Păcătosul

Se strecură uşor pe uşă şi o închise în urma-i. Biserica era aproape goală. Doar patru suflete asistau la slujbă, doi oameni ai străzii zdrenţăroşi şi murdari încremeniţi undeva la intrare, un poliţist în civil cu ceafa rasă şi privire de buldog şi o femeie tânără, bine îmbrăcată, cu părul blond lung şi cu ochii ficşi. Chiar în faţa altarului era un sicriu şi lângă el un preot relativ tânăr cu mâinile împreunate sub bărbie. Intrase acolo pentru o clipă de odihnă, de reculegere, de reculegere a eului risipit şi întoarcere a sa în cochilia de piele. Tresări când cuvântul “reculegere” îi traversă gândurile. Nu-l privise niciodată în felul acesta, “re-culegere”, “re-adunare”, “re-găsirea din risipire” ci îl legase tot timpul de aspectul său religios, de ceea ce este dincolo de ceruri.
“N-a fost un om bun, e un fapt pe care trebuie să-l acceptăm - murmură preotul cu ochii fixaţi pe chipul decedatului ca şi cum faptul acesta l-ar fi citit acolo, pe faţa sa - n-a fost un cetăţean bun, n-a fost un soţ bun, n-a fost un tată bun. În fiecare dintre noi îşi varsă sămânţa deopotrivă Dumnezeu şi Necuratul. Şi după cum e zămislit aluatul sămânţa unuia sau a altuia dă rod mai putemic şi-l umbreşte pe celălalt.”
Deşi vorbea încet, glasul preotului se auzea datorită acusticii perfecte a clădirii clar până în ultimul ungher. Nu mai intrase într-o biserică de mulţi, de foarte mulţi ani, dar cu trecerea timpului un vârtej de simţire şi gând îşi făcuse loc în propriul trup, ghemuindu-se lângă sufletul deja găzduit. Dacă ar fi ştiut să-l definească ar fi putut spune că-i un duh, dar cum nu putea descrie nici siesi, nici altcuiva, ce e acela un duh, de unde vine şi ce caută, se mulţumi să-i spună simplu vârtej. Îi era greu să dea contur vârtejului acela de simţiri şi de gânduri, aşa cum greu îi era să se definească pe sine în relaţia cu Dumnezeu. Era ateu, era creştin?! Avea credinţă?! Şi dacă avea, în ce credea?! Vorba preotului era blândă şi liniştitoare. Nimic altceva nu se mai auzea dincolo de murmurul său. Era o linişte de cleştar, zidurile groase ale bisericii izolând complet înlăuntrul de împrejur, aşa cum sufletul se rupe de lume odată cu închiderea uşii masive de lemn, rămânând aninat doar într-un fir subţire de cer.
“Dar în fiecare din noi sămânţa lui Dumnezeu şi a Necuratului rodesc deopotrivă, fără tăgadă. Iar sufletul acesta mai pustiit decât Deşertul Enghedi a fost năpădit de ciulini cu ţepi ascuţiţi precum cuţitul lui Cain, deşi şi înalţi, astfel încât florile n-au putut să-l mai încapă. Acest rob al lui Dumnezeu nu a avut parte de o viaţă uşoara, a ucis, şi-a chinuit semenii, cu fapta, cu vorba...”
Preotul îşi împlinea rostirea încet dar în cuvinte pline, rotunde, fără să-i tremure vocea şi fără să le caute. Părea să-l cunoască pe omul ce se odihnea în cutia de lemn, părea să vorbească cerului ca despre un prieten, încercând să-i uşureze ascenderea deşi aparent n-ar fi meritat-o. Era însă aproape convins că preotul nu-i era apropiat, ci era doar un slujbaş umil şi corect, un portar disciplinat la graniţa dintre o lume şi alta, un liant între cer şi pământ.
“Oaia lui Dumnezeu a păcătuit. S-a rătăcit de turma sa şi s-a cufundat în mocirlă. Şi nimeni nu l-a văzut cum se afundă, nimeni nu i-a întins o mână spunându-i ‘Ajută-te pe tine şi Dumnezeu te va ajuta’. Iar el a alunecat tot mai mult depărtându-se de cer, până când acesta nu s-a mai văzut. Spune-ne tu Doamne, nu merită sufletul acesta rătăcit o pagină albă pe care să se-aştearnă şi să se caute-n contururi şi culori noi?! Nu-l vei primi în Împărăţia ta, lăsându-l să se dezvelească aşa cum nu a putut-o face aici, pe Pământ?! Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi, cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic.”
Tresări. Cu siguranţă preotul nu era unul oarecare. Vorbele sale îi păreau ciudate, vii, reale, rupte de dogma habotnică a bisericii. Erau cărămizi egale şi paralele căzând de undeva de sus ca în jocurile video şi aşezându-se una peste alta pentru a construi, flori prăvălindu-se alături ca într-un buchet uriaş, petale risipite adunându-se din aerul mirosind a mir şi tămâie într-un singur trup. “Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic..." murmură bărbatul pentru sine. Şi sufletul începu a i se zbate ca un fluture în prag de septembrie dornic să se ridice şi să-şi vânture aripile dar fără a mai avea puterea să înfrunte adierea toamnatică a dimineţii. Era bulversat. Atunci, dacă în dreapta lui Dumnezeu s-ar aşeza cei buni, cei ce-au înţeles rostul trăirii şi au parcurs-o umili şi smeriţi, iar la stânga cei ce nu i-au înţeles rostul pentru că nu s-au priceput a-l căta, cei ce au trecut prin lume ca un tren deraiat, cei ce au ocolit sensul ei real prin genuni noroioase, atunci nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt cei de la mijloc, cei ce au înţeles totul dar nu au fost în stare să se ridice la înălţimea a ceea ce au primit?! Nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt acei ce s-au pierdut în labirintul înţelegerii căutând calea cea dreaptă, rătăcindu-se neputincioşi, nereuşind să priceapă adevăratele ei sensuri, atât de simple şi atât de clare?!
Se cutremură. Privi împrejur. Oamenii străzii aşteptau încovoiaţi să se termine slujba cu speranţa că vor primi o bucată de pâine, poliţistul în civil privea impasibil părând a fi în timpul serviciului şi participând la o acţiune ca oricare alta, în timp ce pe obrazul femeii blonde care nu-şi găsea deloc locul în întreg peisajul începuseră să se prelingă două lacrimi mari. Cine îl ademenise în biserică? Cine îl pusese să îl asculte pe preot? Revelaţia dezvăluită de acesta îl tulbură peste măsură. Nu putea să fie aşa, nu era drept să fie aşa. Se închină şi ieşi cu paşi repezi. Apropie uşa în urma sa şi inspiră aerul proaspăt cu guri mari, ca un înotător ieşit din valuri tulburi. În jur maşinile goneau cu viteză, oamenii sporovăiau agitaţi, vântul răscolea frunzele amorţite ale copacilor. De unde-i răsărise în cale paznicul acela de la porţile cerului?!

povesti mai vechi: Pescǎruşii