Uigurii Episodul II O întrevedere cu cǎrţile pe masǎ – cǎ tot voia puck sǎ mǎ trimitǎ la lecturi intergalactice

Domnul Watkinson a aşteptat sǎ ne aşezǎm cu toţii apoi a luat loc şi dumnealui. A deschis gura sǎ spunǎ ceva însǎ prietenul Smith i-a luat-o înainte:
- Cine sunt uigurii domnule Forefather?
Întrebarea lui bruscǎ şi seacǎ, absolut nepoliticoasǎ, fǎrǎ nici o introducere, nimic, m-a dus cu gândul imediat la beciurile întunecate ale Gestapoului şi la bravii ostaşi germani cu palma cât buldozerul. Aşa cǎ m-am grǎbit sǎ rǎspund îngǎimând:
- Nişteeee….. fiinţe imaginare.
- Imaginare, imaginare, înţelegem asta, dar cine sunt? De unde vin? – întrebǎ domnul Smith fǎrǎ prea multǎ cǎldurǎ în glas.
- Vin din… imaginaţia mea, dacǎ sunt imaginare de unde sǎ vinǎ de altundeva?! – încerc sǎ parez lovitura americanului. Sunt nişte fiinţe inventate de mine. Nu existǎ în realitate. Cum sǎ vinǎ dacǎ nu existǎ? – încerc eu sǎ clarific lucrurile.
- Dar şi dumneavoastrǎ atunci când le-aţi inventat v-aţi inspirat de undeva, nu-i aşa?! De unde v-aţi inspirat? – încearcǎ domnul Smith sǎ mǎ ia mai de departe ca pe un şcolar.
- Aaa… din viaţǎ! Când m-am gândit aşaaa…. la fizicul lor, m-am inspirat din amibǎ şi parameci. Am învǎţat despre ei la biologie demult, printr-a şasea cred. E cam tot ce mi-a rǎmas de la materia asta iar ǎştia doi mi s-au înfipt în creier aşa, ca nişte scobitori. Dar restul e imaginaţie purǎ, vǎ spun eu.
- Cum v-au contactat uigurii domnule Forefather?
- Poftiiim? – întreb vizibil speriat, neînţelegând nimic din ceea ce se petrece.
Domnul Smith m-a privit fix mişcându-şi maxilarul inferior nervos ca şi cum ar fi plimbat prin gurǎ nişte cǎrǎmizi, şi-a muşcat buzele, le-a lungit, le-a schimonosit, pentru ca în cele din urmǎ sǎ scoatǎ din pachetul de Kent o ţigarǎ lungǎ şi subţire, s-o vâre între buze şi sǎ şi-o aprindǎ. Fusesem sigur cǎ o sǎ urmeze ceva de genul “Domnule Forefather dumneata ori eşti prost ori faci pe prostul”. Aşa vǎzusem eu în filmele americane cu spioni şi agenţi F.B.I., dupǎ care urma un genunchi discret între picioare şi un pumn în stomac. Dar n-a fǎcut-o, probabil pentru cǎ ei erau de la C.I.A….
- Ce este acela un uigur domnule Forefather? – preluǎ ancheta doamna Johnson, o femeie încântǎtoare de altfel, minionǎ, cu silueta subţire, brunetǎ cu ochi albaştrii şi cu o privire de puştoaicǎ pusǎ pe şotii.
- Un uigur este un organism uniceluler asemǎnǎtor amibei sau parameciului – încerc eu sǎ mǎ dau pe brazdǎ. Uigurii au dimensiuni extrem de mici, de ordinul unui micron în mod normal şi sunt din categoria celor mai simple organisme vii. Au doar membranǎ, citoplasmǎ şi nucleu. Cam atât. Dar au nişte particularitǎţi care îi fac extrem de… speciali.
Doamna Johnson pare vizibil nemulţumitǎ de ceea ce îi explic. De aceea mǎ opreşte fǎcând un gest scurt în aer ca o loviturǎ de şiş. Se aştepta probabil sǎ-i spun cǎ uigurii sunt nişte ditamai namilele, cu capul cât dovleacul, cu zece ochi, zece braţe şi cu creierul în burtǎ în loc de cutie cranianǎ ca sǎ aibǎ mai mult loc.
- Dacǎ uigurii sunt organisme atât de primitive, cum de au cucerit Pǎmântul în povestirea dumneavoastrǎ domnule Forefather?
Am vrut sǎ-i spun sǎ-mi zicǎ Moşu, pe româneşte, dar sobreitatea în manifestare, în vorbire si mai ales în priviri m-a împiedicat sǎ încerc o apropiere.
- Tocmai prin asta doamnǎ, prin faptul cǎ nu au pretenţii, cǎ nu cer nimic, cǎ se mulţumesc cu puţin. Vedeţi, i-am botezat aşa dupǎ numele unui popor care a trǎit cam pe la o mie douǎ sute, o mie cinci sute, care se numea exact aşa, poporul uigur. Oamenii aceştia au construit cel mai mare imperiu care a existat vreodatǎ pe Pǎmânt, despre care însǎ se vorbeste destul de puţin, Marele Imperiul Mongol, care se întindea pe la sfârşitul anilor o mie douǎ sute de la malul Pacificului, din Coreea de azi pânǎ în Europa, în Ucraina, Ungaria, Turcia, cuprinzând cea mai parte din Asia, Peninsula Arabicǎ, parte din Europa. Filozofia de viaţǎ a uigurilor era supravieţuirea. Asta urmǎreau ei. Atât. Era un popor de nomazi, crescǎtori de cai, coborâţi din Munţii Altai sǎ cunoascǎ lumea.
Doamna Johnson nu pǎru deloc încântatǎ de pǎlǎvrǎgelile mele. Se aşezǎ picior peste picior, rotunjind spre mine un genunchi încântǎtor, îşi sprijini cotul de masǎ şi continuǎ întrebǎrile.
- Sǎ revenim la uiguri, la ǎştia unicelulari. Ce-i face atât de speciali? De ce spuneţi cǎ sunt organisme extrem de complexe?
- Uigurii nu au gurǎ, nu au nas, nu au mâini şi totuşi sunt mai receptivi la realitatea înconjurǎtoare decât un om. Ceea ce îi face deosebiţi este membrana. Membrana uigurilor este moale şi elasticǎ. Ea are acelaşi rol cu timpanul de exemplu la om sau cu membrana de difuzor. Membrana sensibilǎ a uigurilor îi face sǎ simtǎ toate vibraţiile din aer şi sǎ le transforme într-un fel de dosare chimice. Cu ajutorul vibraţiilor, discriminate pe baza unui set de filtre ce urmǎreşte frecvenţa sunetului, uigurii pot citi tot ceea ce se petrece în jurul lor uneori şi pânǎ la distanţe inimaginabile pentru om, zeci de kilometri sau chiar mai mult, depinde de consistenţa mediului şi de curǎţenia lui astfel încât vibraţiile sǎ nu fie distorsionate. Uigurii pot interpreta vibraţiile. Ei sunt ca un calculator care nu ştie sǎ scrie şi sǎ citeascǎ decât 1 şi 0 dar învaţǎ continuu, asimileazǎ istoria. Pot înmagazina cantitǎţi imense de informaţie pe acelaşi principiu pe care funcţioneazǎ memoriile calculatoarelor. Ei nu gândesc, ei comparǎ informaţia şi iau decizii simple bazate pe evenimente similare petrecute în trecut. De exemplu un uigur poate identifica faptul cǎ în camerǎ a fost deschisǎ o uşǎ dupǎ vibraţia pe care aceasta o produce. Pentru el deschiderea uşii nu reprezintǎ nimic dar comparǎ acest eveniment cu alte o sutǎ similare petrecute în trecut şi se pozitioneazǎ în camerǎ astfel încât şa nu fie afectat în mod negativ de deschiderea uşii. E ca şi cum ar vedea uşa cum se deschide şi s-ar aşeza dupǎ ea ca sǎ nu-l tragǎ curentul. Din punctul acesta de vedere, sau în fine de nevedere, uigurii seamǎnǎ cu liliecii.
- Interesant – mormǎi doamna Johnson
- Şi totuşi. De ce sunt consideraţi atât de puternici? Ce-i face atât de temuţi? – trecu la comandǎ domnul Smith.
- Pǎii… cel mai important ar fi faptul cǎ poate distruge orice legǎturǎ molecularǎ de tip ionic sau covalent existentǎ. Uigurii înmagazineazǎ vibratiile ca într-un fel de perniţe elastice pentru a le elibera ulterior transformate dupǎ un anume cod propriu, fie cu scopul de a comunica, fie pentru a înteracţiona cu mediul ce îi înconjoarǎ. Dacǎ un uigur considerǎ de exemplu cǎ apa îi este duşman poate emite o serie de vibratii de energie înaltǎ focalizatǎ, ca un laser, care duc la distrugerea legǎturilor dintre atomi eliberându-i din lanţurile moleculei. Interacţia nu este prin atingere ci de la distanţǎ deci emiterea acelei vibraţii poate afecta toate moleculele de apǎ pe o anumitǎ razǎ în jurul uigurului, transformându-le în oxigen şi hidrogen. Uigurii pot dezintegra orice, indiferent cǎ este fier, beton, diamant sau mai ştiu eu ce material dur. Ei nu acţioneazǎ ca oamenii cu duritate, ei acţioneazǎ la cel mai elementar nivel cu putinţǎ. Oamenii pun mâna pe topor sau pe ciocan. Ei emit doar o vibraţie, ca un strǎnut.
Pe mǎsurǎ ce vorbeam vedeam cum chipul domnului Smith se înnegureazǎ. Când am terminat de vorbit buzele îi tremurau ca şi cum ar fi rǎmas singur în camerǎ cu un cǎlǎu uigur cu mânecile suflecate.
- Uigurii mǎnâncǎ? – întrebǎ doamna Johnson brusc, iar întrebarea ei mi se pǎru de-a dreptul meschinǎ având în vedere mesajul filozofic în jurul cǎruia gravita discuţia.
- Putem sǎ spunem şi aşa, doamnǎ. Periodic uigurii se desfac exact ca o sitǎ în care speli spanacul. Dumneavoastrǎ spǎlaţi spanacul doamnǎ Johnson? – întreb eu glumind, dar doamna Johnson mǎ priveşte atât de urǎt încât nu mai aştept rǎspunsul şi reiau – membrana extrem de permeabilǎ permite pǎtrunderea în interior a acelor elemente hrǎnitoare de care uigurul are nevoie pentru a-şi actualiza dosarele chimice. Dar cum spuneam, ei nu sunt deloc pretenţioşi, nu au nevoie de nimic şi pot transforma în energie orice, lumina, vibraţiile, atingerile pe principiul pe care vi l-am explicat mai devreme… principiul difuzorului.
Domnul Smith mǎ privea încordat ba muşcǎndu-şi buzele, ba mângâindu-şi barba, ba frecându-şi nasul…. Încerca sǎ sedimenteze parte din discuţie şi sǎ aşeze lucrurile dar ceva nu se lega.
- Şi totuşi… uigurii… cum de lucreazǎ aşa bine împreunǎ…
- O, da domnule Smith, aveţi dreptate… - i-am luat vorba din gurǎ – modul de organizare la uiguri este asemǎnǎtor albinelor. Existǎ o matcǎ şi soldaţii. Matca are acelaşi rol ca şi al cipului de la calculator, e creierul central. Uigurii pot comunica fie prin vibraţii prin transmiterea lor printr-un alt mediu, fie direct prin atingere. Când uigurii sunt lipiţi unul de altul forţa lor e colosalǎ. Imaginaţi-vǎ toate calculatoarele din lume legate în reţea la o singurǎ unitate centralǎ puternicǎ ce face legatura cu toate celelalte. Cam aşa acţioneazǎ matca. Când sunt lipiţi, informatia nu se mai transmite prin vibraţii ci printr-un mecanism electro-chimic asemǎnǎtor celui de la neuronii umani. Practic informaţia se transmite instantaneu, de la unu la altul pânǎ la matcǎ şi înapoi pânǎ la cel mai îndepǎrtat uigur din grup. Sinapsele, un fel de picioruşe vibratoare lipite pe membranǎ formeazǎ o reţea de circuite asemenea legǎturilor electrice extrem de fine de pe cip. Matca gândeşte cu creierul tuturor uigurilor, are acces la informaţia deţinutǎ de fiecare uigur în parte, le dǎ teme şi primeşte rǎspunsuri. Nici un calculator construit vreodatǎ de om nu s-ar apropia de performanţele unui asemenea mecanism. Iluzoriu desigur – ţin sǎ întǎresc în final pentru cǎ prea fusesem luat de val cu explicaţiile legate de povestioara mea.
- Iluzoriu desigur - repetarǎ ca un automat domnul Smith şi doamna Johnson.
- Uigurii nu sunt înspǎimântǎtori datoritǎ puterii lor individuale ci prin felul în care coopereaza şi mai ales prin felul în care ştiu sǎ întoarcǎ ceea ce primesc. Acelaşi principiu pe care îl folosea Arhimede la incendierea corǎbiilor romane, cu oglinzile paraboloidice. Doar cǎ dus la perfectiune prin simplitate. Vechii uiguri se comportau la fel. Ei nu erau interesaţi în stăpânirea de teritorii, în subjugarea de populaţii. Îi preocupa recunoaşterea de către cei cuceriţi a sefului pus de ei, marele khan şi atât, viaţa se putea desfǎşura la fel în continuare. Oraşul care se supunea trebuia sǎ plăteascǎ tribut, dar era nesemnificativ. Pentru poporul acesta eminamente nomad era vitală supravieţuirea şi de aceea nu luau decât puţin ca pradǎ de rǎzboi şi mai degrabǎ soldaţi tineri pentru a fi încorporaţi în armata lor. Nu cǎrau mai mult decât le era necesar pentru drum şi nu fǎceau ceea nu se pricepeau sǎ facǎ. Îi lǎsau pe alţii sǎ facǎ, ba chiar îi încurajau, cum a fost cu comercianţii veneţieni şi genovezi aduşi sǎ facǎ comerţ în Marea Neagrǎ. Distrugeau numai atunci când simţeau ura, rǎzbunarea şi furia în ochii celorlalţi, iar ceea ce pricepeau ei sǎ facǎ, sǎ-şi creascǎ armǎsarii şi sǎ lupte, fǎceau bine, chiar foarte bine.
- Domnule Forefather de unde vin…. De unde credeţi cǎ ar putea veni uigurii?
- Cred cǎ v-am spus clar, doar nu mi-am bǎtut gura de pomanǎ! – capǎt eu curaj, privind chipul livid al domnului Smith. Uigurii nu existǎ, sunt creaţia imaginaţiei mele. N-aveam ce face într-o searǎ, pe bloguri toatǎ lumea dormea şi mi-au cǎzut ochii pe o pozǎ cu o amibǎ într-o revistǎ de ştiinţǎ, care avea pe aceeaşi copertǎ câteva poze cu arme, un ozeneu şi alte câteva chestii. S-au fǎcut conexiunile automat în mintea mea şi a ieşit povestea asta.
- Ca la uiguri?! – remarcǎ ironic domnul Smith.
- Ca la uiguri! Daaaaar… de ce sunteţi atât de interesaţi de povestea asta. De unde sunteţi de fapt şi ce urmǎriţi? Mi se pare mai mult decât ciudat interesul pe care îl arǎtaţi acestei povestiri nevinovate.
- Dânşii studiazǎ toatǎ literatura S.F. care apare în lume - îmi comunicǎ domnul Watkinson amabil, în timp ce ceilalţi doi şuşotesc între ei - desigur, nu numai ei doi, este un colectiv mult mai mare. Orice informaţie, orice idee nǎstruşnicǎ, orice ipotezǎ ce apare în acest domeniu, al literaturii S.F. poate aduce soluţii neaşteptate în rezolvarea unor probleme apǎrute în lumea realǎ sau pot duce la instalarea unor punţi în ceea ce priveşte relaţia noastrǎ cu extratereştrii.
- A noastrǎ?! – nu mǎ abtin sǎ fiu rǎutǎcios…
- A noastrǎ, a pǎmântenilor - completeazǎ domnul Watkinson.
Domnul Smith şi doamna Johnson au terminat de şuşotit. Se uitǎ unul la altul ca şi cum le-ar veni greu sǎ punǎ în practicǎ hotǎrârea pe care au luat-o. În cele din urmǎ doamna Johnson ridicǎ uşor din sprâncene ca şi cum ar spune “asta e” şi face un gest discret cu capul. Domnul Smith face exact aceleaşi gesturi, apoi mǎ apucǎ uşor de cot şi îmi aratǎ cu palma întinsǎ uşa.
- Sunt arestat?! – întreb speriat.
- Nicidecum – îmi rǎspund amândoi într-un glas zâmbind. Vrem doar sǎ vǎ arǎtǎm ceva extrem de interesant.