Porumbița

Mathilde ridică teatral un deget în aer, îl învârti de câteva ori ca și cum ar fi încercat să amestece fumul de țigară în atmosfera de deasupra capului, apoi îl azvârli vijelios în cutia de portocale plină cu viniluri, de pe care o fată cu batic roșu la gât zâmbea ținând în palmă o jumătate din fructul zemos, începând să scormonească cu interes prin ele. Mathilde adora să fie emfatică, să se plaseze în centrul scenei sub lumina rotundă a reflectoarelor, să atragă atenția scurgândă deopotrivă a bărbaților și femeilor. Prin lumina palidă venită dinspre lampa cu abajur piramidal din velur cărămiziu, de pe care culoarea se evapora ca sardinele din cutia motanului Roze, precum și dintr-un bec orb atârnând spânzurat din tavan cu două fire negre spiralate, Pierre privea mustăcind picioarele femeii. Știa că se aplecase intenționat la nouăzeci de grade peste măsuța de bambus, astfel încât rochia și așa scurtă să îi dezvelească complet posteriorul, pe care să-l arunce ca pe un afiș al Theatre le Ranelagh, fix în ochii lui Jacques. Mathilde avea pulpele groase și fundul mare, dar asta nu o făcea niciun pic să își ostoiască efortul pe care îl depunea pentru a atrage privirile celor din jur. Cealaltă în schimb avea mijlocul subțire, picioarele lungi și îi ajungea până la nas, ce mai, o adevărată franțuzoaică.     

- Creeeed c-am găsit – decretă Mathilde ridicând cu două degete un disc, dezvelindu-l de cămașa jerpelită și decolorată și depunându-l cu delicatețe pe platanul pickupului. Așteptă două clipe ca muzica să pornească și imediat ce primele acorduri începură să se scurgă peste carcasa de plastic, se porni să țopăie energic pe ritmurile foxtrotului.

- Allez les gars! Cine vine să mă ajute? – strigă, apucând cu stânga portțigaretul pe care îl lăsase pe marginea mesei cât timp se ocupase cu selecția discurilor, în timp ce, cu degetele de la dreapta le făcea semne ademenitoare celor trei bărbați, încercând să-i atragă la dans.

Henri nici nu ridică ochii, străduindu-se cu sârguinciozitate să își aprindă pipa din meerschaum, cu fauni delicat modelați, pe care o primise în dar de la unchiul său din Manchester. Își ținea cartea pe genunchi, cu filele de o parte și alta a pulpei, ca pe o pasăre cu aripile mari atârnânde. În afara cititului îl interesau puține lucruri, iar femeile nu erau cu siguranță printre acestea decât în măsura în care aveau ceva inteligent de spus. Jacques în schimb se prefăcu că ezită câteva clipe, apoi se ridică vioi, prinse mijlocul Mathildei și începu să se bâțâie agitat alături de ea. Pierre le admira dezinvoltura. Nici unul dintre ei nu știa cu adevărat să danseze foxtrot, dar nu aveau niciun fel de inhibiții, pentru ei orice era posibil, nu trebuia decât nesfârșită dorință și eliberare din dejurîmprejur. Eliberarea din dejurîmprejur, acesta era de fapt secretul lor, căci în felul acesta se lepădau de părerile critice, de ochii invidioși, de strâmbăturile din dos. Sigur, asta ar fi putut părea să se contrazică cu apetitul Mathildei pentru mis en scene. Dar nu era câtuși de puțin așa. Mathilde era ca o farfurie zburătoare extraterestră, plutind undeva deasupra în văzduh, dar agățată de Pământ printr-o rază de energie necunoscută, prin care sugea privirile admirative ale celor din jur. Iar Jacques nu era nici el prea departe. Și Pierre îi admira pentru asta. Ba chiar considera că sunt o pereche potrivită.     

După o vreme discul încetă să se mai rotească, zgomotul platanului alunecând ușor, preț de câteva secunde, spre liniștea deplină. Mathilde își șterse fruntea umedă, șopti un „stai aici” autoritar și alergă să schimbe discul. Câteva clipe îi fură de ajuns și din boxe începu să se scurgă muzica lentă a lui Serge Gainsbourg. Mathilde își lipi pieptul de cel al lui Jacques, își strecură o pulpă între picioarele lui și îl strânse puternic în brațe, ca și cum ar fi vrut să se cufunde cu totul într-însul. Pierre se ridică din jilțul de piele crăpată, făcu câțiva pași până în colțul camerei și apucă receptorul formând numărul învățat pe dinafară. Niciun răspuns! Era al șaptelea apel. Așeza receptorul încă sunând în furcă și rămase cu ochii fixați spre niciunde, dar în rotundul retinei Mathilde continua să se legene cu capul pe umărul lui Jacques ca într-un balansoar. Era convins că și-o trag. Nu știa nici cum fac, nici unde o fac, dar era convins că și-o trag. Nu avusese niciodată intenția să îi urmărească, i se părea sub demnitatea lui, dar știa că dacă ar fi vrut să o facă, ar fi găsit imediat și dovada. La urma urmei era sigur că nu e singurul cu care și-o pune. Doctorul Malraux era un altul. Aproape că i-o povestise pe șleau cu ceva vreme în urmă. De altfel nu avea nici o îndoială că doctorii și asistentele, mai ales în tura de noapte când nu e mai nimic de făcut... Și nici nu-i blama pentru asta.

Brusc Pierre sări ca înțepat. Alergă la baie și întinse capul spre ferestruica mică ce dădea spre luminator, un horn lung și îngust, deschis pe acoperiș către cer.  

- Madameeeee Lauretteeeeeee..... Se arde mâncareaaaaa.... – strigă el cu mâinile pâlnie la gură, apoi trânti fereastra și așteptă cu urechea ciulită, nu departe de ea.   

- Oh, oh, oh, vai de capul meu... – se auzi stins într-un târziu. Merci Pierre!

Imediat se auzi un zgomot metalic puternic, ca și cum cineva ar fi trântit o tigaie de ciment. Bărbatul înclină din cap a confirmare și închise ivărul ferestrei.

Madame Laurette era o babă decrepită. Avea optzeci și șapte de ani, auzea foarte prost cu o ureche și deloc cu cealaltă, se mișca cu greutate din cauza unei artrite care îi afectase amândouă picioarele, își pierduse toate rudele apropiate și în mare măsură rațiunea, dar era proprietara celor douăsprezece apartamente din clădire, plus a încă șaptesprezece aflate în două case mai jos. Pe lângă multele defecte pe care le avea, Madame Laurette era însă inimoasă și nu o lăsa sufletul să își dea afară chiriașii, chiar dacă aceștia întârziau cu plata dincolo de finele lunii. În ultimii ani chestiunea nu se dovedise de o importantă arzătoare, însă cu trei patru ani în urmă ar fi dormit pe străzi dacă Madame Laurette nu i-ar fi îngăduit să amâne plata chiriei chiar și cu două luni. Avea un catastif mare și greu, cum Pierre nu mai văzuse decât în muzee sau în catedralele vechi, în care își nota cu atenție și litere mari cât nuca, numele datornicilor, suma  datorată și data la care trebuie să plătească. Numele lui Pierre apărea în catastif de cel puțin zece ori și ar mai fi apărut încă de multe altele, dacă nu ar fi fost căsătoria cu Mathilde. Prietenia lor se întindea mult îndărăt, Mathilde petrecând multe nopți risipite ici colo, în camera mirosind a prăjeală de pește și urină de pisică. După câtăva vreme și-a adus o jumătate de duzină de perechi de chiloți, periuța de dinți și parfumul. Apoi n-a mai plecat. Lui Pierre i-a fost jenă să îi ceară bani, dar când Madame Laurette a bătut cu bastonul în ușă atât de tare, încât acesta a trecut prin placajul îmbătrânit ca o spadă prin pelerina mușchetarului, Mathilde și-a adus și restul de lucruri, nu multe și l-a cerut de bărbat. Iar el a acceptat.

Pierre privi din nou fix perechea dansând. Mathilde continua să își frece sănii plini de pieptul lui Jacques, alunecând tot mai mult spre parchet. Îl înlocuise pe Serge Gainsbourg cu Jacques Dutronc și sticla goală de absint cu una plină. Făceau cercuri mici în jurul servantei pe care era așezată sticla, ca fluturii de noapte în jurul lămpii arzânde. Pierre ridică din nou receptorul. De data aceasta vocea așteptată răspunse „Bună dragule, abia am ajuns! Am avut o zi lungă și foarte obositoare. Nu, nu vin. Știi bine ce mult mi-ar plăcea să vin, dar sunt foarte obosită. Ne vedem sâmbăta viitoare!” Bărbatul oftă și închise.

- Chlotilde nu vine? - chicoti Mathilde, cu sticla într-o mână și paharul gol în cealaltă, în spatele său. 

- Nu!

- Ce păcaaat! Mi-ar fi prins bine un pic de ajutor. Așa, trebuie să mă descurc singură cu trei bărbați! - chicoti ea din nou și se agăță de gâtul lui Pierre. Te fac un dans iubire?

- Sunt amețit deja. Nu știu ce dracu am. Că nici măcar n-am băut! – se eschivă bărbatul desfăcându-i cu delicatețe brațele înfășurate în jurul gâtului. Apoi își umplu la rândul său paharul cu absint, sorbind trei înghițituri mici.

Simțea că e prea puțin aer în încăpere. Se apropie de balcon. Avea două uși înguste cât un Le Figaro împăturit și lungi până aproape de tavan. În clădirea care își trăise epoca de glorie, ultimul proprietar reconfigurase interioarele pentru a crea cât mai multe încăperi. Deși camera pe care o închiriaseră nu era una mică, avea marele defect că singura sursă de lumină naturală și de aer era fereastra spre balcon. Pierre își aprinse o țigară, trase adânc în piept și se așeză cu coatele pe balustrada de fier. Era aproape întuneric. Printre frunzele copacului din față, exact în dreptul ferestrei, zări doi porumbei. Ședeau cam la jumătate de metru unul de altul. Deodată, unul din ei se ridică și dădu să se apropie de al doilea. Acesta se ridică la rându-i și se mută un pic mai încolo, păstrând între ei distanța inițială. Scena se repetă de câteva ori. Pierre zâmbi, era convins că primul e un bărbătuș și al doilea o porumbiță.

- Mă primești? – murmură Henri și pătrunse, fără să aștepte vreun răspuns, în balconul îngust în care abia aveau loc trei oameni fără să miște.

Aprinse un chibrit, se aplecă și duse chibritul deasupra tutunului din pipă. Trase de câteva ori adânc, apoi tuși.

- Ești un prost!

Porumbița se ridică din nou și se mută pe altă cracă. Bărbătușul nu o mai urmări, dar continuă să o privească de la distanță.

- Tu o împingi. Mathilde te iubește.

Pierre dădu din umeri. Nu era convins că aceasta este realitatea, dar nici nu considera că e momentul să facă o analiză amănunțită. Henri se așeză și el cu coatele pe balustrada de fier forjat și rămase cu ochii în împrejurul înghițit de amurg. Trase de câteva ori din pipă, apoi expiră fumul. Folosea un tutun parfumat, adus special din Maroc, de un prieten comun.

- Scutură-te și decide ce îți dorești. Dacă o dorești pe Mathilde e a ta, pe Chlotilde nu o să ai niciodată, știi bine!

Fără niciun cuvânt Pierre îi arătă lui Henri porumbița ascunsă între frunze. Bărbătușul se ridică din nou dar imediat ce încercă să se apropie, porumbița își desfăcu aripile și se făcu nevăzută.

- Nu-l vrea! Sau poate dimpotrivă!

Henri strâmbă din nas. Trase adânc din pipă și dădu să se înece.

- Merde – murmură el, cercetând atent tutunul care ar fi trebuit să mocnească. Merde, merde – repetă încruntat și răsuci pipa scuturând tutunul peste marginea balconului. Intră apoi în cameră bombănind...