Uigurii Episodul IV (în care se dovedeşte cǎ nu-i pentru cine se pregǎteşte ci pentru cine se nimereşte)

În sufletul colonelului nu este nici urmǎ de cǎinţǎ. Procedurile sunt proceduri. În schimb se poate citi în ochii sǎi teama. Şi un civil poate citi asta în ochii sǎi. Cea mai dificilǎ situaţie de luptǎ pentru un militar este sǎ nu ştie cu cine se luptǎ, cum aratǎ duşmanul, unde este, de ce este în stare. Ochii colonelului se întâlnesc cu ai mei. Mǎ priveşte spǎşit ca un imigrant rus ajuns la poalele Statuii Libertǎţii aşteptând minunea. Dar eu n-am nici coroanǎ, nici fǎclie. Cu ce naiba sǎ-i luminez eu drumul?! Şi nici în cap n-am nimic din ceea ce se aşteaptǎ el sǎ am. Sunt doar un povestitor amator, un visǎtor, un bezmetic care inventeazǎ neinventate. Nu se mai aude nici musca. În fine, e un fel a spune cǎci nici n-ar avea cum sǎ se audǎ musca într-o camerǎ sterilǎ a armatei americane aflatǎ la o sutǎ de metri sub pǎmânt. Îmi dau ochii peste cap, dau uşor din umeri şi mǎ aşez pe scaun lângǎ sfera de plastic.
Zece perechi de ochi speriaţi îmi urmǎresc fiece mişcare.
- Ce facem acum? – cade întrebarea ce oricum plutea în aer atât de bine reliefatǎ încât cuvintele nu mai fac altceva decât sǎ dea greutate unui contur care era mai vizibil decât cubul uigurilor.
Dau din nou din umeri, de data asta cu deznǎdejdea aceluiaşi imigrant rus dupǎ douǎ luni de stat în America… N-am nici cea mai vagǎ idee încotro s-o iau. Nici un capǎt de aţǎ de care sǎ mǎ leg. Nici o muzǎ care sǎ vinǎ sǎ-mi şopteascǎ la ureche vreo idee, vreo şmecherie, vreo fantezie ceva. Se pare cǎ muzele fie nu pot trece prin ecluzǎ, fie au avut probleme la identificarea de retinǎ, fie pur şi simplu nu supravieţuiesc la atâţia metri sub pǎmânt.
- Mǎ gândesc – rǎspund uşor iritat de privirile ascuţite înfipte în ceafa mea exact ca electrozii la o encefalografie.
Colonelul mi-a observat iritarea şi face un semn discret doar cu ochii. Toţi ocupanţii camerei 204 se ridicǎ uşor şi pǎrǎsesc încǎperea pe rând cu excepţia lui şi a doamnei maior. Un alt semn discret şi soldaţii din faţa uşii înarmaţi pânǎ în dinţi, deşi dinţii nu li se vǎd pentru cǎ faţa le este acoperitǎ cu mǎşti de gaze şi combinezoane speciale, dispar şi ei.
- Mǎ duc sǎ pregǎtesc terenul pentru a vedea împreunǎ O.Z.N.-ul - îmi şopteşte domnul Smith încet şi dispare lǎsându-mǎ singur cu doamna Johnson. E evident o mişcare calculatǎ. Sǎ fie doamna Johnson muza pe care o aşteptam?! Are corp de muzǎ dacǎ facem abstracţie de uniforma cazonǎ şi nomocolarǎ, are faţǎ de muzǎ cu condiţia sǎ zâmbeascǎ odatǎ şi-odatǎ, aripi n-are dar se poate rezolva. Pânǎ la urmǎ nu toate muzele au aripi.
- Putem stinge lumina? – propun discret iar doamna Johnson executǎ manevra fǎrǎ sǎ mǎ întrebe nimic. Camera se cufundǎ într-un întuneric cu buline, indicatoarele colorate de pe panourile de comandǎ şi semnalizare spǎrgând ici colo monotonia în bulbucǎri multicolore ca baloanele de sǎpun ale copiilor.
Îmi lipesc bǎrbia de marginea mesei de disecţie şi nasul de sfera de plastic privind în gol locul unde ar trebui sǎ se zbenguie uigurii cei invizibil de minusculi. O luminǎ lǎptoasǎ iese din masǎ creând un glob strǎlucitor peste cel deja existent din plastic. Întind mâna instinctiv spre dreapta şi dau peste buton. O siguranţǎ aşezatǎ peste el împiedicǎ apǎsarea sa intempestivǎ. Înlǎtur blocajul, îmi aşez degetul pe buton şi…
- Domnule Forefather, procedurile noastre nu ne permit..... – aud glasul doamnei Johnson la ureche în timp ce degetele ei lungi s-au aşezat peste ale mele împiedicându-mǎ sǎ apǎs butonul.
Ştiam procedurile americane. În lunga mea viaţǎ de inginer avusesem de-a face destul de mult cu sistemul de lucru american excesiv de procedurat în domeniile de vârf, care stabilise o disciplinǎ riguroasǎ în modul de acţiune dar care tǎia complet orice iniţiativǎ din partea unui tip cu sânge latin cum eram eu. Şi dintr-o datǎ mi-am amintit de amicul D director la o centralǎ termoelectricǎ din ţarǎ pe vremea lui Nea Nicu. Mǎ luase odatǎ sǎ-mi arate mastodonţii cei uriaşi şi felul în care se produce curentul electric. “Voi ǎştia civilii - aşa ne spunea nouǎ celor din afara sistemului, civili - credeţi cǎ energia electricǎ curge la chiuvetǎ şi puteţi sǎ luaţi la borcan pentru acasǎ. Hai sǎ-ţi arǎt eu cum se face”. Şi mi-a arǎtat. Chiar tot. În final aflându-ne la capǎtul generatorului pe unde se scurgea energia ca o miere fluidǎ observ un buton mare cât fundul de lighean pe care scria în ruseşte “Oprire în caz de urgenţǎ”. Butonul atârna într-o parte fiind legat cu o sârmǎ de carcasa metalicǎ îndoitǎ a mǎgǎoaiei în timp ce firele de dedesubt erau legate evident cu mâna de cineva care fǎcuse nişte conexiuni meşteşugǎreşti în grabǎ. I-am arǎtat din ochi, iar el a început sǎ râdǎ cu poftǎ. “Ha, ha, ha….. Pǎi tu crezi cǎ mai existǎ vreo protecţie la toate echipamentele astea?! Toate sunt ştrapate. Pǎi ce-o sǎ-i rǎspund eu lu Nea Nicu dacǎ se stricǎ un releu şi picǎ centrala şi din cauza ei nu mai pot ǎştia sǎ ţinǎ frecvenţa în sistem şi se duce dracului tot?!. Crezi cǎ mai am timp sǎ-i explic cǎ nu mai avem piese de schimb de la ruşi?! Aşa le mai meşterim noi, le mai cârpim, ne descurcǎm. Orice blocaj e fǎcut sǎ fie ocolit”
Şi brusc degetele îmi scapǎ în interiorul butonului. Un clanc abia perceptibil şi carcasa de plastic de deasupra mesei începe sǎ zumzǎie ca un bondar deschizându-se încetişor.
- N-ai avut timp sǎ mǎ opreşti – îi explic doamnei maior strategia de rǎspuns, ducând un deget la buze şi fǎcându-i complice cu ochiul.
Doamna maior mǎ priveşte mânioasǎ şi speriatǎ. Începe sǎ arate din ce în ce mai mult a muzǎ, cu obrazul uşor palid, cu buzele roşii creionate accentuat de beculeţele clipocind pe panoul din dreapta noastrǎ, cu pǎrul risipind reflexe argintii în lumina izvorând din mijlocul mesei ca o spadǎ Jedi. Îşi retrage degetele de peste degetele mele, fǎrǎ sǎ le ridice, lǎsându-le sǎ curgǎ ca o plasǎ de pescar mǎturând nisipul. Apoi brusc tresare. Un pager aflat la şold începe sǎ tremure, apoi sǎ cânte. Doamna Johnson se încurcǎ în mâini şi gǎseşte cu greu aparatul care continuǎ sǎ cânte ceva monoton ca un jazz apǎsǎtor.
- Da. Gata? Bine!
Se întoarce apoi cǎtre mine, rostogolind pe sub sprâncenele lungi doi ochi ca douǎ praline de ciocolatǎ.
- Suntem aşteptaţi! Domnul colonel vrea sǎ vǎ arate nava – îmi comunicǎ soptit cu buzele aproape atingându-mi timpanul şi simt cum o undǎ tractoare de mare intensitate mǎ transbordǎ în mod necontrolabil spre înlǎuntruri misterioase şi ameţitoare ca o navǎ în derivǎ capturatǎ de piraţii cerului. Şi poate cǎ aş fi fost într-adevǎr capturat şi ar fi trebuit sǎ mǎ predau complet, dacǎ ochiul cel mare din ceafǎ nu m-ar fi tras de ciuf sǎ mǎ facǎ atent cǎ pe masa de disecţie se întâmplǎ ceva neobişnuit. Vraja se rupe brusc, privesc înspre masǎ şi simt cum tot înlǎuntrul mi se umple de fluturi mici mici cu aripi bleu strǎvezii şi diafane ca petalele unei flori de nu-mǎ-uita. Un contur cafeniu de vreo douǎzeci de centimetri înǎlţime foarte asemǎnǎtor corpului doamnei Johnson se ridicǎ deasupra mesei dansând lasciv ca o bacantǎ. Nu-mi vine sǎ cred. E ca la Star Treck când zic bǎieţii ǎia “engage” şi corpul li se desface în particule mǎrunte pentru a se recompune apoi în formǎ identicǎ pe planeta Ics. Ne privim unul pe altul uimiţi. Chiar asta este sau mi-a luat-o mintea razna tot privind-o pe doamna Johnson şi aşteptând sǎ se facǎ muzǎ?!
- Ce vezi? – întreb în şoaptǎ mai nesigur pe simţurile mele ca oricând.
- Un trup dansând – îmi rǎspunde doamna Johnson la ureche, evitând sǎ facǎ orice altǎ referire despre trup.
Unde naiba or fi vǎzut uigurii chestia asta?! Cǎ pe planeta lor nu cred sǎ existe asemenea frumuseţi. Apoi brusc îmi amintesc ceva extrem de important din povestea uigurilor şi-mi lipesc o palmǎ peste frunte fǎcând-o sǎ tresarǎ pe doamna maior. Cum am putut sǎ uit?! Pe lângǎ faptul cǎ sunt puternici, cǎ se mulţumesc cu puţin, cǎ sunt tare simpluţi, uigurii mai au douǎ calitǎţi: sunt proşti şi sunt melomani. În capul meu lucrurile încep sǎ se lege. Simt cu mi se urcǎ furnicile pe spinare. Da, da… lucrurile încep sǎ aibǎ sens…..
- Mai spune-i o datǎ sǎ te sune, dar nu mai rǎspunde – îi comunic doamnei teribil de excitat.
Doamna Johnson îmi îndeplineşte dorinţa şi pagerul ei începe din nou sǎ cânte… Privim amândoi cu ochii cât cepele forma mişcǎtoare de deasupra mesei. Contururile devin din ce în ce mai groase iar mişcǎrile tot mai viguroase. E aproape o statuie unduitoare. Uigurilor le place frumosul, sunt înnebuniţi dupǎ frumos, dar un frumos agresiv, mişcǎtor, interactiv… Doamna Johnson a devenit într-adevar muzǎ, dar nu-i pentru cin’ se pregǎteşte, e pentru cin’ se nimereşte…
Ca un cer în mijocul furtunii mi-e ţeasta. Se fac şi se desfac tot felul de legǎturi. Tot ce-am citit, am fǎcut şi-am vǎzut în ultima sutǎ de ani mi se preumblǎ prin creieri ca o arhivǎ de microfilme. Fulgere mici îmi brǎzdeazǎ cerul calotei la fiece nouǎ conexiune între neuroni supraîncǎrcaţi.
Nu numai cǎ are sens dar cred cǎ ştiu exact ce s-a întamplat şi ce trebuie fǎcut. Un singur lucru mai trebuie verificat. O înşfac pe doamna Johnson de mânǎ şi ieşim val-vârtej pe uşǎ.
Domnul colonel ne aşteptǎ la intrarea într-o hala mare cât stadionul 23 August, dar luminat de douǎzeci de ori mai puternic, împreunǎ cu o gaşcǎ mare de ofiţeri, probabil tot statul major al armatei americane, sau în fine, ǎştia care se ocupa de extratereştri. În mijloc o chestie asemǎnǎtoare cu farfuriile zburǎtoare vǎzute de mine prin filme. Doar cǎ… e mai puţin spectaculoasǎ. N-are lumini, n-are hublouri, n-are manşete ca meduzele şi nici picioare de pǎianjen pe care sǎ şadǎ. E o bucatǎ de metal micǎ, în formǎ de ou ochi, ca dimensiuni cam cât o Dacie ceva mai dodoloaţǎ, cu o singurǎ uşǎ rotundǎ ca o gurǎ de borcan pe unde n-ar putea intra decât un cǎţel mai subţirel şi cam atât. Sunt dezamǎgit atât ca cititor de poveşti cât şi ca inginer, dar nu apuc sǎ-mi manifest dezamǎgirea în nici un fel pentru cǎ domnul colonel începe sǎ mǎ punǎ la curent cu detaliile privind obiectul pe care îl avem în faţǎ.
- L-am gasit înfipt la vreo douǎzeci de metri sub pǎmânt. Radarele noastre l-au reperat la intrarea în atmosfera terestrǎ şi l-au urmǎrit o perioadǎ. Am trimis avioane de interceptare, dar în timp ce fǎcea manevre ca sǎ scape de ele a dispǎrut brusc. Când am cercertat terenul, am descoperit cǎ se prǎbuşise şi se înfipsese adânc în….
- Cine mai era înǎuntru? – îl întrerup brusc salvându-l de la o prezentare lungǎ şi insipidǎ.
Domnul colonel mǎ priveşte circumspect. Sprâncenele se adunǎ spre vârful frunţii ca un acoperiş retractabil care începe sǎ se împacheteze.
- Cine v-a spus dumneavoastrǎ cǎ mai era cineva înǎuntru?
- Sunt sigur cǎ mai era cineva înǎuntru. Am uitat sǎ vǎ spun cǎ uigurii mai au douǎ calitǎţi pe lângǎ cele deja menţionate: sunt proşti şi melomani…. - mai adaug şi bǎrbaţii înţepaţi din faţa mea se încruntǎ ca un şir de ortoptere gata sǎ-şi ridice aripile strânse pe lângǎ trup.
Domnul colonel se înclinǎ spre stânga şoptind ceva unui bǎrbat înalt cât un munte dar bine legat, sobru ca o statuie, cu mai puţine stele pe umǎr decât colonelul dar mai babane, care încuviinţeazǎ din cap.
- Da domnule, mai era cineva înǎuntru. Când am ajuns trǎia. L-am auzit mişcând, a încercat probabil sǎ şi comunice cu noi, aşa ne-au spus experţii noştri. Când am deschis trapa însǎ a luat foc pur şi simplu. Praf şi pulbere s-a fǎcut.
- Bǎnuiam – i-am rǎspuns fericit. Era exact cum vǎzusem eu în Dosarele X, când a dat Scully peste extratereştrii ǎia care se topeau vǎzând cu ochii când erau dovediţi. Autocombustie. Toate se legau ca în telefonul fǎrǎ fir. Ştiam exact ce trebuie sǎ fac.
Am apucat-o pe doamna Johnson de mânǎ şi am tras-o spre unul din terminalele computerizate aflate lângǎ maşina spaţialǎ. Am fǎcut-o atât de vijelios încât bietul om aflat pe scaunul din faţa lui abia a vut timp sǎ închidǎ minesweeperul şi sǎ-mi zâmbeascǎ politicos. Am intrat pe net, am dat un gugǎlsǎrci, am cǎutat din priviri câteva secunde, apoi triumfǎtor i-am arǎtat doamnei Johnson, în timp ce toţi ceilalţi bǎrbaţi din halǎ cu stele grele pe umǎr se apropiau de noi mişcându-şi greoi fundurile ca nişte pinguini.
- Cât timp îţi trebuie ca sǎ te îmbraci aşa?!
-Aşa?! – se mirǎ doamna Johnsom ridicând înaltele peste media locului, ceea ce-i fǎcu pe înstelaţi sǎ-şi buluceascǎ şi ei capetele peste ecranul monitorului.
- Aşa! – confirm arǎtând cu degetul femeia îmbrǎcatǎ într-o elegantǎ rochie lungǎ, neagrǎ, crǎpatǎ pânǎ la şold, cu un decolteu adânc dar decent, cu ciorapi de plasǎ prinşi într-un portjartier discret, cu brǎţarǎ şi colier din perle evident artificale şi cu o tunsoare retro a anilor douǎzeci, întinzându-se teatral în braţele partenerului ei de dans.…
- Dacǎ e absolutǎ nevoie, în zece minute – îmi rǎspunde doamna Johnson privind interogativ înspre seful sǎu pentru o confirmare care vine instantaneu chiar din mijlocul irisului.
Pentru o secundǎ fu linişte pentru ca apoi un nor de murmure groase sǎ acopere tǎcerea. Fiecare dintre cei prezenţi încearca sǎ-şi spunǎ punctul de vedere şi pǎrerea personalǎ referitoare la povestea uigurilor. Nu mi-e prea clar ce spun sau ce vor dar ajung pânǎ la mine printre cǎpǎţânile înfierbântate frânturi de cuvinte sau de fraze din care reţin: dobitoc, imbecil, tâmpit, nebun, aaaa… cel adesea nebun, cretin, aerian, fund de maimuţǎ…..
Apoi brusc bǎrbatul cât muntele face un gest scurt cu mâna tǎind orice şoaptǎ ca un foarfece intrat pentru prima oarǎ în chica clientului, dupǎ care îl întreabǎ pe colonel cu glas puternic ca un tun.
- Ai încredere în el?
- Sutǎ la sutǎ domnule general – rǎspunde colonelul, ceea ce mǎ umple de mândrie şi de mirare. Sau invers.
- Un singur lucru trebuie sǎ mai faceţi. Porniţi nava şi tineţi-o cu motoarele pornite. Într-o jumǎtate de orǎ vin cu uigurii - inchei eu sigur pe mine.
Şi liniştea s-a pogorât din nou peste halǎ.

Şi gata, mai urmeazǎ ultima parte şi-aţi scǎpat de mine…….