Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (ultima parte)

Siguranţa cu care Umbrărescu-de-la-telefon negase că ar fi cunoscut-o pe mătuşa deşi trecuse de nenumărate ori pe strada ei mă făcea să-mi pun serioase semne de întrebare asupra sincerităţii sale, deşi pe de altă parte omul n-ar fi avut niciun motiv să mă mintă. Sau poate că avea şi era legat de femeia pe care o iubise şi pe care voia să şi-o steargă din minte pentru totdeauna. N-aveam să aflu însă niciodată motivele comportamentului său aparent bizar căci lucrurile s-au pricipitat rapid spre un deznodământ imprevizibil.
Deşi calea ce mi se deschisese luminos îmi părea acum complet blocată, mai aveam o iţă de pe urma căreia aş fi putut să profit şi să ţes un aşternut nou poveştii. Aşa că am încercat să-i găsesc pe cei care îl cunoscuseră pe Ion Umbrărescu şi participaseră împreună cu Teodor Andreescu Rigo la chermezele de la restuarantul lui Thierri din Grădina Cişmigiu, de la „Cina”, de la „Mon jardin”, de la “Pescăruş”.
La invitaţia mea la restaurant au răspuns trei bătrânei sfrijiţi, ştirbi, ce abia îşi târau zilele după ei. Toţi trei auziseră de Ion Umbrărescu.
- Sigur domnule. Ce bărbat! Ce statură! Om dintr-o bucată. Serios, cuminte, familist.
- Cum, nu participa cu dumneavoastră tustrei la chermezele de la Cina? Nici la cele de la Mon jardin?
- Da cine a spus asta?
- Teodor Andreescu Rigo.
- Hehehe – râseră toţi trei într-un glas.
- Rigo e mare pişicher. Nu poţi pune niciodată preţ pe ce spune. Doar e ziarist, nu?!
- Dar domnul Umbrărescu era avocat, da? Sau în orice caz ceva pe la tribunal.
- Nu domnule, era ziarist ca Rigo.
- Fugi băăă… Era şeful de cabinet a lu’ Petre Andrei. Nu venea mereu la băută cu dosarele alea grele sub braţ?!
- Hai taci tu măăă… Ăsta era nepotul lu’ Iordan ăla cu fabrica de mobilă. Alea erau contractele la care lucra…
- Bă, eşti prost…
Şi uite aşa dialogul a continuat în acelaşi stil ore în şir, cu informaţii contradictorii, cu amintiri ciuntite, cu confuzii şi încurcături, cu certuri, până când combatanţii au căzut învinşi cu capul pe masă, lăsându-mă cel puţin la fel de confuz cum eram înainte să îi întâlnesc.

În mod paradoxal toţi Umbrăreştii de care dădusem semănau cu cel descris de mătuşa. Şi totuşi nu păreau să fie unul şi acelaşi. Toţi aveau aceeaşi croială impecabilă dar fiecare diferea în felul său. Iar jocul acesta misterios al manşetelor elegante de la încheieturile mâinilor domnului Umbrărescu m-a făcut să mă gândesc la o variantă pe care n-o luasem în calcul. Şi am încercat să-mi verific ipoteza căutând-o pe cea mai bună prietenă din tinereţe a mătuşii Elefteria, care din fericire încă trăia. Bătrâna avea ochii pierduţi şi trupul împuţinat dar mintea îi era vioaie ca o vrabie.
- Tanti Filoxeia te rog să-mi spui doar atât, a avut mătuşa Elefteria vreun iubit în tinereţe pe nume Ion Umbrărescu? Unul înalt, frumos, bine făcut, cu glas puternic. Era bine crescut şi curtenitor.
- A fost unul aşa cum îl descri mata. Bărbat frumos şi galanton, înalt, brunet, bine făcut şi care i-a făcut o vreme curte mătuşi-tii dar nu-l chema Ion ci Emil. Şi în niciun caz Umbrărescu. Avea un numeee.. mmm…. Aaaa, da, Constantinide, sau cam aşa. Da, da, Emil Constantinide.
- Şi nu era avocat, nu-i aşa?
- Nu băiete, avea o şcoală de călărie undeva în afara oraşului. Cu asta se acupa.
Şi atunci am înţeles totul. Bănuiala pe care o avusesem prindea contur real. Şi ca să-mi verific teoria mi-am luat câteva luni de concediu fără plată şi am bătut oraşul în lung şi în lat, încercând să înlătur definitiv misterul. Am studiat arhive, certificate de nastere, acte de proprietate, diplome de studii şi tot felul de alte hârtii subţiate de vreme. Am reluat discuţiile cu toţi cei care îl cunoscuseră pe Umbrărescu din nou şi din nou, am vorbit cu cei cu care vorbisem deja dar şi cu alţii căci pe măsură ce îl prezentam celor din jur erau tot mai mulţi cei care îşi aminteau că îl întâlniseră şi fuseseră încântaţi de personalitatea sa.
Şi în cele din urmă am avut confirmarea. Ion Umbrărescu n-a existat! N-a existat niciodată. El a fost inventat. Ion Umbrărescu era doar un mit. E greu de spus cine l-a creat, cel mai probabil chiar mătuşa. Apoi toţi cei care îi pronunţaseră numele, deseori cu alt prenume sau cu trăsături uşor diferite, avuseseră într-un fel sau altul de-a face unul cu celălalt, iar mitul se transmisese ca rujeola, prin simpla respiraţie. Toţi cunoscuseră oameni asemănători cu modelul, dar în niciun caz cu perfecţiunea pe care o arăta Ion Umbrarescu cel din poveste. Căci Ion Umbrărescu chiar asta era, întruchiparea perfecţiunii. Din cauză că oamenii nu erau mulţumiţi cu perfectul incomplet pe care îl atinseseră cu ochii, sau cu degetele,sau doar cu sufletul, inventaseră unul infailibil, infailibil tocmai pentru că era inexistent, nu putea fi verificat şi evident nici combătut. Mătuşa îşi inventase iubitul perfect, vecinul de pe strada Castanilor inventase profesionistul perfect, ziaristul Teodor Andreescu Rigo amicul de petreceri perfect, domnul Zane familistul perfect şi tot aşa… Dar un Umbrărescu cu descrierea ce se profila din poveştile tuturor celor care pretindeau că-l întâlniseră şi cu meseria pe care o presupuneau povestitorii, nu exista. Istoria vremii închisă în arhivele pe care le cercetasem vreme de mai multe luni o putea dovedi. Ion Umbrărescu era sinonim cu Făt-Frumos, cu Fata Morgana, era un miraj colectiv, un personaj de poveste care întruchipa toate calităţile omului de lume perfect. Unul fantastic şi totuşi atât de real încât aş fi putut jura că l-am întâlnit la înmormântarea mătuşii ascuns vederii mulţimii de pălăria cu boruri largi şi de nucul lui Petre din cimitirul unde dorm toţi ai noştri.