Păsăroiul

Nu, nu despre Birdman e vorba. N-am văzut filmul şi probabil nici n-am să-l văd deşi a câştigat Oscarul. E vorba despre Grig. Pe Grig îl cunosc de când eram puşti, am copilărit împreună, am fost colegi de clasă în generală. După gimnaziu ne-am despărţit însă, eu m-am îndreptat spre real, am făcut matematică-fizică şi am devenit inginer, el a cotit-o spre uman şi a devenit păsăroi. O vreme ne-am mai întâlnit prin cartier, apoi eu m-am mutat şi drumurile noastre s-au despărţit complet pentru o bună bucată de vreme.
Ne-am revăzut cu totul întâmplător la vreo zece ani după ce am terminat facultatea. Eu aşteptam pe cineva care nu mai sosea şi eram uşor nervos. Am intrat într-o cârciumă din apropiere să dau nişte telefoane. Nu era una de fiţe, dar nici o speluncă ieftină. Înăuntru, câteva persoane şuşotind despre problemele personale şi sorbind rar din paharul cu vin sau cu bere. El a intrat imediat după mine. Era însoţit de doi copii, un băiat şi o fată, de vreo şapte opt ani, desculţi şi murdari. Copiii s-au aşezat cuminţi la masă iar el a strigat tare la ospătar "Chipsuri pentru Mihai şi Mariana! Iar mie o halbă mare". Ospătarul s-a uitat lung la ei, a comentat ceva cu o altă persoană din local care a încuviinţat uşor din bărbie, apoi a dispărut şi s-a întors cu cele cerute având grijă să-i şoptească bărbatului "Băgaţi repede astea în voi şi o ştergeţi, da?! Nu vreau să ne supărăm!". Bărbatul nu părea însă să-l fi auzit pe ospătar. A ras prima halbă înainte ca puştii să apuce măcar să desfacă pungile de chipsuri, a râgâit zgomotos, apoi a ţipat din nou "Încă o halbă pentru băiatuuu! Azi sunt fericit şi sunt în bani. Am primit lovelele pentru Întâlnirea cu El". Ospătarul i-a adus halba fără să mai spună nimic. Bărbatul a băut până la jumătate, s-a sters cu podul palmei la gură, apoi a lăsat-o pe masă. Copiii desfăcuseră între timp pungile şi înfulecau cu amândouă mâinile cartofii unsuroşi. Nu erau ai lui. Bărbatul era urât. Hainele de pe el, deşi curate, erau uzate şi probabil necălcate de-o viaţă, atârnând exact ca pe-o sperietoare de păsări. Era înalt ca un stâlp de telegraf, slab, foarte slab, cu barba stufoasă şi pletele bogate strânse în coadă cu un şiret de pantofi. Deşi părea destul de tânăr avea faţa, cât se putea vedea dincolo de ţepii deşi, brăzdată de crevase crăpânde rostogolindu-se careîncotro, ochii mari înfundaţi şi buzele subţiri ca două sfori roşii. Copiii în schimb erau dulci. Fata, cu părul blond şi ochii albaştri, avea un aer de prinţesă, în timp ce băiatul cu o figură ternă şi inexpresivă părea să fie pajul acesteia. Erau murdari din cap până-n picioare iar hainele de pe ei erau nişte zdrenţe. Bărbatul terminase de băut şi halba a doua, sorbind jumătatea rămasă cu guri rare, plimbând lichidul prin toată gura şi plescăind încântat. Copiii terminaseră şi ei chipsurile şi ciuguleau firimiturile de pe faţa de masă. "Chipsuri pentru Mihai şi Mariana! Iar mie o halbă mare" repetă bărbatul privind cu coada ochiului pentru a surprinde reacţia ospătarului. De data aceasta însă ospătarul nu mai aduse nicio halbă ci se apropie de masă şi îi şopti ceva la ureche. Bărbatul nu-i ascultă până la capăt vorbele, smuci nervos din cap, murmură câteva cuvinte de ocară şi începu să lovească cu palma desfăcută în tăblia mesei. Apoi brusc, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-un vis urât, se opri, îl îndepărtă pe ospătar cu dosul palmei şi se ridică în picioare. "Bine! Uite cum facem! Eu îţi spun un poem şi tu-mi spui cine e autorul. Dacă ghiceşti plecăm, pe onoarea mea că plecăm, dacă nu, aduci ce ţi-am cerut. Şi e român, nu e d-ăştia d-afară, ca să nu zici că te-ncurc." Apoi fără să mai aştepte răspunsul ospătarului începu să declame artistic.
“Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel câmp pe care creşte păr de fată în loc de grâu. Da, da, unduios şi blond. Iese lumea noaptea şi piaptănă îndelung părul şi dimineaţa copiii îl împletesc în cozi. Ce dacă face moartea din trupul nostru trup de femeie. Trup roditor de grozavă femeie. Mare lucru!...”
Ospătarul rămăsese fără replică. Era de-a dreptul caraghios cum înţepenise aşa în mijlocul drumului ca o barză chioară, cu mâinile impleticindu-se în faţa şorţului gri închis cu emblema localului imprimată cu negru, neştiind ce să facă cu ele. Puţinii ocupanţi ai localului aplaudară şi îl ţintuiră cu privirea pe ospătar pentru a vedea replica acestuia. Bărbatul din spate mustăcea. Îl amuza şi pe el încurcătura în care intrase ospătarul. Încurajat de încremenirea omului, lunganul continuă să declame deplasându-se ca un şarpe uriaş printre mese.
“Aşa schimbaţi vom purta în dreptul inimii o vânătaie chiar de inimă făcută, loviţi de inimă pe dinăuntru. Poţi să strigi cât vrei: Ah, fată cu părul blond şi vânăt! Tot degeaba. Vor veni copiii să i-l împletească şi-ai tăi or pieptăna-o îndelung. Poţi să strigi cât vrei: Ah, poemule, vânăt şi blond şi unduios! Tot degeaba. Vor auzi cu toţii de flacăra aia ascuţită, de inima cu două tăişuri pe care o porţi la piept. Bineînţeles.”
“Îl puteti ajuta dumneavoastră, doamnă?! Sau poate dumneavoastră, domnule!" – susură el în urechile unui cuplu care discutase până mai adineauri despre impozite. “Bacovia?” încercă cineva timid. “Nuuu ... nici vorbă. Nimeni? Nimeni, nu ştie?” – oftă el. “Atunci să vină chipsurile şi halbele!” concluzionă repede continuând să se unduie printre mese încruntat, mai degrabă mâhnit de neştiinţa auditoriului decât mulţumit de halba sosindă. Ospătarul se uită peste umăr la omul din umbră iar acesta înclina capul din nou. "Poate asta să vă spună ceva: Şi cât am să mă mai îmbăt cu ţuica asta proastă făcută din prunele arborelui genealogic al familiei Popescu? Şi, domnişoarele, cât am să le mai servesc cu delicioasa dulceaţă făcută de bunica din gutuile arborelui genealogic al familiei Popescu? Vă spune sau nu vă spune nimic?" insistă lunganul oprindu-se în faţa mea şi privindu-mă stăruitor şi intens ca şi cum de răspunsul meu ar fi atârnat, ca de-un fir subţire de păianjen, viitorul său, al meu, al nostru al tuturor. Nu auzisem niciodată versurile, era clar, habar n-aveam cine-i poetul. Lunganul nu mai aşteptă însă răspunsul ci prinse a mă cerceta amănunţit şi cu interes. Se apropie la o palmă de faţa mea, îşi ţuguie buzele a mirare, se roti în jurul scaunului de câteva ori, apoi izbucni. "Ha, să fiu al dracului. Tu eşti! Să moară ce-am mai sfânt dacă nu eşti tu! Ştii cine sunt?!" se repezi el îndreptându-se de mijloc şi pozând a la Napoleon cu o mână în şold în timp ce cu cealaltă îşi smotocea barba încercând s-o facă să dispară. "Grig!" mă lămuri el repede înainte de a-mi putea face o cât de vagă idee. "Oh, Doamne" am apucat să scap printre buze. Nu semăna aproape deloc cu Grig cel pe care-l cunoscusem. Era mai înalt, mai slab, apoi barba şi părul mascau aproape complet faţa prelungă. Doar ochii, deşi parcă mai mari şi mai adânciţi în orbite aduceau a Grig. L-am îmbrăţişat şi l-am privit din nou cu atenţie. Da, era el, nu putea fi decât el oricât s-ar fi schimbat. "Ce naiba faci omule? Cu ce te ocupi?" "Zbor! Sunt păsăroi!" rosti el limpede şi uşor ironic ca şi cum ar fi vrut să treacă degrabă peste partea asta introductivă cu ce faci şi ce dregi. "Parcă te-ai dus la Zoia, la uman, ce naiba ai făcut de-atunci până acum?" "Poezie. Poezie fac de-atunci. Probabil că o poezie proastă din moment ce nu mi-o cumpără nimeni, dar în mare asta fac de atunci şi mai ales acum. Am terminat literele, am mai făcut câteva chestii mai puţin strălucite, cum ar fi un ulcer, un copil pe care l-am abandonat pe treptele maternităţii, am scris câteva cărţi pe care le mănâncă şoarecii prin depozite, mi-am făcut câţiva prieteni adevăraţi, cei mai mulţi morţi... Cam asta am făcut. Tu?" "Eu ... mă ştii. Pe calea bătută, cum scrie la carte. Am devenit inginer. Am familie, un copil, un apartament, o maşină, datorii la bănci. Ca tot omul!" "Da, tu tot timpul ai fost ăla pragmatic, eu ăla aerianul." "Şi copiii?!" îi arăt pe puştii care aşteaptă cuminţi seria a doua de chipsuri. "Eiii ... sunt ai lui Jill, nu-s ai mei. O să-ţi povestesc odată. Ohhh ... dar dă-mi voie să-ţi fac cinste cu o bere. Azi sunt în bani, am primit ceva pentru poeziile apărute în Dominus. Nu-s cine ştie ce, dar pică bine! Şi dacă vrei îţi recit câteva poezii din volumul pe care-l am în lucru, Întâlnire cu El". Ezit. E o ezitare meschină, murdară. În gând îmi spun că am treabă, dar înlăuntul urlă, înlăuntrul nu se simte deloc confortabil lângă bărbatul adunat de pe drumuri. Mi-e ruşine. Mi-e ruşine cu el şi mi-e ruşine cu gândurile mele. Îi explic că nu pot să mai rămân şi se oferă să mă conducă. Cere încă două pungi de chipsuri, plăteşte consumaţia şi aleargă să mă prindă din urmă. "Ştii, poate ne mai vedem. Trebuie nepărat să-ţi citesc câteva poezii. O să-ţi placă, sunt sigur. Sunt genul ăsta franc, fără linguşeli şi brizbizuri, genul tău. Nu, eu n-am telefon, dar lasă-mi tu numărul tău. O să te caut eu. Cu siguranţă o să te caut, poate mai ieşim la o bere."
“Heeeei… - se strecoară lung ca o biciuşcă prin crăpătura uşii un glas bărbătesc şuierător - cine era dom’le poetul?” “Cristian Popescu, poetul uitat – suspină Grig – nişte ageamii!”
După întâlnirea aceea nu l-am mai văzut pe Grig vreme de aproape doi ani, până când... Până când am primit un telefon. "Salut bă! Ştii cine-i aici?" Nu ştiam, dar în mod evident bărbatul de la celălalt capăt al firului băuse de curând. Şi băuse mult. "Grig bă. Ce dracu faci? Ai zis că o să bem o bere împreună. Ai feştelit-o! Eu acu nu pot să mai beau că mi-au zis ăştia că am ciroză şi-o să mor" Am rămas blocat. Nu eram pregătit pentru o asemenea discuţie. "Salut Grig. Ce faci?" "Zbor, ce dracu să fac. De păşit nu se mai poate păşi cu niciun chip p-aici pe lângă voi. Arde pământul sub tălpi şi voi nici nu vă sinchisiţi. Doar dacă mă apropii un pic şi-mi pârlesc penele. Nu ştiu cum dracu suportaţi să vă ardă vâlvătăile Iadului în halul ăsta. Da şi eu am cam obosit de-atâta zbor bătrâne. N-aş fi ştiut niciodată cât de greu e să fii pasăre dacă n-aş fi devenit eu însumi. E mult mai complicat decât credeţi voi toţi. Fâl, fâl şi gata. Vezi, datul ăsta din aripi presupune efort, al dracului efort. Apoi când eşti sus, sus de tot, poţi să planezi o vreme alunecând uşor pe frunzele vântului, ca o picătura de ploaie pe crengile copacului. Nu mult, o vreme. Dar datul ăsta permanent din aripi, mă oboseşte. Înţelegi ce vreau să spun? "Înţeleg Grig" "Ei, înţelegi! Înţelegi pe dracu. Cum naiba să înţelegi ce simt păsările daca nu eşti pasăre?! N-ai cum! Nu e o chestiune filozofică, aici e vorba de simţuri. E ca şi cum ai sparge piatră toată ziua cu barosul, aşa şi cu zburatul. Înţelegi?" "Nu, nu înţeleg nimic." "E OK, e perfect! Îmi place răspunsul tău. Întotdeauna mi-ai plăcut pentru că ai fost un tip deştept, prinzi repede esenţa. Da lasă-mă dragă să vorbesc cu omul. Şi ce daca e telefonul Adrianei. Ia să mă mai lase şi curva asta. Ce dacă ea are telefon şi eu n-am?! Asta îi dă dreptul să-mi dicteze cu cine şi cât să vorbesc?! Ia scuteşte-mă dragă! Auzi, alo, mai eşti? Auzi bătrâne ştii de ce te-am sunat, bă? Că am ciroză. N-o să mai putem bea berea aia." Apoi se făcu linişte, o linişte grea ca o cortină coborâtă mult înainte ca spectacolul să se termine lăsând deopotrivă actorii şi publicul nedumeriţi. "Îmi pare rău!" "Hai du-te dracu! Iar mă iei cu d-astea?! Păi de ce-ţi pare ţie rău musiu? Hai zi-mi, de ce-ţi pare ţie rău de ciroza lu Grig. Te supără cu ceva? Te deranjează undeva? Îţi ofenseaza vanitatea? Hmmm? De ce-ţi pare ţie rău că Grig are ciroză?" Apoi semnalul se întrerupe de câteva ori. Se aud icnete şi frânturi de cuvinte. În mod evident femeia de lângă Grig încearcă să-i smulgă telefonul, dar el nu-l lasă din mână. "Lasă-mă dragă să vorbesc cu prietenul meu. Da, e prietenul meu. Şi ce dacă vorbesc aşa cu el, vorbesc cum vreau eu. Auzi bă. Îmi trebuie niste bani de spital. Mă gândeam că poate rupi ceva de la gura fiică-tii şi-mi bagi şi mie la pijama nişte biştari." Nu-i vorbisem niciodată despre familia mea. Mă îngrijora faptul că se interesase despre ea. Nu ştiam ce să-i răspund. "Nu vrei să-ţi rupi, hmmm? Mama mă-tii de dobitoc. Când vine vorba de biştari voi ăştia de călcati pe pământ nu împărţiţi cu păsările, hai?! Bă ipocritule" Am înghiţit în sec. Eram copleşit de sentimente contradictorii, milă, jenă, teamă, neputinţă. Eram ravăşit complet.
La mai puţin de o lună am primit un alt telefon. Era un glas delicat dar speriat de femeie. "Alo, bună ziua domnule. Nu ştiu cum să vă spun. Eu sunt Maria. Euuu .... Domnule, e vorba de Grig. Dacă nu fac rost repede de 6ooo de lei nu-l operează şi o să moară. Nu mi-au spus, dar eu ştiu, am citit domnule. M-am interesat. Nu scapă. De unde să fac rost de 6ooo de lei? Am amanetat tot ce mai aveam de la mama. Am scos vreo câteva sute. Nimeni nu-mi mai dă domnule. E dator vândut faţă de toţi. Doar dumneavoastră. A vorbit foarte frumos de dumneavostră. Mi-a cerut să nu sun. I-a fost tare ruşine de ceea ce a făcut acum o lună. Şi mie mi-e ruşine să vă sun. El nu e om rău, e om tare bun dar bea domnule şi când bea nu mai ştie de el. Mi-a spus să nu cumva să vă sun. Acum eu nu ştiu ce să zic ... Dacă credeţi... Cum ştiţi ... dar dacă nu se operează moare".

(va urma)