Harta lumii pe înțelesul tuturor

Călca apăsat stârnind colbul uliței, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele largi ale pantalonilor și sfredelind depărtarea cu privirea-i îndârjită. Avea o claie de păr blond ca paiul de grâu, aruncat de-a valma peste creștetu-i puțin mai mare decât pumnul unui bărbat. Nu părea să fie însoțit de niciun adult și mersu-i hotărât spre niciunde isca adieri de îngrijorare.

- Încotro puștiule?

Nu s-a oprit niciun pic, ci m-a privit înclinând doar capul într-o parte, cum înclini mâța de plastic cu ochi de cafea, pentru a-i vedea privirea clătinându-se în pastilele transparente, apoi l-a îndreptat iar spre înainte și l-a înfundat între umeri, continuând să calce apăsat.

- Pot să te ajut?

- Nu poți să mă ajuți deloc – a răspuns sobru fără să mai întoarcă privirea. Aerul matur și hotărât, așezat peste trupul plăpând, aducea, fără voie, un zâmbet peste buze.

- Mergi acasă?! Mergi la prieteni?! Unde vrei să ajungi?

Am crezut că nu mi-a auzit întrebările, căci a continuat să pășească fără să-mi arunce vreo privire sau vreun cuvânt. Tocmai când mă pregăteam să repet întrebările a răsucit capul spre mine și a răspuns sec.

- Pe partea cealaltă a lumii!

Am rămas încremenit în drum, în timp ce el, nebăgând de seamă extrema mea uluire, s-a depărtat încetișor. Eram complet tulburat. Cum să poți ajuta un copil care vrea să ajungă pe partea cealaltă a lumii?! Cum să îi poți arăta drumul potrivit?! Și mai presus de toate, cum să îl faci să își găsească ajungerea?! Grea misiune pentru un om mare!

L-am privit lung. Trupul său și așa plăpând devenea din ce în ce mai mic.

- Hei, puștiule, așteaptă-mă! – am strigat înapoia-i, dar el nici vorbă să îmi asculte cuvintele. L-am ajuns din urmă și pășind alături am încercat să îmi împletesc pașii cu ai săi.

- Știi, e greu să ajungi pe partea cealaltă a Pământului. Pământul e rotund. Trebuie să știi foarte bine unde vrei să ajungi, altfel te-ai putea lesne rătăci.

A fost rândul său să rămână pironit în mijlocul drumului.

- Ba nu! – a fost răspunsul său tranșant și a continuat să calce apăsat, la fel de hotărât ca până atunci.    

- Stai, stai! Stai puțin să ne lămurim.

- Nu pot, nu am timp de pierdut. E drum lung până pe partea cealaltă a lumii.

Treaba nu mergea deloc bine. Oricât mă străduiam să ne suprapunem pașii, ai mei urmăreau o cărare, în timp ce ai lui împleteau o alta.

- Tocmai ce ți-am explicat că Pământul e rotund. Nu există cealaltă parte. Trebuie să știi clar unde vrei să ajungi ca să găsești drumul cel bun. Altfel călătoria ta ar putea fi un drum rotund, nesfârșit.

- Ba nu! – repetă el, de data aceasta imperativ. Pământul nu e rotund, Pământul e ca o umbrelă.

Pfuu... treburile deveneau din ce în ce mai complicate. Am încercat să mă scutur de toată greutatea mea de om matur și să mă las în voia înălțării, ca un balon.

- Da, da, este foarte posibil să fie așa cum spui. Pământul poate fi ca o umbrelă – i-am răspuns vizibil derutat, încercând să găsesc ițele unei posibile explicații.

- Este exact ca o umbrelă. Știu precis. Am și o hartă – a răspuns sigur pe sine, mult mai sigur pe sine decât eram eu pe cunoștințele mele de-o viață și a scos din buzunar o bucățică de hârtie pe care mi-a întins-o. Pe ea era desenată o umbrelă. Pe partea de deasupra a umbrelei erau desenați câțiva oameni. Păreau a fi toți bărbați. Și păreau a fi prinși în mișcare. Pe interiorul umbrelei, în semicercuri precum cupele de înghețată, erau desenați alți oameni. Erau toți femei și copii. Jos, pe mânerul umbrelei, mai era încă unul. Era mai mare decât toți ceilalți. Un drum indicat cu linie punctată făcea legătura între vârful umbrelei și un punct din interiorul acesteia.

- Cine a desenat harta? De unde o ai?

- Eu am desenat-o! Ca să știu pe unde să merg! – mi-a răspuns mândru.

M-am uitat atent la harta Pământului. Multe indicii îmi erau clare, dar pe altele trebuia să le lămuresc. Nu înțelegeam pe deplin mersul lumii.

- Este foarte interesantă harta ta. Și foarte valoroasă. N-am mai văzut niciodată o asemenea hartă. Știi să-mi spui oare de ce Pământul are formă de umbrelă?!

- Sigur că știu! Ca să ne apere!   

- Ca să ne apere de cine? Pe cine să apere?

- Pe noi oamenii! De toate relele. De ploi, de vânt, de viscol, de frig.

- Da, da, pentru asta e musai ca Pământul să aibă formă de umbrelă. Este clar! Dar de ce unii oameni sunt deasupra Pământului și alții pe cealaltă parte?

- Oamenii sunt peste tot Pământul, uite – îmi arată el harta lumii. Doar că unii au nevoie mai multă să fie apărați. Ei stau sub umbrelă.

- Și deasupra cine stă? Ei nu au nevoie de apărare?

- Deasupra stau bărbații! Ei trebuie să repare lumea de fiecare dată când se strică.

- Lumea se strică adesea?

- Nu. Doar când bate vântul foarte tare. Sau ploaia. Sau viscolul. Atunci lumea se dă peste cap și i se rup bețele. Atunci cel mai bine o strângi grămadă, ca să nu se strice de tot. Doar că trebuie să rabzi ploaia în cap. Și frigul. Dar nu mult, că pe urmă iese iar soarele.

Harta lumii începea să mi se deslușească pe de-a-ntregul.

- Dar omul ăsta de aici de jos, de pe mâner, de ce stă aici?

Puștiul mi-a zâmbit dulce. Părea că i-am descoperit asul din mânecă, iar el era încântat să mi-l arate și să-mi explice magia lui.

- Acela e bărbatul care ține lumea!

- Ține lumea?! Cum adică o ține?!

- El trebuie să păstreze lumea dreaptă. Dacă bate vântul, lumea nu trebuie să se încline. Trebuie să stea dreaptă. Altfel ne pică ploaia în cap sau ne vâjâie vântul. Când lumea se înclină, el se ține cu mâna de catarg și calcă pe mâner, uite aici sau aici – îmi arată el spre capetele curburii mânerului – și lumea se îndreaptă. El trebuie să stea tot timpul atent. Nici să doarmă nu poate!

Nu mai aveam nicio îndoială. Lumea avea formă de umbrelă. Tot ce știam eu și ai mei despre lume era complet depășit.

- Harta ta e fantastică! E mai grozavă decât cea a piraților. N-am mai văzut așa ceva, jur! Nimeni n-a mai văzut!

- Crezi?! – se lumină puștiul și dintr-o dată îndârjirea i se preschimbă în căldură.

- Ooo... daaa... Sunt absolut sigur! E fabuloasă harta ta. Nici un om mare n-ar fi putut descifra o asemenea hartă.

Puștiul radia!

- Și acum?! Ce facem? – îl întreb complet lămurit asupra funcționării lumii.

Mi-a întins mâna mică și m-a apucat de deget.

- Mergem mai departe. Uite, de dimineață și până acum am ajuns aici – îmi arată un punct de pe marginea umbrelei – mai avem un pic.

Eram complet de acord. Mai aveam doar un pic până pe fața cealaltă a lumii.