Anjeta

Bǎrbatul o privea ţintǎ de minute bune. Fata stǎtea cu spatele lipit de zid şi cu un picior îndoit şi ridicat sub fund. Îşi curǎţa cu unghia mare de la dreapta murdǎria de sub unghiile de la stânga. Avea un trup superb dar o faţǎ urâtǎ de parcǎ Dumnezeu, sau altcineva, îşi bǎtuse joc de ea. Bǎrbatul traversǎ strada şi o luǎ de mânǎ ca pe un copil.
- Hai puiule acasǎ – îi spuse şi dupǎ ce rostogoli un oftat din adâncul sufletului continuǎ amǎrât – azi nu e rost de parai.
- Hai-pu-iu-le – îl completǎ fata ca un ecou.
Mergeau cu paşi grǎbiţi fǎrǎ sǎ se uite unul la altul. Picioarele lungi ale fetei şi fusta scurtǎ atrǎgeau atenţia bǎrbǎţilor, care strâmbau însǎ din nas când îi priveau faţa. Câte unul îşi rǎsucea capul şi îşi lipea pupilele de fesele ei profilate obraznic prin pânza subţire. Unii zâmbeau. Era cel mai ciudat cuplu din lume. El, cinzeci şi cinci de ani, scund, urât mai degrabǎ decât orişicum, cu fire de pǎr rǎzleţe împiedicând o chelie lipicioasǎ sǎ se desfǎşoare în voie, cu burta mare ca a unei femei însǎrcinate, sprijinitǎ pe douǎ beţigaşe lungi şi subţiri asemeni unui struţ, cu haine decente dar vǎdit uzate, cu mersul greoi şi legǎnat ca al unui rǎţoi cu hemoroizi. Ea înaltǎ, cu un trup firav de puştoaicǎ absolut încântǎtor, cu pǎrul negru tǎciune, bogat, alunecându-i pe spate pânǎ spre şolduri, cu fusta şi bluza vaporoase şi viu colorate ca aripile unui flutur.
- În-ghe-ţa-tǎ – îngânǎ fata şi bǎrbatul zâmbi şi se opri.
Deşi era femeie în toatǎ firea Anjeta nu cerea altceva decât îngheţatǎ. Ar fi putut trǎi fǎrǎ sǎ mǎnânce, fǎrǎ sǎ bea, chiar şi fǎrǎ sǎ respire dar nu putea trece pe lângǎ o gheretǎ cu îngheţatǎ fǎrǎ sǎ se prindǎ cu amândouǎ mâinile de braţul lui ca un copil şi sǎ scânceascǎ: “în-ghe-ţa-tǎ..... în-ghe-ţa-tǎ........”
Bǎrbatul bǎgǎ mâna în buzunar şi scoase un pumn de bancnote. Toate de un leu. Nu prea era în bani dar pentru îngheţatǎ se gǎsea întotdeauna. Chipul fetei se luminǎ şi cicatricele de pe faţa ei se estomparǎ ca prin minune.
Niciodatǎ n-a fost atât de frumoasǎ - gândi bǎrbatul şi o privi mut de uimire preţ de cateva secunde cum muşcǎ hulpav din cornetul cu îngheţatǎ de ciocolatǎ cu alune, apoi o apucǎ de braţ forţând-o sǎ grǎbeascǎ pasul cǎtre casǎ.
Anjeta nu ştia decât douǎ cuvinte în limba românǎ. Ta-ti şi în-ghe-ţa-tǎ. Mai bǎlmǎjea câte unul dar fie nu ştia sǎ le pronunţe corect, fie le uita imediat ce le învǎţa. Bǎrbatul habar n-avea ce naţie e Anjeta iar ea nu ştia cum sǎ-i spunǎ de unde vine. Se întâlniserǎ în circumstanţe cu totul şi cu totul extraordinare. Toatǎ viaţa sa din ultimii doi ani fusese parcǎ ruptǎ dintr-un film de aventuri.
Muncise timp de cinci ani în Olanda. Nu câştiga nici prea mult dar nici puţin. O treime din bani îi pǎstra el pentru cazare, pentru mâncare şi pentru o bere duminica, cǎci sâmbǎta muncea. Douǎ treimi le trimitea acasǎ la nevastǎ şi la fetiţǎ. Asta pânǎ când primise scrisoarea de la ea. “Eşti un prost iar eu nu mai pot sǎ trǎiesc cu un prost”. Aşa-i spunea în scrisoare “eşti un prost”. Îi mai trimiseserǎ vecinii scrisori înainte, sǎ-i spunǎ cǎ nevastǎ-sa se culcǎ cu altul dar la început n-a vrut nici în ruptul capului sǎ creadǎ. Apoi s-a împǎcat cu ideea dar îşi spunea cǎ trebuie sǎ o facǎ şi ea cu cineva dacǎ el e atât de departe. Nu bǎnuise cǎ va ajunge pânǎ acolo. Multora li se întâmplaserǎ chestii asemǎnǎtoare dar el nu voia sǎ accepte cǎ i se pot întâmpla şi lui. “Eu am pe altcineva, om de afaceri cu capul pe umeri, care ştie ce vrea o femeie. Are biznisuri prin Canada. Mâine plecǎm şi noi. Fata o iau cu mine, sǎ stii. Iar casa am vândut-o. Fraiere.” Chiar aşa încheiase, cu “fraiere”.
Bǎuse trei zile şi trei nopţi în continuu, pânǎ când unul din cei patru bǎrbaţi cu care împǎrţea camera de carton i-a spart toate sticlele de whisky pe care le avea sub pat şi l-a bǎgat îmbrǎcat cum era sub duşul rece.
- Fireai al dracului, tu vrei sǎ intri în comǎ mǎ? Nu vezi cǎ pute aici numai a borâturǎ?! Vezi cǎ te-au dat ǎştia afarǎ de la lucru, te dau şi din casǎ. Dacǎ vrei sǎ mori, mori dracului pe stradǎ nu aici – apoi dupǎ un timp vǎzând cǎ-şi revine adǎugǎ – disearǎ mergem la futut, hai cu noi la curve cǎ n-ai mai fǎcut-o de o mie de ani. De-aici ţi se trage. Un futai bun şi-ţi revii.
Şi se dusese împreunǎ cu ei. Nu la alea de la stradǎ unde erau prinţsele cele fosforeşcente, de le dau televiziunile prin jurnalele de ştiri când vorbesc despre Olanda, ci undeva prin spate la cel mai ieftin bordel.
- Tu ia-o pe Anjeta cǎ ea e mama rǎniţilor, ştie ea sǎ aibǎ grijǎ de tine – îi spusese bǎrbatul care îl impiedicase mai devreme sǎ se dilueze în alcool.
Nu-şi mai aminteşte ce a fǎcut cu Anjeta. Îşi aduce aminte doar cǎ atunci când a vrut sǎ plece fata l-a prins de braţ şi l-a privit cu nişte ochi de câine hǎituit care l-au speriat. A cǎzut în genunchi, i-a sǎrutat picioarele şi îi tot arǎta cu degetul “eu” “tu” şi apoi fereastra, “eu” “tu” şi iar fereastra. El nici mǎcar nu încerca sǎ înţeleagǎ ce vrea sǎ spunǎ. Voia doar sǎ-i plǎteascǎ şi sǎ plece, sǎ-l lase în pace. Dar ea se agǎţase de braţul lui şi nu-l mai lǎsa sǎ se atingǎ de buzunare. Atunci a vrut sǎ se apropie de uşǎ şi s-o şteargǎ dar ea era agǎţatǎ de el ca o lianǎ şi nu se mai dezlipea. Când a ajuns la uşǎ cu ea târâş aşa lipitǎ de pulpa lui, fata s-a ridicat în picioare, a fugit glonţ la o mǎsuţǎ cu sertar de unde a scos un cuţit mic şi subţire şi l-a dus la beregatǎ. Asta l-a speriat peste mǎsurǎ. Şi fiindcǎ el nu pǎrea prea convins, fata şi-a luat cuţitul de la gât, l-a pus peste vena de la încheietura mâinii stângi şi a început sǎ apese. Sângele a ţâşnit ca un pârâiaş mic, formând întâi o patǎ roşie cât o monedǎ de un euro peste încheietura ei albǎ, alunecând apoi uşor înspre cot şi scurgându-se în cele din urmǎ apatic pe covor. Atunci chiar i-a sǎrit inima. A aşezat-o pe pat şi au vorbit. Au vorbit e un fel a spune cǎci fata vorbea o limbǎ pe care nu o mai auzise niciodatǎ, condimentatǎ din când în când cu fraze în limba rusǎ.
- Vrei sǎ plecǎm împreunǎ puiule?! Te chinuie ǎştia?! Offf... offf....
Şi ea dǎdea din cap fǎrǎ sǎ înţeleagǎ o iotǎ din ce vorbea el şi îi tot arǎta cicatricele de pe faţǎ şi de pe corp. Apoi i-a luat mâna şi i-a dus-o la creştet. Avea pe tot scalpul adevǎrate cratere şi mǎnunchiuri de pǎr lipseau cu desǎvârşire.
A fost cea mai tare aventurǎ din viaţa lui. A coborât, a plǎtit consumaţia, apoi s-a dus sub fereastrǎ. Fata îl aştepta cu tǎlpile goale lipite de pervaz. Deşi era la etajul doi a prins-o în braţe fǎrǎ probleme, era uşoarǎ ca un fulg. Ar fi putut pluti dacǎ îşi desfǎcea braţele. Ca o cocoarǎ albǎ ar fi plutit. O vreme a fugit aşa cu ea în braţe, apoi a lǎsat-o jos, a luat-o de mânǎ, a strâns-o tare ca şi cum n-ar fi vrut s-o rǎtǎceascǎ prin mulţime şi au continuat sǎ fugǎ.
- Stai aici cuminte pânǎ mǎ întorc – i-a spus lǎsând-o la colţul clǎdirii unde locuia. A strâns tot ce avea în douǎ minute, le-a înghesuit într-o valizǎ, a luat-o de mânǎ şi-au fugit în continuare spre autogarǎ. A doua zi la doişpe era în ţarǎ.
Abia când a sosit a înţeles tot ceea ce i se întâmplase în ultimele cinci zile. Fǎrǎ nevastǎ, fǎrǎ copil, fǎrǎ casǎ, fǎrǎ bani, fǎrǎ nimic, dar cu o fatǎ, dracu ştie de unde venitǎ, smulsǎ de el din ghearele unor traficanţi imbecili. Şi-a scos valiza din burta autocarului, a pus-o pe trotuar, apoi s-a aşezat pe ea şi şi-a sprijinit capul în palme. Încotro?! A rǎmas aşa mult timp. Nu l-a cântǎrit, minute, ore… Când s-a dezmeticit fata stǎtea în picioare lângǎ el. El a privit-o încruntat. Ea a zâmbit.
O vreme au trǎit în bordeiul bunicii. Se stinsese de câţiva ani dar bordeiul era întreg. A spart lacǎtul şi au intrat. Nu se putea însǎ trǎi aşa mult timp. A lǎsat-o acolo şi a dat fuga la Bucureşti sǎ-şi gǎseascǎ de muncǎ. N-a gǎsit nicǎieri. Nici de şomaj nu s-a lipit cǎ lucrase la negru.
N-a crezut cǎ poate exista disperare mai mare. Zi de zi s-a dus, timp de jumǎtate de an. A cerşit un loc de muncǎ peste tot.
Apoi într-o searǎ s-a întors de la Bucureşti şi i-a spus:
- Puiule, vezi cǎ treburile nu merg deloc bine. Nu-mi gǎsesc de lucru. N-avem ce mânca.
- Pu-iu-le – a repetat fata zâmbind.
- Trebuie sǎ pleci acasǎ – a continuat el grav. A-ca-sǎ! Tu la casa ta şi eu la a mea. Înţelegi? Te duci acasǎ. Îţi iei catrafusele şi te cari – i-a spus el izbind cu piciorul în valiza lipitǎ de perete – Auzi?! Apoi a deschis uşa şi a rupt-o peste câmp. A ajuns repede la calea feratǎ. S-a aşezat în fund pe macadam şi a scos o ţigarǎ. A fumat-o încet şi cu patimǎ. Fiecare fum tras îi intra printre buze, cobora uşor pe gâtlej, se plimba rotund prin tot înlǎuntrul, aluneca prin picioare ca pe nişte paie lungi pânǎ la tǎlpi unde începea sǎ se zvârcole şi sǎ se iţeasca în inele pufoase peste degete.
Dupǎ ce a terminat-o a prins chiştocul între arǎtǎtor şi degetul mare şi i-a fǎcut vânt în iarbǎ. S-a lǎsat încet pe spate, şi-a pus mâinile sub ceafǎ şi a aşteptat. A smuls un fir de iarbǎ şi l-a strâns între buze. Între timp se înserase. Şi deodatǎ l-a auzit. De fapt nu l-a auzit. A simţit şinele cum încep sǎ şuiere. Şi a ştiut cǎ trebuie sǎ vinǎ. N-a fost nici mai speriat, nici mai liniştit. Trebuia doar sǎ vinǎ, ca orice tren. La ceasul lui. Apoi l-a vǎzut cu coada ochiului. Era cât o vacǎ mai mare. Pǎrea cǎ abia se mişcǎ. Atunci a simţit cum inima începe sǎ-i zvâcneascǎ. Şinele începuserǎ sǎ duduie şi ceafa se porni sǎ-i vibreze peste prima şinǎ. Nu mai stie exact cum a fost, acum ar zice cǎ mai erau doar câţiva metri, naiba mai ştie câţi or fi fost, dar atunci a auzit-o. A auzit-o ţipând disperatǎ. Îl vǎzuse de sus de pe colinǎ deşi era aproape noapte şi ţipa ca o istericǎ.
- Puiule....... puiule...... puiule......
Când a ridicat capul a simţit cum locomotiva îl atinge. L-a zvârlit câţiva metri. Aşa a crezut atunci, dar probabil cǎ n-a fost aşa, cǎci n-a curs sânge. Ea a venit într-o fugǎ şi l-a strâns în braţe.
- Puiuleee..... puiuleee...... – şi lacrimile îi şiroiau râuri pe obraz. Când îşi pipǎise craterele din creier cu degetele lui nu plânsese deloc, nici când îşi pusese cuţitul la beregatǎ nu schiţase nici un geamǎt şi nici când îşi tǎiase vena şi-şi înşirase sângele pe covoarele ǎlora nu vǎrsase nici o lacrimǎ.
El a început sǎ-i şteargǎ lacrimile ce nu conteneau cu un colţ al cǎmǎşii. Apoi a rupt o bucatǎ. Ca pe o farfurie îi ştergea faţa plinǎ de lacrimi.
- Tu Puiu. Eu Tati. Înţelegi?! Tu Puiu. Eu Tati.... – îi explicǎ el exact ca Tarzan, bǎtând cu pumnul întâi în pieptul ei, apoi într-al lui şi strângând-o în braţe.
- Tati – repetǎ ea şi faţa i se luminǎ ca un far. Împrejur era noapte.
În perioada aia l-a întâlnit pe bucureşteanu. Ştia multe bucureşteanu. “Ca sǎ trǎieşti trebuie sǎ te descurci” – era filozofia lui. Întǎi l-a ajutat sǎ şterpeleascǎ mǎrfuri mǎrunte de la magazin. Apoi au dat şi câteva spargeri prin casele mai înstǎrite de la ţarǎ. Lucrurile au început sǎ se aşeze. Aveau de mâncare. Şi mai putea sǎ-i mai ia şi ei câte una alta, mai ales din cele femeieşti. Cǎuta sǎ fure mai mult bani şi mai puţin lucruri. Şi nu fura decât atunci când ajungeau pe sponci. Cât aveau ce mânca stǎtea lângǎ ea. Acasǎ.
Apoi bucureşteanu l-a învǎţat sǎ fure din buzunare.
- Hai la Bucǎ c-aici nu-s fraieri de manglealǎ.
Şi lucrurile au început sǎ meargǎ şi mai bine. Pândeau câte un bǎrbat mai înţolit. Bucureşteanu parcǎ avea raze X aşa le ochea protofelul indiferent unde îl bǎga dobitocul. Apoi el îl ţinea de vorbǎ şi bucureşteanu îl fǎcea. Nici unul nu-şi dǎdea seama. Bucureşteanu desfǎcea portofelul chiar acolo pe bulevard, în vǎzul lumii. Scotea banii apoi arunca portofelul la primul coş de gunoi. El lua un sfert.
- Râmǎi cu mine aici. Lucrǎm împreunǎ. Am şi locuinţǎ, staţi la mine. Adu-o şi p-aia micǎ, o poştim amând....
N-a mai apucat sǎ termine ce a avut de spus bucureşteanu pentru cǎ bǎrbatul l-a izbit cu vânful pantofului în boaşe cât a putut. Bucureşteanu s-a prǎvǎlit şi a început sǎ se zvârcole ca o râmǎ tǎiatǎ în douǎ. Bǎrbatul l-a izbit încǎ o datǎ cu piciorul în stomac.
- Morţii mǎ-tii! Tu nu poşteşti pe nimeni mǎ, auzi?. Cǎ te fut în gurǎ de nu te vezi – a ţipat bǎrbatul la el şi l-a scuipat peste scǎfârlia asudatǎ.
A crezut cǎ n-o sǎ-l mai vadǎ, dar dupǎ o sǎptǎmânǎ bucureşteanu a venit iar în sat.
- Promit cǎ nu mai vorbesc urât de femeia ta. Mǎ jur. Veniţi?!
Şi s-au dus. Casa bucureşteanului era de fapt o cocioabǎ din lemne recuperate de ici colo de pe la demolǎri, pe care o înjghebase singur. Pe dinǎuntru era acoperitǎ cu polistiren şi capitonatǎ cu cofraje de ouǎ. Din loc în loc atârnau trablouri cu femei goale decupate din revistele pentru adulţi prinse cu agrafe în pereţii de carton. Aia e camera voastrǎ – a zis bucureşteanu trǎgând o perdea murdarǎ ce fusese cândva albastrǎ şi separând încǎperea în douǎ. Tot el a venit şi cu ideea s-o punǎ pe-aia micǎ la muncǎ.
- Fii atentǎ care-i treaba – i-a spus bǎrbatul într-o zi aşezându-se pe vine lângǎ ea. Trebuie sǎ ne apucǎm amândoi de muncǎ dacǎ vrem sǎ trǎim. Ziua muncesc eu - îi spusese el fǎcând semnul specific cu degetul mare înfipt în masǎ şi cu celelalte fǎcute lopatǎ mǎturând masa în jurul primului şi apoi strângându-se în pumn – şi noaptea munceşti tu – continuǎ el, înfǎţişându-i degetul mijlociu de la stânga strǎpungând cercul fǎcut de degetul mare şi arǎtǎtorul de la dreapta ca o sǎgeatǎ într-o ţintǎ. Banii îi facem jumi-juma. Tu îi pǎstrezi sǎ te întorci la tine acasǎ, unde dracu o fi aia, iar eu mǎ ocup sǎ trǎim ca oamenii din ai mei. Dacǎ strângem o mie de parai îţi iau bilet de avion, te fac pachet şi te trimit acasǎ. OK? – întrebǎ el fiind convins cǎ fata n-a înţeles mai nimic din ce i-a spus, dar mǎcar avea conştiinţa împǎcatǎ cǎ i-a explicat cum stǎ treaba. Ea însǎ înţelesese şi zâmbise. Dǎdu din cap în sus şi in jos în semn cǎ este de acord.
Cu bucureşteanu au terminat-o repede cǎ într-o searǎ a prins-o cu mâna între ţâţele ei mici. N-a mai aşteptat bucureşteanu sǎ-l pocneascǎ la boaşe. A executat o rotire la o sutǎ optzeci de grade la extremǎ urgenţǎ şi a ieşit pe uşǎ ca din puşcǎ. Nu l-au mai aşteptat. Au plecat de la el şi au început sǎ lucreze pe cont propriu. Se descurcau binişor. Fata le fura privirea bǎrbaţilor iar el portofelele.
Seara nu avea mulţi clienţi. Încercase sǎ şi-i aleagǎ dintre bǎrbaţii locului şi sǎ nu meargǎ cu strǎini. Cel mai mult îi plǎcea bǎiatul brunet. El o mângâia de fiecare datǎ pe obraz dupǎ ce fǎceau dragoste iar ea îl muşca de ureche în semn de mulţumire.
Teancul de bani crescuse binişor iar el umbla pe strǎzi din ce în ce mai nebun. Mia era aproape gata, dar n-ar fi vrut ca fata sǎ plece. Asta îl înnebunea. Prinsese drag de ea. Şi-apoi, unde sǎ plece?! Atunci i-a gǎsit pe strǎini.
- Nice girl – le explica el desenând prin aer trupul de amforǎ prelungǎ al fetei – very nice. Se înţeleserǎ pentru cinci nopţi, trei sute pe noapte, cinci sute avans. Era în culmea fericirii. Era cea mai tare afacere. O mie cinci sute de parai într-o sǎptǎmânǎ.
S-a întors acasǎ şi i-a explicat.
- Puiule ţi-am gǎsit un contract extra de mâine. Un bǎiat galant, strǎinez, frumuşel, cu afaceri prin România. Te vrea cinci nopţi cât stǎ la noi. Te duci la el la hotel. Hotel de cinci stele puiule în buricu târgului, îţi dai seama?! O sǎ fii prinţesǎ. Hai cǎ sunt tare.... Acu trebuie sǎ mergem sǎ luǎm ceva ţoale – spuse el şi începu sǎ danseze ca o barzǎ la împerechere – mergem sǎ luǎm ţoaaale... mergem sǎ luǎm ţoaaale.... sǎ facem prinţesa frumoaaasǎ... Apoi o luǎ în braţe şi continuǎ sǎ se învârtǎ cu ea în braţe – mergem sǎ luǎm ţoaaale... mergem sǎ luǎm ţoaaale....
Fata începu sǎ râdǎ şi sǎ danseze şi ea, învelitǎ în fericirea bǎrbatului... Ca un bǎrzoi dansa bǎrbatul. Ca o lebǎdǎ se unduia fata.
- Ţaaa-leee........ ţoaaa-leee...... – repeta ea ca un refren.

Deschise uşa cu teamǎ. Camera de hotel era foarte mare şi foarte frumoasǎ. Scaunele capitonate cu catifea roşie şi broderie argintie, mobilerul din lemn alb cu feronerie din cupru patinat, draperiile de brocart vişiniu în ape, unduind dinspre vişina putredǎ înspre roşul sângelui de fecioarǎ, covorul albastru intens cu frunzuliţe roşii şi argintii, tablourile mari, impresionante, toate îţi luau ochii. În mijloc o masǎ elegantǎ pregatitǎ pentru douǎ persoane si douǎ lumânǎri înalte arzând.
- Goedenavond Anjeta – auzi o voce bǎrbǎteascǎ şi simţi o sabie strǎpungându-i trupul întreg, din creştet prin toate mǎruntaiele sufletului pânǎ în tǎlpile picioarelor. Toate cicatricele îi explodarǎ şi sângele începu sǎ-i şiroiascǎ pe faţǎ. Ochii i se împǎienjenirǎ. Durerea din corp o fǎcu sǎ-şi scrâşneascǎ dinţii pânǎ la fǎrâmare. Îşi înfipse unghiile în podul palmelor şi unghiile îi ieşirǎ prin piele pe partea cealaltǎ ca şi cum şi-ar fi apǎsat palmele pe masa unui fachir. Ar fi putut sǎ fugǎ. Sven era la zece paşi depǎrtare iar ea era cu mâna pe clanţǎ, nu închisese uşa. Dar ştia cǎ nu mai existǎ scǎpare. Sven îi depǎrtǎ galant un scaun de lângǎ masǎ pentru a-i oferi un loc.

Bǎrbatul avusese o presimţire rea de când se trezise. Pleoapa stângǎ începuse sǎ i se zbatǎ dintr-o datǎ. Aşa, fǎrǎ nici un motiv. Ştia cǎ avea sǎ se întâmple ceva urât. Grǎbi pasul cǎtre hotel. Îi promisese cǎ o sǎ vinǎ s-o aştepte. Nu conta cât, timp avea. Mulţimea se strânsese ca la urs la intrarea în hotel. O femeie ţipa ca din gurǎ de şarpe. Bǎrbaţii vorbeau tare şi repede gesticulând. Poliţia încerca sǎ-i împingǎ înapoi pe curioşii care se adunau rapid de pretutindeni.
- Ce s-a întamplat?! – îl întrebǎ el pe poliţistul care îl apǎsa cu bastonul în piept încercând sǎ împingǎ înapoi mulţimea ce se strângea ca un inel de fier.
- O curvǎ s-a aruncat pe geam de la şapte, ce sǎ se întâmple! Hai cǎraţi-vǎ acasǎ cǎ nu aveţi ce vedea – continuǎ poliţistul împingând de zor alǎturi de alţi câtiva bǎieti tineri în uniformǎ de jandarm rǎsǎriţi ca din pǎmânt, oamenii strânşi ca la circ.
- Cred cǎ mi-e rudǎ - bâigui bǎrbatul simţind cum se topeşte şi politistul îl privi fix strâmbând din nas, apoi îi fǎcu un semn discret din cap sǎ treacǎ.

Maşina salvǎrii se apropia în mare vitezǎ. Un bǎrbat rotofei şi bǎtrâior, probabil un beţiv, traversǎ strada bǎlǎbǎnindu-se printre maşinile care frânau în ultimul moment încercând sǎ-l evite. Maşina salvǎrii nu mai reuşi sǎ-l evite şi îl agǎţǎ cu aripa din spate. Bǎrbatul se rostogoli de câteva ori pe asfalt dar se ridicǎ imediat şi continuǎ sǎ se apropie de trotuar schiopǎtând. Coapsa stângǎ sângera puternic şi cǎmaşa, deschisǎ la culoare, i se umplu imediat de sânge. Bǎrbatul puse piciorul pe celǎlalt trotuar, apoi cǎzu în genunchi, cu trupul masiv zbǎtându-se în convulsii şi începu sǎ plângǎ cu lacrimi uriaşe.
- Puiuleee...... ce mi-ai fǎcuuuut.......... hai puiule acasǎǎǎǎ......... hai acasǎ puiuleeee.........