Impact

- Nu înţelegi că de data asta nu mai accept nicio scuză?! Ai întrecut orice măsură - pufni ea furioasă aruncându-i priviri pline de ură.
Nu se simţea vinovat cu nimic. Îşi căută cuvintele să-i răspundă dar nu găsi niciunele potrivite. Vorbe născute din mânie se înghesuiau viermuind pe buze, dar le risipi nemulţumit cu vârful limbii. Apoi căscă gura larg şi inspiră adânc. Genul acesta de monolog îl irita peste măsură. Se considera un om raţional, capabil de dialog, de compromisuri. Căuta de fiecare dată să dea la o parte învelişul lucitor şi să descopere miezul, să înţeleagă înlăuntrurile. Ivonne nu se ostenea să poarte un dialog, avea o idee fixă şi tot ce se aşeza în calea-i era nimicit. Pentru Ivonne lucrurile erau doar albe sau negre. Nu era mereu aşa, dar uneori nu o mai recunoştea. Orice spunea era privit cu dispreţ, orice echilibru stabilit delicat cu pene de gâscă, era răstumat cu pietre de moară aruncate brutal. Şi cel mai mult îl deranja faptul că rămânea captiv în mintea ei ca un infractor, incapabil să schimbe imaginea.
Ivonne îşi aranjă o şuviţă ce-i alunecase de după urechea stângă şi traversă nervoasă strada. O urmă fierbând. Nu era în stare să-şi controleze furiile. Putea să le sugrume, să le ascundă, dar nu să le potolească. Iar timpul nu adusese nimic bun în această privinţă aşa cum se aşteptase. Trebuie să îmbătrânesc mai mult, nu sunt destul de bătrân ca să ajung la acel echilibru - îşi spunea uneori privindu-şi tâmplele albe în oglindă. Sperase că odată cu anii va ajunge la acea maturitate care-i va permite să se rupă de lucruri şi să le privească cu detaşare de undeva de deasupra, fără să interacţioneze cu ele, fără să fie prins în hăţişul de legături subţiri care fixează orice individ în dejurîmprejur.
Zări camionul cu coada ochiului abia când acesta era la câţiva metri de ei. Instinctiv făcu un pas înapoi, apoi o apucă pe Ivonne de braţ şi o trase puternic. Impactul fusese năucitor. Îi aruncă pe amândoi prin aer izbindu-i de caldarâm şapte opt metri dincolo de trecerea de pietoni. Ivonne căzuse grămadă peste el, probabil pentru că o ţinuse de braţ în momentul impactului. Corpul ei îi învelea coapsa, pieptul şi faţa. Tot trupul îi era amorţit, nu se putea mişca. Nici Ivonne nu mişca. Undeva în dreptul trecerii de pietoni o femeie zbiera întruna. Alta mai aproape se jelea fără oprire "Oh Doamne, oh Doamne, oh Doamne ...". În spate un semafor se zbuciuma nervos în galben. Nu mai arăta nici roşu nici verde, doar galben tremurând. Clipi cu greu. Sângele îi acoperea un ochi, celălalt era acoperit de capul Ivonnei. Avea faţa zdrobită. O să fie devastată - gândi – o să mergem la chirurgie plastică, dar precis că vor rămâne urme. Vom merge în America dacă o să fie nevoie, ei au cei mai buni chirurgi. Ăştia îţi fac faţa ca nouă." Ivonne nu răsufla. Un bărbat striga agitat la cei din jur "Sunaţi odată la ambulanţă. A sunat cineva la ambulanţă?!". Şoferul camionului probabil că se apropiase şi el căci mulţimea furioasă îl întâmpinase cu vorbe de ocară "Criminalule, jigodie, uite ce ai făcut. .." Glasul şoferului se auzea undeva în fundal sfârşit, dar el încercă să-şi concentreze atenţia spre altele. Nu-l interesa văicăreala şoferului. Răul fusese făcut. Abia atunci realiză că nici unul din ei nu privise semaforul. "Oare o fi fost mereu galben, sau a fost roşu?!" Nu mai conta. Ivonne va trebui să trăiască probabil în scaunul cu rotile o vreme. Asta ar fi iritat-o teribil. Dar el i-ar fi stat aproape şi ar fi ajutat-o să treacă peste toate. Poate chiar ar fi făcut-o să zâmbească. Oare va mai putea zâmbi?! - se ingrijoră el şi încercă să cerceteze cu coada ochiului faţa şi în special buzele Ivonnei.
Maşina salvării se auzea clar. Clar de tot. Probabil e la trei intersecţii mai jos, prin dreptul băncii - socoti el şi se miră că dintr-o dată oraşul se învelise în linişte. Doar sirena de pe ambulanţă se auzea tare şi clar, gâfâind. "Faceţi loc, faceţi loc" scurmă în mulţime un glas de bărbat icnind greu. Rea meserie, mai ales vara pe căldurile astea. Cu combinezoanele închise până la gât, cu trusele mari pline cu scule medicale – îşi spuse strâmbând din nas. Au s-o ia întâi pe Ivonne, au s-o dea la o parte şi au să-i acorde primul ajutor chiar acolo jos pe caldarâm, abia pe urmă au s-o aşeze pe targă şi au s-o bage în ambulanţă. Ştia că pentru fracturi de oase e mai bine să nu mişti accidentatul. S-ar putea ca oasele rupte să sfâşie alte organe interne cum a fi plămânii de exemplu, extrem de sensibili. Auzise asta la televizor mai demult. Când o să vină a doua salvare se vor ocupa şi de el. Nu-şi putea da seama dacă îl lovise camionul sau îl lovise doar trupul Ivonnei. Oricum pe ea o lovise sigur. Ea era probabil mai grav accidentată. Daca ar fi zărit maşina mai devreme ar fi putut s-o tragă mai repede. Dar erau prea furioşi amândoi, cu mintea înceţoşată. Nu sunt în stare să-mi pastrez echilibrul - gândi şi scrâşni din dinţi. De la un timp tot spera că va căpăta odată cu trecerea anilor acea înţelepciune pe care ţi-o dă senectutea. Dar nimic nu părea să arate că aşa ceva avea să se întâmple curând. Paramedicii o ridicară pe Ivonne şi se repeziră asupra lui. Imediat simţi o mască acoperindu-i gura şi nasul şi un fuior de aer rece îi invadă plămânii. Nu auzise altă sirenă de ambulanţă. Probabil că a doua a sosit fără sirene - îşi spuse, gândindu-se că iată se pot ocupa de amândoi odată. O femeie tânără cu faţă de copil se aplecă asupra lui şi îl întrebă ce îl doare, dacă simte ceva. Avea un cercel mic şi simplu într-o ureche, în cealaltă nu avea. L-o fi pierdut sau nu şi-a pus?! - gândi el. Încercă să-i răspundă dar nu-şi putu da seama dacă "nu"-ul se dezlipise de buze sale sau rămăsese acolo lipit de sângele care-i şiroia pe faţă. De fapt nu mai şiroia. Abia atunci descoperi că nu mai simţea sângele alunecându-i pe obraji. Pesemne fusese sângele Ivonnei. Încercă să-şi răsucească puţin capul si să o caute din priviri, dar imediat cineva î-l îmbrăcă într-un guler solid şi-l imobiliză ca pe o mumie. Un poliţist de la circulaţie încerca să împingă înapoi mulţimea aplecată asupra lor pentru a permite paramedicilor să-şi vadă de treabă. Niciodată în viaţă nu căpătase atâta atenţie. Fusese un om la locul lui, doar Ivonne îl împingea mereu în faţă. Ăsta era defectul ei cel mai mare, voia mereu altceva, mai mare, mai bun, mai frumos, în loc să-şi găseasca timp să se bucure de ceea ce obţinuse deja. Cei mai mulţi oameni aveau defectul acesta dar Ivonne era deasupra tuturor. "Unu, doi, trei" auzi lângă el şi se simţi luat pe sus şi aşezat pe targă. Apoi lucrurile se precipitară şi totul se desfăşură rapid cât ai zice "impact". Targa începu să alunece grăbită pe caldarâm, fără zgomot, fără zguduituri, apoi se plie peste marginea salvării şi se cufundă în cutia de tablă. "Unu, doi, trei" îşi concentră el auzul. "Unu, doi, trei." Dar numărătoarea nu se mai auzi încă o dată. Deci Ivonne era încă lungită pe caldarâm?! De ce plecase primul? Nu aveau loc amândoi? Încercă să mişte o mână, să o facă atentă pe fata cu un singur cercel că nu poate pleca fără Ivonne, dar fata îi atinse uşor braţul şi îi şopti zâmbind. "Nu vă agitaţi, ajungem imediat la spital." Apoi auzi din nou sirena şi maşina începu să alunece prin oraşul îngheţat. Era iulie, dar oraşul era înghetat bocnă. Ivonne... o lacrimă se înfiripă pe obraz. Apoi alta pe celălalt obraz. Lacrimile nu conteneau să alunece uşor pe obraz ca ambulanţa pe şoseaua îngheţată. Undeva ar fi trebuit să existe un robinet pentru lacrimi, dar probabil că din cauza impactului se defectase... Una dupa alta lacrimile înmuiaseră sângele de pe obraji şi-i curăţaseră.
Bruse sirena se opri.

Zbor lin pe-o frunzǎ de pelin