Uigurii Episodul III (in care nimic nu e ce pare a fi)

Ne urcǎm cu toţii în maşinǎ şi purcedem dupǎ câte îmi dau eu seama chiar spre Disneyland. Heeei, ia stai aşa, bǎieţii mi-au tras-o, totul n-a fost decât o farsǎ, un preludiu pentru o zi de desfǎtare în parcul de distracţii. Încep sǎ zâmbesc destins şi sunt gata sǎ le împǎrtǎşesc descoperirea mea când domnul Smith mǎ avertizeazǎ sobru.
- Mergem la o bazǎ a United States Air Force utilizatǎ şi de C.A.I. Vǎ rog sǎ vǎ puneţi ecusonul acesta – şi-mi întinde un ecuson de plastic cu bandǎ magneticǎ. Rǎmân surprins când constat cǎ ecusonul are pe el o pozǎ mai veche de-a mea fǎcutǎ când mi-am schimbat buletinul, pe care nu o arǎtasem nimǎnui ci o ţineam în calculator la “personale”.
Limuzina se apropie de uriaşa parcare a parcului de distracţii, dar chiar înainte sǎ o apuce pe intrarea principalǎ coteşte brusc la stânga şi se opreşte în dreptul unei clǎdiri izolate, cam de patruzeci pe patruzeci şi înaltǎ de vreo trei etaje pe care scrie cu litere mari “Staţie de transformare”. Probabil chiar este o staţie de transformare cǎci în curtea ei sunt mai multe transformatoare coborâtoare care reduc tensiunea înaltǎ de la cablurile aeriene de transport la valori reduse pentru cablurile subterane ce alimenteazǎ parcul. Brusc uşile uriaşe ale clǎdirii se desfac ca o calǎ de feribot care ne înghite. Hmmm……. Staţia de transformare nu e doar o staţie de transformare cǎci o şosea latǎ de patru benzi continuǎ şi în interior ducându-ne spre un subteran aflat chiar sub parcarea imensǎ a parcului. Lǎsǎm maşina, trecem printr-o ecluzǎ de personal cu o mulţime de detectoare pe ea, apoi ne oprim în faţa unei porţi rotative. E principala poartǎ de acces şi fiecare persoanǎ care intrǎ îşi trece întâi ecusonul peste un cititor de carduri, apoi îşi lipeşte palma de un cititor de amprente şi în cele din urmǎ se benocleazǎ cǎtre un dispozitiv electronic care citeşte retina. Câţiva soldaţi iau poziţie de drepţi şi îi salutǎ pe domnul Smith şi doamna Johnson cu apelativul “Domnule colonel” respectiv “Doamnǎ Maior”. Watkinson bag seama cǎ-i soldat neinstruit cǎci pe el nu-l salutǎ nimeni deşi are şi el ecuson cu însemnele C.I.A. Îmi vine rândul la poartǎ. Introduc ecusonul şi toate datele biometrice aflate pe banda magneticǎ apar pe un ecran mic de sub cititor. Nu e singura surprizǎ cǎci atât cititorul de amprente cât şi cel de retinǎ mǎ lasǎ sǎ trec deşi n-am mai intrat niciodatǎ într-un sediu C.I.A. sau al U. S. Air Force. Îi privesc îngrijorat pe prietenii mei literaţii dar colonelul Smith îmi face semn cǎ asta este, s-o iau ca atare şi sǎ-mi vǎd de treabǎ, în timp ce domnul Watkinson îmi zâmbeşte liniştitor cum cǎ nu-ţi face griji, trece şi asta pân’ te faci mare. Pǎtrundem apoi printr-o şir lung de tuneluri, lifturi, coridoare pentru ca în cele din urmǎ sǎ ajungem în faţa unei camere pe care scrie “Camera curatǎ 204”. Intrǎm. Pe pereţi o mulţime de panouri electronice cu semnale luminoase, indicatoare, înregistratoare, butoane, manete. În mijloc o masǎ acoperitǎ cu o cupolǎ masivǎ dintr-un plastic securizat probabil sau în orice caz un material gros, dur dar transparent. Este cu siguranţǎ un mediu steril separat de orice contact cu lumea înconjurǎtoare. În mijlocul mesei un cub. Da, un simplu cub cu laturile de aproximativ zece centimetri, de culoare gri, cu feţele netede dar nu perfect lucioase.
Colonelul Smith îşi pune mâinile în piept şi-mi spune direct:
- Avem motive sǎ credem cǎ aceasta este o colonie de uiguri. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastrǎ pentru a ne confirma asta.
Simt cum mǎ furnicǎ şira spinǎrii şi începe sǎ-mi bolboroseascǎ stomacul. Ceea ce se petrece cu mine depǎşeşte orice aşteptare şi orice limitǎ a bunului simţ.
- Am motive sǎ cred cǎ mǎ spionaţi de ceva timp, cǎ saitul de literaturǎ e o cacealma şi cǎ visaţi cai verzi pe pereţi – i-o întorc colonelului mai mânios cum nu fusesem niciodatǎ de la venirea în State.
- E corect domnule Forefather. De când aţi scris povestirea despre uiguri vǎ urmǎrim pas cu pas. Ştim totul despre dumneavoastrǎ. Ce mâncaţi, ce gândiţi, ce respiraţi. Ce scrieţi, cu cine vǎ întâlniţi, cu cine vorbiţi, ce vorbiţi, ce fel de hârtie folosiţi la toaletǎ. Dupǎ cum aţi vǎzut deja avem o mulţime de date despre dumneavoastrǎ. Nu mai sunteţi decât o clonǎ a ceea ce ştim noi despre dumneavoastrǎ.
- Şi în privinţa saitului de literaturǎ aveţi dreptate, totul nu a fost decât un joc. Toţi oamenii de la cenaclu precum şi cei care au fǎcut comentarii pe textele dumneavoastrǎ sunt membri ai echipei noastre, ufologi. Sunt experţi atât în ufologie cât şi în literaturǎ S.F. – îmi comunicǎ şi doamna Johnson cu o figurǎ spǎşitǎ, ceva la genul “dacǎ trebe, trebe, noi n-avem nici o vinǎ”.
- Dar nu aveţi dreptate în privinţa scopului pentru care aţi fost adus aici. Nu visǎm cai verzi pe pereţi domnule Forefather. Şi cel mai bun exemplu este ceea ce aveţi în faţǎ – concluzioneazǎ Smith arǎtând cu bǎrbia spre masa cu cupolǎ.
- Nu este decât un cub – spun mirat şi mǎ apropii sǎ studiez de aproape obiectul. E adevǎrat cǎ materialul din care este fǎcut mi se pare puţin ciudat, nenatural. Dar nimic, absolut nimic nu mǎ poate face sǎ cred cǎ este o colonie de uiguri. De unde îl aveţi? – întreb curios.
- Dintr-un O.Z.N. – îmi rǎspunde sec colonelul Smith, ca şi cum mi-ar fi spus cǎ l-au gǎsit într-un atelier auto printre piese de schimb uzate şi consumabile îmbibate de ulei – mai târziu o sǎ mergem împreunǎ sǎ vǎ arǎt şi O.Z.N.-ul. Dar nu l-am gǎsit în forma asta, ci in altǎ formǎ.
- Ce vreţi sǎ spuneţi?
- Când am gǎsit nava îngropatǎ în pǎmânt singurul lucru deosebit pe care l-am gǎsit înǎuntru a fost o patǎ de lichid. Sau cel puţin aşa am crezut. Lichidul a fost colectat şi pus într-o eprubetǎ, apoi adus chiar aici în camera sterilǎ şi pus sub cupolǎ. A doua zi n-am mai gǎsit nici lichidul şi nici eprubeta ci doar acest cub.
- A fugit cu tot cu eprubetǎ? – încerc sǎ glumesc, dar nici unul dintre cei prezenţi nu pare în dispoziţie sǎ-mi guste glumele nesǎrate.
- Credem cǎ a consumat pur şi simplu eprubeta şi s-a transformat în cub.
- Ce material e? – îintreb din ce îin ce mai curios.
- Mmmm……. poate cǎ nu vǎ vine sǎ credeţi dar nu putem lua o probǎ din el.
- Cum aşa?! E atât de dur?
- Avem un dispozitiv cu care se iau probe fie prin slefuire, fie printr-o puncţie din orice material. Deşi probele colectate sunt vizibile în vârful sondei, pânǎ când sunt scoase din mediul steril ele pur şi simplu se evaporǎ. La microscop pe lamelǎ nu mai apare nimic, absolut nimic. E ca şi cum ar fi nişte microorganisme care fug
oriîncotro pânǎ apucǎm noi sǎ punem lamela pe suportul microscopului.
Recunosc cǎ povestea începe sǎ miroasǎ teribil a uiguri. Colonelul îi face semn din cap unui tip îmbrǎcat în halat alb, cu scufiţǎ albǎ şi cu tifon pe gurǎ. Omul se aşeazǎ la masǎ, bagǎ mâinile prin nişte mǎnuşi groase de cauciuc care ies direct sub cupolǎ şi începe sǎ facǎ exact acelaşi lucru pe care colonelul mi-l povestise mai devreme. Ia un fel de pilǎ cu care începe sǎ frece un colţ al cubului. Un praf cafeniu cade pe masǎ. Apoi cu o spatulǎ subţire adunǎ praful şi încearcǎ sǎ-l încarce într-un borcǎnel. Vǎzând cu ochii praful rǎmâne din ce în ce mai puţin, pentru a dispǎrea în cele din urmǎ complet. Borcǎnelul e gol. Lunganul îl scoate totuşi, îi şterge interiorul cu un beţişor, pe care apoi îl întinge pe o lamelǎ şi o introduce sub microscop. Se uitǎ şi dǎ din umeri. Colonelul se uitǎ şi el şi dǎ şi el din umeri. Mǎ uit şi eu, dar eu nu dau din umeri cǎci nu înteleg mare lucru din ceea ce vǎd.
- Nimic – şopteşte colonelul în timp ce eu studiez colţul şlefuit al cubului.
Nu mai are nici o urmǎ de şlefuire, nici o zgârieturǎ, e ca nou. S-a regenerat. Nu-mi vine sǎ cred. Sunt toate semnele cǎ ar fi o colonie de uiguri.
- “Uigurii nu pǎreau deloc afectaţi de pregǎtirile de luptǎ ale soldaţilor. Se adunaserǎ în colonii sub formǎ de cub cu diagonala de zece, cincisprezece centimetri şi aşteptau. Nu fǎceau nici o mişcare.” Bǎnuiesc cǎ recunoaşteţi textul. Ce aşteptau domnule Forefather? Ce aşteaptǎ uigurul acesta? Trebuie sǎ înţelegem ce aşteaptǎ uigurul acesta domnule Forefather, de acord?! Dacǎ nu vom înţelege asta la timp mi-e teamǎ cǎ vom avea soarta pǎmǎntenilor din povestirea dumneavoastrǎ.
Trebuie sǎ recunosc cǎ a fost prima datǎ când m-a cuprins cu adevǎrat frica. Dar o fricǎ stelarǎ, abisalǎ. Un frig îngrozitor, ca de la aerul condiţionat dat la maxim la picioare în maşinǎ, începuse sǎ-mi încǎtuşeze gleznele Mǎ simţeam ca un mulder înotând deznǎdǎjduit în valurile cǎii lactee.
- Aşteptau… Aşteptau sǎ vadǎ ura din ochii pǎmântenilor, vibraţiile din sufletele lor. În funcţie de vibratiile acestea luau hotǎrârea.
Toţi mǎ priveau fix. Aşteptau de la mine soluţia salvatoare. Mie în schimb începuserǎ sǎ îmi tremure uşor mâinile.
- Eu…. Eu spun sǎ… Eu nu ştiu domnule ce sǎ spun. Eu sunt doar un scriitor amator, de unde dracu sǎ ştiu eu cum se comportǎ uigurii?! Şi cine sunt…. şi de unde vin…
- Domnule Forefather, am şi eu o întrebare absolut colateralǎ – mǎ abordǎ doamna maior care pânǎ atunci tǎcuse chitic – de ce cuibul de uiguri este cubic şi nu este sferic sau în formǎ de lacrimǎ? Nu este oare sfera forma geometricǎ perfectǎ? Nu este lacrima o sferǎ suspendatǎ?
Am zâmbit. Ştiam asta. O discutasem de mai multe ori cu uigurii mei bezmetici care îmi tulburau din când în când nopţile şi visele cǎlare pe stele galbene cu coadǎ de licurici ca vrǎjitoarele pe mǎturoi.
- Da doamnǎ, aşa este iar uigurii ştiu prea bine asta. Experienţa le-a dovedit-o de suficient de multe ori. Dar tocmai de aceea în filozofia lor sfera este datǎ de-o parte, pentru cǎ nu vor sǎ parǎ perfecţi, nu vor sǎ facǎ lucruri perfecte. Ei sunt mai… colţuroşi doamnǎ….
Liniştea se aşternu în salǎ. Îmi rotesc ochii prin camerǎ şi constat pentru prima oarǎ cǎ pe faţa doamnei Johnson îmboboceşte o umbrǎ de surâs, în timp ce toate celelalte feţe rǎmân pǎmântii.
Apoi un lucru incredibil se întâmplǎ chiar sub ochii noştri. Aparent fǎrǎ nici un motiv cubul începu sǎ se topeascǎ, dar nu ca un material moale care curge ci mai degrabǎ ca un muşuroi de furnici care se împrǎştie. Cubul se transformǎ în lichid, un lichid ciudat asemǎnǎtor cu mercurul dar fǎrǎ acea strǎlucire metalicǎ a acestuia şi formǎ o patǎ bineînţeles nerotundǎ în mijocul mesei.
Pânǎ sǎ apuc sǎ strig NU, domnul Smith apǎsǎ butonul cel mare şi roşu aflat pe unul din panourile de comandǎ şi o luminǎ vânǎtǎ agresivǎ începu sǎ stropescǎ încǎperea cu bulgǎri incandescenţi în timp ce o sirenǎ exagerat de zgomotoasǎ anunţa un eveniment deosebit în camera 204. Zgomotul uşilor închise şi al zǎvoarelor blocate, însoţit de tropǎit de bocanci acompanie sunetul sirenei preţ de aproximativ un minut. NU-ul meu lung este grozav de tardiv şi sunǎ teribil de deznǎdǎjduit, speriindu-i şi mai mult pe ocupanţii camerei ce mǎ privesc intrigaţi.
- De ce-ai fǎcut asta? – întreb privindu-l mânios pe domnul Smith.
- Procedura – rǎspunse domnul Smith fǎrǎ sǎ clipeascǎ. Obiectul strǎin neidentificat şi-a schimbat starea. Poate sǎ încerce sǎ fugǎ, poate sǎ ne atace sau sǎ ne distrugǎ. Pe toţi domnule Forefather - continuǎ militarul din faţa mea având grijǎ sǎ accentueaze cuvântul toţi.
- Sau poate cǎ voia sǎ se culce obiectul ǎla strǎin neidentificat. La asta te-ai gândit? – completez eu punându-i pe cei din jur pe gânduri. Cred ca aţi luat cea mai proastǎ decizie posibilǎ şi tocmai aţi semnat o declaraţie de rǎzboi colonele.
Şi pânǎ sǎ termin ceea ce aveam de spus observǎm cu toţii cum lichidul de pe masa sterilǎ dispare încet încet ca şi cum s-ar fi evaporat, ca şi cum s-ar fi scurs prin cupola groasǎ de plastic ca printr-o sitǎ finǎ. Nu mai e nici urmǎ de uiguri.