Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (partea a IIa)

O vreme vânătoarea umbrei domnului Umbrărescu a intrat în amorţeală. Lipsa unui indiciu care să mă ajute să-l găsesc, precum şi moartea mătuşii din iarna acelui an, m-au făcut să abandonez căutările şi să-mi văd de ale mele. Însă imediat după ieşirea din iarnă am primit un telefon interesant.
- Alo, domnul Mateescu? Sunt vecinul doamnei Elefteria de pe Castanelor 5. Am găsit ceva legat de domnul Umbrărescu care ar putea să vă intereseze. Puteţi să treceţi pe la noi?!
În aceeaşi zi m-am prezentat în Catanelor 5 plin de speranţă. Cazul nu mai impunea nicio grabă, dar devenisem intrigat de subiect şi simţeam că îi sunt cumva dator memoriei mătuşii cu dezlegarea misterului domnului Umbrărescu.
- Bună ziua domnule. V-am chemat să vă arăt ce-am găsit răscolind printre nişte acte mai vechi, foarte vechi. M-am gândit că v-ar putea fi de ajutor asta – mi-a spus bărbatul întinzându-mi un petec de hârtie similar cu cele pe care le citisem la mătuşa Elefteria.
Am desfăcut cu mâinile uşor tremurânde biletul şi am citit cu nerăbdător următorul mesaj “Stimate domn. Cercetând cu luare aminte hârtiile ce-aţi trimis am concis că o discuţie care să clarifice cele însemnate ar fi absolut necesară. Pentru aceasta vă aştept la biroul nostru din strada Ştirbei Vodă numerele 45. Cu deosebită stimă Nicolae Umbrărescu”. Ţi-am spus eu domnule că era avocat sau ceva de genul. Nu-mi mai aduc bine aminte dar tata l-a rugat o dată să ne ajute cu un proces pe care îl aveam cu nişte greci cu care ăl bătrân făcuse ceva afaceri cu bumbac. Voiau să-l păcălească grecii. Iar Umbrărescu era bărbat destoinic, dintr-o bucată. Dacă hârtia asta v-ar fi de ajutor eu tare m-aş bucura. Mai ales că tanti Elefteria s-a prăpădit săraca. Poate i-o aduce un zâmbet acolo, pe lumea ailaltă.
Am luat petecul de hârtie acasă şi l-am studiat cu atenţie. În mod evident era alt prenume şi la fel de clar era alt scris, unul bărbătesc, sobru, ascuţit. Deci cel mai probabil era vorba despre altă persoană. Poate că ori mătuşa ori vecinul făceau anumite confuzii, dar dacă doar unul greşea, atunci celălalt avea probabil absolută dreptate. Aşa că am înhămat iar caii la căruţă şi am purces la a-l căuta pe domnul Umbrărescu în Ştirbei Vodă.
La adresa pe care o aveam m-a întâmpinat o clădire impunătoare, cu siguranţă din perioada interbelică, frumoasă, recent renovată cu gust, care era sediul unei firme de protecţie şi pază. Oamenii de-acolo nu ştiau nimic despre istoria locului. Vecinii însă da!
- Da domnule, casa e a familiei Paschievici. Au câştigat-o înapoi după ‘89. Aici a fost pe timpuri un cabinet de avocatură a lu Sever Paschievici ăl bătrân, avocat celebru al vremurilor. Umbrărescuuu… Umbrărescuuu… nu-mi spune nimic numele. Dar dacă vreţi vorbim cu Andreescu. În perioada aia a fost ziarist şi toată ziua bună ziua era pe la ei. Dacă Umbrarescu al dumneavoastră a fost avocat aici atunci trebuie să-l ştie, c-ăsta îi ştia pe toţi. Ştiţi şi dumneavoastră cum e cu presa. Azi îl pupi în fund p-ăsta că varsă bani la patron, mâine îl scuipi p-ăsta şi-l pupi în fund p-ălalalt c-aşa a venit ordin de la putere, poimâine îl înjuri şi p-ăsta şi îl ridici în slăvi p-ălălalt că ţi-a dat un pont gras şi tot aşa.
Domnul Teodor Andreescu Rigo era un bătrânel numai piele şi os, aproape transparent, care scâncea uşor la fiece cuvânt pe care îl scotea, ca şi cum această operaţiune îi provoca o mare durere.
- Umbrărescu? Daaa domnule, îmi amintesc. Era un bărbat bine, înalt, bine construit. Era tot numai zâmbet şi avea un simţ al umorului desăvârşit. Şi era mare băutor, ohohooo… ce mai băutor era. Şi îi plăceau femeileee… aoleuuu ce se mai ţineau femeile ca puii de gâscă după el. Şi el uite aşa mi le jumulea, uite aşa – repetă bătrânul smucindu-şi braţele descărnate în stânga şi în dreapta ca şi cum ar fi smuls veşmintele de pe trupul fierbinte din mâinile sale. Da nu era domnule avocat. Nu, nu, nici vorbă, era ceva pe la tribunal, grefier sau nu ştiu ce. Noi ne împrietenisem mai mulţi că aveam toţi aceleaşi patimi, băutura, femeile frumoase şi dreptul. Aoleuuu ce mai chiolhanuri trăgeam. La restuarantul lui Thierri din Grădina Cismigiu, la „Cina” lângă Palat, la „Mon jardin”, la “Pescarus” în Herăstrău. Of, of, of, ce se mai înghesuiau cucoanele în jurul lui Umbrărescu şi cum îşi mai fâlfâiau ele aripile şi cum îşi mai întindeau ciocurile lungi şi rujate să mi-l ciugule. Iar el pe toate mi le cântărea în palme, uite aşa, uite aşa, aici în podul palmei, că avea domnule un lipici la femei cum n-am mai văzut – îmi arăta bătrânul palma cupă cântărind rotunjimile damelor. Dar era un bărbat şi jumătate, galant, elegant, stilat, cu umor, bine îmbrăcat. Un om, jos pălăria! Offf, offf, ce vremuri – icni bărbatul şi se opri brusc ca un pick-up la sfârşit de disc, lăsându-şi capul în piept de parcă ar fi fost cuprins de vraja din Pădurea Adormită.
- Domnule Rigo, domnule Rigo… doar o întrebare vă rog. O adresă a lui nu ştiţi cumva? Sau pe altcineva care s-ar putea să o cunoască. Sau altceva care m-ar putea ajuta să îl găsesc…
Bărbatul însă nu mai dădea semne că ar mai trăi. Înţepenise cu capul în piept şi stătea încremenit pe scaun ca şi cum ar fi fost îngheţat. Dar amicul său nu părea îngrijorat.
- Lăsaţi-l – îmi şopteşte el, dând a lehamite din mână. A adormit. De-acu două trei ore cel puţin doarme dus. Poţi să tai şi lemne pe el că tot nu se mai trezeşte.
L-am lăsat pe domnul ziarist să doarmă binemersi însă am mai lăsat vorbă şi două bancnote din cele mai lungi binevoitorului cu chip de vultur, ca să-mi dea semn când s-o trezi vecinul şi să încerce să extragă de la dânsul numele amicilor care participau la chermeze şi eventual o ultimă adresă a domnului Umbrărescu.
Ceea ce spre surprinderea mea se şi întâmplă. Nu numai că am căpătat o listă de personaje care ar fi avut relaţii strânse cu domnul Umbrărescu dar am primit şi un număr de telefon. N-am aşteptat nicio secundă şi am sunat cu inima strânsă la numărul indicat. A sunat mult şi lung dar în cele din urmă cineva a ridicat receptorul.
- Alo, domnul Umbrărescu? Domnul Ion Umbrărescu?
- Grigore. Grigore Umbrărescu. Dar cine întreabă? – rosti abia şoptit de dincolo o voce sfârşită.
- Numele meu e Mateescu, nu vă spune nimic, dar sunt un nepot al doamnei Marghiolescu Elefteria. Pe ea ar trebui s-o cunoaşteţi.
- Cine e doamna?
- E o prietenă a dumneavostră din tinereţe. A stat pe strada Castanelor. Acolo a locuit toată viaţa. A fost măritată cu Take Marghiolescu, avea o cârciumă în Sărindari.
- Elefteria Marghiolescu… Nu-mi spune nimic numele domnule.
- Trebuie s-o cunoaşteţi. I-aţi făcut curte o vreme. Am găsit la mătuşa o serie de epistole de la dumneavostră.
Apoi din celălalt capăt s-a facut linişte. Am crezut că bărbatul îşi trage sufletul dar ţârâitul de greier din telefon mi-a dat de înţeles că închisese. Îl speriasem. Iar asta nu-mi era confortabil.
L-am sunat însă după două zile din nou.
- Alo, domnul Umbrărescu? Domnul Grigore Umbrărescu?
- Da domnule, eu sunt.
- Numele meu e Mateescu, nepotul doamnei Elefteria Marghiolescu. V-am mai sunat acum două zile.
- Da domnule, s-a întrerupt, îmi pare rău.
- Nicio problemă, mie îmi pare rău că vă deranjez iar. Dar trebuie neapărat să ştiu dacă o cunoaşteţi pe mătuşa mea, pe Elefteria Marghiolescu. Am o epistolă pe care i-aţi trimis-o de Anul Nou în ’38. Epistola spunea cam aşa “Distinsei domnişoare Marghiolescu Elefteria. La ceasul când zilele ce se duc se împletesc cu cele ce au să vie, gândul meu este la dumneata şi la zâmbetul dumitale dulce. Îţi doresc tot binele din lume în vremurile ce încep a se urni. Cu toată consideraţiunea, Al dumitale Ion Umbrărescu”
- Tot ce se poate domnule, dar eu nu mi-o amintesc pe mătuşa dumitale. Nu ştiu cine este.
- Dar cel mai probabil aţi iubit-o domnule. Nu se poate să nu vă mai amintiţi dacă aţi iubit-o sau nu.
Bărbatul de la celălalt capăt al firului se opri din nou şi pentru o secundă două mă cuprinse teama că va închide iar.
- Câte femei n-am iubit la viaţa meaaa… Şi mi le amintesc pe toate perfect, domnule. Pe Roza cea tuciurie, era fată de ţigancă, ea a fost prima, pe Elisa durdulia, pe Maria cea cu ochii văpăi, pe Leonida, pe Ella, pe Olga, pe Virginia, pe Ştefania, iar pe Maria, pe Elena, pe Miţa, pe Smaranda, pe Irina, pe Marina, pe Ioana, pe Alexandrina... Multe au fost domnule şi pe toate le ştiu… Cum să pot să le uit?! Nu e mai dulce plăcere pentru un bărbat decât iubirea femeii şi fierbintelii trupului neostoit domnule, să nu mă judeci greşit, rogu-te. Căci cel ce va ajunge ferice în Rai va fi bărbatul preplin de multă iubire, chiar de-a fi aceea pentru trupul femeii laolaltă cu sufletul său, ci nu acela lăsând să se veştejească vrejurile dorinţei, domnule…
- Şi pe Elefteria nu vi-o amintiţi? Sigur nu vi-o amintiţi?
- Îmi pare rău domnule…
Apoi telefonul s-a închis din nou.
Nu m-am lăsat însă şi după îincă două zile am sunat iar.
- Eu sunt Mateescu domnule, nepotul doamnei Elefteria Marghiolescu. Promit că n-am să vă ţin mult. Şi nici n-am să vă mai deranjez cu un alt telefon.
- Bine domnule, ascult.
- Aţi stat cumva pe strada Castanelor la numărul 5?
- Nu mai ştiu domnule. Pe unde vine asta?
- Din Armenească spre Popa Petre. O stradă relativ scurtă cu mulţi castani.
- Aaa… Castanelor? Cu o casă cu balcon rotund în colţ? Şi îmbrăcată în iederă?
- Da domnule, asta e! E Castanelor, deci aţi locuit acolo.
- Nu tinere, dar am avut un prieten care locuia acolo, undeva pe la mijlocul străzii. Am trecut de nenumărate ori pe acolo. Era un loc, cum să spun eu… veneau câţiva tineri, câteva domnişoare… Citeam poeme, cântam… iar când ne plictiseam… ştii dumneata, mai potoleam un pic fierbinţeala trupurilor… Căci domnule, atunci când floarea îţi înlănţuie glezna în timp ce-ţi luneci picioarele în iarba înaltă, nu te cobori pentru a-i sorbi miresmele şi culege culorile înmuiate de ploi, pentru a-i atinge delicatele pieliţi şi-a dezveli-o de mistere?!
- Ba da, domnule. Atunci…
- Nu tinere… numele Elefteria Marghiolescu nu-mi spune nimic.
- Domnule vă rog…. Încă două întrebări doar…
- Ascult tinere.
- Petreceri la “Cina”, la „Mon jardin”, la “Pescăruş” aţi făcut în tinereţe cu prietenii?
- Da tinere, nu mă feresc să spun că mi-a plăcut viaţa. Nu mă mândresc cu tot ce-am făcut, dar când primeşti un asemenea dar cum e viaţa, nu e păcat domnule să o laşi să se ducă fără să-ţi înfingi dinţii în ea, fără să înfuleci cu poftă din tot ceea ce-ţi oferă şi să laşi să se prelingă în neant doar oasele lucii?!
- Asa e, domnule! O ultima întrebare, vă rog. Sunteţi avocat, aţi avut de-a face cu avocatura, cu tribunalul, îl cunoaşteţi pe domnul Teodor Andreescu Rigo?
- De Teodor Andreescu Rigo am auzit, cine n-a auzit?! Ne-am şi întâlnit de câteva ori, dar nu eram în acelaşi cerc de prieteni. Şi nu sunt avocat, sunt constructor, inginer constructor.
- Cum, nu sunteţi avocat?
Apoi telefonul începu să fâşâie supărător şi o voce feminină groasă, agresivă, intră pe fir.
- Auzi bă, ia lasă-l pe tata în pace, că nu-i schimbi tu pamperşii. Toţi nu ştiţi decât să vă băgaţi pe sub pielea ăstora bătrâni şi singuri ca să le furaţi casele, la spălat rahatu nu vă băgaţi niciunul. Ia să nu mai aud că-l suni pe tata. Fir-ai al dracu de prost!
Apoi telefonul s-a închis.