Fluturi încremeniți

Primul fluture mort a fost descoperit de către primarul Ignazio Bianchi, deși nimeni nu avea să își mai amintească asta, nici măcar el însuși. La început crezuse că e o frunză putredă care se lipise de tocul pantofului și astfel ajunsese din grădină pe holul impozantei sale proprietăți. Abia când îl împinse cu vârful pantofului își dădu seama că e un fluture mort și strigă după servitoare. „Ia mizeria asta de aici. Ți-am spus de atâtea ori să mături până nu mai rămâne niciun fir de praf.”   

Abia trei săptămâni mai târziu, femeile, care se adunaseră în prăvălia lui Clemente pentru a-și face cumpărăturile, au început să vorbească despre povestea cu fluturii. 

- Ieri am găsit trei fluturi morți în casă. Nu-s molii, sunt fluturi d-ăia cu aripile colorate. Sunt albaștri. Nu știu cum or fi intrat, pesemne când am deschis fereastra să aerisesc.

- I-auzi minune, exact așa mi s-a întâmplat și mie. Tot trei am găsit și eu și nu mai trăia niciunul. Bănuiesc că pe fereastră au intrat și ăștia. Și au murit înăuntru. De plictiseală. 

- Curios ce spuneți. De la o vreme tot găsesc și eu fluturi morți, ba pe podea, ba pe pervazul ferestrei. E tare ciudat, căci pe afară n-am văzut niciunul, doar în casă. Iar dacă spuneți că vouă vi se întâmplă la fel, mi se pare și mai ciudat.

Din ziua aceea tot satul n-a mai vorbit decât despre fluturii morți găsiți prin casele lor. La început fuseseră puțini, doi, trei, patru, în fiecare gospodărie, dar cu timpul numărul lor a început să crească, până când, după o lună, fluturii morți erau adunați din case cu mătura și fărașul. 

- Chiar nu înțeleg ce se întâmplă – dădea din cap frizerul Pasquale, în timp ce foarfecii din mâinile sale alergau peste coama leonină a lui Agostino. Sunt peste tot, aici mai puțin, dar acasă sunt grămadă. Îi strângi azi, mâine apar iar. Toți morți. Și toți în casă, n-am văzut nici măcar unul pe afară. Și oriunde ai întreba ți se va răspunde la fel „n-am văzut niciunul zburând” – mai adaugă el aplecat peste urechea lui Agostino, atent la contur.     

- Da, e drăcia naibii. Am împachetat unul și l-am trimis la Universitate. Par a fi fluturi obișnuiți, Polyommatus Icarus, sau fluturele albastru comun, deși, fie vorba între noi, nu toți sunt albaștri, femelele au o culoare care virează spre maro. Înțeleg că se găsesc prin toată lumea. Nu sunt veniți din altă galaxie. Întrebarea e pe unde intră în casă și de ce toți mor până apucăm să îi vedem – se întrebă la rândul lui Agostino, scuturându-și câteva fire retezate de păr de pe sprânceana dreaptă. 

Părintele Emilio nu trebuise să afle din piață povestea care răscolise viața satului, căci găsise el însuși un fluture mort, nu mult după cel descoperit de primar. Era așezat pe pervaz și părea că privește pe fereastră, melancolic, înspre norii pufoși. Părintele Emilio s-a așteptat ca fluturele să zboare când s-a apropiat, dar n-a făcut-o. Nici măcar când părintele s-a aplecat asupra lui și a dat să-l atingă, fluturele nu s-a mișcat. Abia atunci a înțeles că e mort. N-a dat atenție întâmplării, dar după numai trei zile un altul a apărut chiar pe raftul cu farfurii. Stătea cu aripile lipite și se sprijinea pe picioare, astfel încât părintele a fost sigur că acesta este viu. Când l-a atins, s-a înclinat într-o parte și s-a prăbușit, ca o carte pe care încerci să o așezi în picioare dar este prea subțire pentru a fi stabilă. Când a apărut și al treilea, părintele Emilio, la fel ca și ceilalți oameni din sat, a început să își pună întrebări, iar când numărul lor a crescut dincolo de marginile așteptărilor lumești, a știut că ceva rău s-a întâmplat. 

- Dacă îl privim de aproape nu are nimic ieșit din comun – explica învățătorul celor câțiva adunați în jurul său în piață, lângă fântână. Ținea unul de-o aripă și îl arăta mulțimii. Puteți să-i vedeți aripile albastre pudrate cu polen, corpul acoperit cu perișori fini și picioarele subțiri. Nu e deloc spectaculos și nici înfricoșător. 

- Dar de ce nu zboară?

- De ce îl găsim numai prin case și pe afară deloc?

- Dar de ce sunt cu toții morți și nu găsim niciunul viu? 

Câteva alte glasuri erau pregătite să se ridice peste cele deja risipite, dar învățătorul făcu un semn amplu cu mâna și adaugă rapid. 

- Aveți dreptate să vă puneți întrebările astea. Și eu mă întreb, dar din păcate nimeni nu știe răspunsurile. O să încercăm să le aflăm. 

După aproape două luni situația se înrăutățise atât de tare, încât deveni un chin pentru oameni să-și țină casa curată și lipsită de insecte. Cei mai mulți măturau la câteva ore, iar sacii de gunoi erau întotdeauna plini cu fluturi morți. Oamenii cu gunoiul nu pridideau în a se descotorosi de uriașele cantități de lepidoptere care se adunau continuu, astfel încât primarul fu nevoit să-i convoace la o ședință ad-hoc pe învățător, pe brutar, pe frizer și pe preot, pentru a stabili ce trebuie făcut într-o asemenea situație de criză.    

- Cei de la Universitate spun că e normal să apară fluturi primăvara, iar tagma din care fac parte nu este neobișnuită pentru zona noastră. De ce apar numai în casă și de ce îi găsim mereu morți, nu știu să-și explice nici ei și nici nu vor să-și dea cu presupusul. Au spus că o să trimită pe cineva să evalueze situația la fața locului – îi înștiință învățătorul pe cei de față.

- Eu tot nu înțeleg cum de apar doar în casă. La început am crezut că intră de afară, dar afară nu a văzut nimeni niciunul. Și atunci nu există decât o singură explicație, au rămas ouă din toamna trecută prin unghere izolate și nedezvelite, unde peste iarnă a fost cald și bine, iar acum au ieșit larvele și din larve s-au dezvoltat fluturii – a explicat pe îndelete frizerul Pasquale pentru a fi înțeles de toată lumea. 

- Dar de ce sunt toți morți? De ce nu mișcă niciunul? De ce nu ies afară? Chiar așa? Toți mor de când s-au desfăcut din larvă și până ajung la fereastră? Eu cred că e altceva la mijloc, cred că e o mână extraterestră. Cineva i-a plantat anume. Poate sunt chiar extratereștrii înșiși, care s-au dezbrăcat de pielea lor și au aruncat-o unde le-a fost la îndemână. Când numărul lor va fi suficient de mare ne vor ataca dacă nu facem nimic. 

- Prostii – îl întrerupse primarul pe brutarul Damiano, un bărbat chel, cu gâtul scurt și gros ca de taur și privire de vultur. Dumneata ce spui, părinte, căci eu în dumneata îmi pun nădejdea, să știi? 

- Ceva nu facem bine și Dumnezeu ne dă prin fluturi un semn pe care nu trebuie decât să-l dezvelim de înțelesuri – începu părintele.    

- Așa o fi, da’ nu poți să vorbești dumneata cu Dumnezeu să ne spună mai clar ce nu facem bine și cum ar trebui să ne îndreptăm greșeala? – îl repezi primarul, încercând să scurteze pledoaria părintelui Emilio.

- Știi la fel de bine ca și mine că Dumnezeu nu îți întinde palma, ci doar îți arată cu degetul – oftă părintele.  

Părintele Emilio era cunoscut în sat ca un slujitor al Domnului ce nu crede în minunile dumnezeiești, chiar dacă încerca să arate cât mai puțin asta. În schimb, considera că Dumnezeu îți arată calea cea dreaptă prin semne. „Minunile le fac oamenii, Dumnezeu nu face minuni. Dumnezeu îți arată doar calea și-ți deschide ochii” se spune c-ar fi zis părintele unor apropiați, dar din amvon se ferise să facă asemenea observații. În schimb, încerca la fiecare rugăciune să-i îndemne pe oameni să-și folosească mintea și brațele pentru a izbândi în viață și nicidecum să trăiască în așteptarea unui ajutor divin care nu va veni niciodată. Mitropolia era foarte departe de biserica satului.  

- De ce, Doamne? Ce vrei să ne spui cu mesajul pe care ni-l trimiți? Arată-ne unde am greșit! Învață-ne să citim semnele Tale – se ruga părintele în chilia mică și întunecoasă. Ni-i cerul prea aproape și chipul Tău se arată oare prea clar slujitorilor Tăi? Sau dimpotrivă, te simți prea singur și gândurile noastre trec prea rar pe la porțile Tale? Dă-mi un semn cât de mic, iar eu voi ști să îndrept lucrurile.

Însă oricât se uita părintele în stânga și-n dreapta după semne, nu părea că Dumnezeu îi ascultase cuvintele. Fluturii erau tot mai numeroși, iar glasurile oamenilor tot mai aspre. Sau poate că n-am pus eu întrebările bine, gândi părintele și își propuse să cerceteze mai atent, nu fluturii cu aripile lor albastre, ci mesajul scris pe acestea.

- Eu așa nu mai pot. Îmi iau câmpii, mă omor – se răsti coana Domenica la consortul său, primarul Ignazio. Ce naiba, ești ditamai primarul, ai toată puterea în satul asta prăpădit șiii, nu-mi spune mie, că știu, ai putere nu glumă. Cu toate astea nu ești în stare să mă scapi de niște fluturi sfrijiți. Ieri seară am găsit unul în borcanul cu dulceață de smochine. Era cât pe ce să-l înghit. 

- Dacă nu-l închizi! – se stropși primarul la rândul său, sătul de nenumăratele nemulțumiri ale consoartei. 

- Ei bravo, acu’ scoate-mă pe mine vinovată de invazia ta albastră. Că nu închid capacul, uite unde era deșteptul – se răsti din nou femeia și se apropie de masă, pregătită să intervină în forță la o eventuală replică a bărbatului.

Primarul evită însă confruntarea, își luă pălăria și ieși val-vârtej pe ușă. Se refugie în prăvălia lui Clemente și se așeză pe scăunelul de lângă casa de bani. 

- Spurcații ăștia, chiar nu știu ce să mai fac – oftă el prelung. 

- Las’ domn primar, că or să tacă ei, se obișnuiesc cu lucrurile și apoi or să tacă. Mereu se întâmplă așa. Timpul le rezolvă pe toate. Că ce poți face și dumneata, să-i mănânci?

- Nuuu! Nu de oameni vorbesc, ci de fluturi. E peste puterea mea de înțelegere ceea ce se întâmplă cu lighioanele astea. 

- Mda, și vorba aia, sunteți om cu școală. Și nu puțină. Apăi noi ce să mai zicem. O bere?

Primarul clătină din cap în sus și-n jos.

- Nimeni n-are nicio soluție – continuă el, în timp ce Clemente deschidea o sticlă de Ichnusa. Ăștia cu studiile lor tot încearcă să mă convingă că e normal să avem fluturi. Poate la cap, dar nu în dormitor. Pasquale îmi tot explică ciclul de viață al lepidopterelor, de la ouă, la larve, la pupe, la insecte și iar la ouă. Bine, și cum de ajung morți în dormitor, poți să-mi zici? Nu poate. Iar tembelul ăla de Damiano o ține una și bună că-s cămăși de extratereștri care o să năvălească într-o noapte peste noi. Tot părintele trebuie să mă ajute, altcineva chiar nu văd cine ar fi mai cu capul pe umeri, deși pe umerii ăia șade și Dumnezeu – murmură primarul, apoi își luă pălăria de pe tejghea, lăsă berea din care băuse doar o gură și porni spre biserică. Ziua era neobișnuit de toridă pentru perioada aceea din an, iar pe primar căldura îl făcea să-și verse mațele. Se opri in fața bisericii, își scoase batista, își frecă ceafa asudată de câteva ori, apoi încercă poarta. Era închisă. Oftă privind cu dojană cerul și porni cu pași mărunți către casa părintelui. Însă nu-l găsi nici acolo.

- Și sunt peste tot, dar eu una încep să mă obișnuiesc cu ei. Nu mai pot să le mai țin urma. Cel mai mult se adună prin colțuri și pe sub pat, cum se aduna înainte praful. Săr’ mâna, domn primar. La două săptămâni dau c-o matură cu coadă lungă, îi adun și asta e. Ăia care rămân să fie sănătoși. Doar să nu-mi stea în cale să-i strivesc sub tălpi, că nu-mi place. Nu știu zău cum de ne-a învelit Dumnezeu într-o așa pacoste. Și mai ales când om scăpa de ea. Bine că nu-s șerpi – spuse una dintre femei.

- Că bine zici. Săr’ mâna, domn primar. Că ce-om putea face mai mult, doar oameni suntem. Bei o cinzeaca la Silvio? – îi răspunse a doua.   

Dacă cineva l-ar fi văzut atunci pe părintele Emilio, ar fi spus că și-a pierdut mințile. Era în casa părăsită a lui Giuseppe de la marginea satului, întins pe burtă pe dușumeaua mâncată de putreziciune, cu sutana sumetecată până la brâu, privind în ochi singurul fluture care se afla în încăpere. 

- Tu cum de te-ai rătăcit aici, dragule?! Fluturii morți apar doar acolo unde sunt oameni, nu crezi că asta e regula? Ei bine, eu sunt convins de asta! Nimeni nu a văzut vreun fluture pe afară, doar în casele oamenilor. Și atunci singura explicație e că fluturii morți nu se nasc în natură și nici nu intră în casă pe ușă sau pe fereastră, la fel de bine cum nu se întrupează din aerul din casă sau din cuvintele noastre. Nu, ei se nasc din lăuntrul nostru. Și cel mai orb privitor ar putea înțelege asta. 

Întinse degetul, dar de data aceasta nu mai atinse fluturele, iar insecta continuă să se păstreze în echilibru pe picioarele subțiri. 

- Acum întrebarea e de ce toți fluturii se nasc morți și de ce nu zboară. Fluturele e făcut de Dumnezeu să zboare, asta e frumusețea lui, asta e esența apariției sale. Deci El e spune că ceea ce răzbate din om înspre lume e lipsit de viață. Că acolo unde ar trebui să fie viața și zborul spre lumină, e încremenire. Că ceea ce ar trebui să se înalte către cer e îngropat în pământ. Și ce vrea Dumnezeu să spună cu asta? Ce ne dăruiește el și noi luăm în derâdere? 

Părintele Emilio zâmbi. Ridică iar un deget, îl apropie foarte încet de fluturele aflat încă în echilibru și îl atinse ușor. Fluturele se prăbuși precum asul de pică în cărțile de joc înșirate una după alta. 

- Viața! – șopti părintele, iar șoapta sa prinse a face cercuri de jur împrejur, la început mici, apoi din ce în ce mai mari, crescând în amplitudine pe măsură ce se îndepărtau de buzele sale. Viața, desigur! Căci noi ne batem joc de ea. Nu știm s-o trăim. Suntem închiși în cercul nostru strâmt și nici măcar nu înțelegem de unde să o apucăm și cum s-o cuprindem. Nu suntem cu nimic mai presus de animale. Căutăm doar să ne învelim și să ne umplem stomacul, fără să înțelegem că înainte de toate trebuie să ne hrănim sufletul. Iar sufletele noastre sunt atât de subțiate de foame, încât au ajuns toate ca o mână de  bețe de chibrit – adăugă părintele și cuvintele sale au continuat să se risipească în cercuri perfecte, auzindu-se tot mai tare pe măsură ce se îndepărtau de gura ce le-a rostit. 

În piața mare oamenii se opriseră și ascultau vorbele care parcă veneau dintr-o stație de amplificare, privind curioși și speriați în același timp în jurul lor. 

- Ce ne dăruiește el și noi luăm în derâdere? Viața! Viața desigur! Căci noi ne batem joc de ea. Nu știm s-o trăim. Suntem închiși în cercul nostru strâmt și nici măcar nu înțelegem ce înseamnă viața. Nu suntem cu nimic mai presus de animale. Căutăm doar să ne învelim și să ne umplem stomacul, fără să înțelegem că înainte de toate trebuie să ne hrănim sufletul. Dar sufletele noastre sunt atât de subțiate de foame, încât au ajuns toate ca o mână de  bețe de chibrit – continuă glasul care părea că vine din zidurile de piatră și cuvintele se auzeau tot mai tare pe măsură ce se îndepărtau de gura ce le rostise. Se auzeau dincolo de piață, în casele de pe strada mare, apoi mai în spate, peste casele cele mici și dărăpănate, pe ulițele înguste și desfundate și mai departe peste câmpul prăfuit. Până nu înțelegem asta, fluturii au să se nască cu toții morți.   

- Părintele! Unde e părintele? – întrebă primarul încremenit. Ceilalți se adunară în jurul său ca puii în jurul cloștii, speriați de cuvintele ce se iscau din neant și le loveau creștetul tot mai tare, ca bila cea mare, corpul de bronz al clopotului. 

- O fi la biserică – spuse cineva și prinseră a alerga cu toții grămadă spre biserică, primarul, cu burdihanul său imens, rămânând în urma grupului și ajungând ultimul. Poarta bisericii era însă închisă. 

- O fi în chilie – vorbi altcineva și grupul, îngroșat de acum, se porni într-un marș dezordonat spre chilia părintelui. 

Îl găsiră pe pat, întins pe spate, cu brațele încrucișate pe piept și cu ochii închiși. Avea fața senină și liniștită. Ai fi spus că cineva l-a pregătit anume pentru a-l așeza în coșciug. Dar nu era nimeni în chilia părintelui. Când își apropiară capetele observară pe degetul lui inelar un fluture care clătina ușor din aripile-i albastre. Opri o clipă zbaterea de aripi, apoi se ridică în aer, ieși pe ușă și dispăru fără ca cineva să apuce să spună vreo vorbă.