Viaţă de navetist (final)

De la evenimentul cu tortul Mioarei viaţa noastră de navetişti s-a schimbat complet. Am devenit mult mai sociabili, mai volubili, mai uniţi, mai veseli, ce mai, o familie mare, de cincizeci şi trei de locuri din care şase neocupate, plus cel al ghidului şi al şoferului care face de-acum parte dintre ai noştri. E adevărat că unitatea asta a fost cimentată şi de gestul lui Mitică, cel care a decis să se revanşeze după dezastrul cu tortul Mioarei pregătind el însuşi un tort imens cu ocazia zilei bărbatului pe care i l-a înmânat în mod festiv în mijlocul colectivului doamnei Mioara taman când ieşeam din Ovidiu şi coteam la stânga spre Kogălniceanu. Îmbujorată toată şi emoţionată până la lacrimi tanti Mioara a dat să ia tortul din mâinile lui Mitică pentru a-l pune pe banchetă şi să se arunce asupra lui pentru a-l acoperi de sărutări, dar s-a oprit fix la prima etapă căci era să se prăbuşească cu tot cu tortul de cincizeci şi opt de chile prin podeaua autocarului şi să ajungă cu el direct în şosea. V-am spus că Mitica lucrează la întreţinere mecanică?! Parcă v-am spus, nu?! Aşa că tortul n-avea cum să fie făcut decât la atelierul mecanic, că doar nu în bucătărie, dar arăta atât de bine încât am fi putut jura cu toţii că-i adevărat. La o privire mai atentă de specialist puteai observa însă că blaturile erau făcute din foi de tablă de aluminiu, de bronz şi de alamă de trei, iar crema dintre ele era de fapt vaselină d-aia vâscoasă şi neagră cu molibden şi grafit din care se foloseşte pentru rulmenţii butoi de la moară, uite-aşa aşternute, un blat de aluminiu, un strat de cremă cu molibden şi grafit, un blat de bronz, un strat de cremă cu molibden şi grafit, un blat de alamă, un strat de cremă cu molibden şi grafit, şi-apoi de la capăt. Totul era ornat cu şpan de la strungul de axe şi broboane din zgură de la atelierul de sudură, acoperit cu zăpadă criogenică de arăta fix ca frişca bătută-n casă coborând în nori denşi în jos pe marginea tortului şi fixat cu cinci tije filetate din otel inox, nu ştiu de unde aflase Mitică că Mioara tocmai împlinise cincizeci de primăveri în martie, pe care le acoperise cu ceară adevărată şi cărora le pusese şi câte-un sfârc de sfoară de puteai să juri că-s lumânări de la “Bam boo”, ba chiar ardeau că le-a aprins cu bricheta şi Mioara a trebuit să sufle şi să le stingă în strigătele noastre, ale tuturor, de “La mulţi ani!”.
De la evenimentul acesta servitul mesei la patru jumate a devenit o obişnuinţă pentru familia noastră, fetele venind cu cele d-ale gurii şi băieţii cu suportul tehnic. De exemplu o idee grozavă a avut Hârtoapă de la laboratorul chimic care a dus o masă pliantă tip camping, pe care Georgescu a înnobilat-o cu rotiţe iar Ghiţă şi Pandele au echipat-o cu un motoraş ascuns sub ultima banchetă şi un sistem de scripeţi pe care îl foloseam şi noi în cămin ca să ne-ntindem rufele între fereastră şi copacul din faţă astfel încât masa funcţiona ca o bandă rulantă mişcându-se continuu între locul şoferului şi fundul autocarului, exact ca la ăştia la Dacia-Renault, doar că noi n-aveam pe bandă piese de autoturism ci bucurii d-ale burţii.
De când cu tortul lui Mitică nimeni nu mai are rezerve în a-şi rezolva în familie orice trebuşoară care poate fi rezolvată într-un spaţiu de doi pe doişpe şi în tremurul uşor al suspensiilor de Scania. De fapt dezgheţul a venit nu de la tortul lui Mitică ci de la Nea Burada de la Suport Exploatare care în prag de pensie a decis să-şi îngroape Dacia 1100 având în vedere că reducerea bugetului nu-i mai permitea plata impozitelor, Dacia fiind oricum abandonată de ani buni pescăruşilor care, nimeni nu ştie de ce, căpătaseră o plăcere nebună să coboare în picaj şi să-şi dea drumul din zbor peste capota din faţă a Daciei, cândva verde, astfel încât biata maşină arăta acum fix ca o îngheţată de fistic învelită în ciocolată albă. Şi cum viaţa Daciei intrase pe ultima turnantă alături de a sa proprie, Nea Burada a decis să-şi scoata la vânzare toate piesele pe care le cumpărase de-a lungul anilor şi care datorită calităţilor execepţionale ale maşinii dar şi faptului că nu fusese condusă mai deloc, nu necesitaseră înlocuire. Nea Burada fuseses cu ele de vreo trei ori în talcioc pe variantă, dar nu-l scăpase nimeni de vreo piesuţă măcar, aşa că într-o dimineaţă ne trezim că apare ca Moş Crăciun cu o cuvertură veche în spinare, urcă în maşină şi intinde pe culoar tot ce strânsese ca piesă de schimb timp de 35 de ani de activitate şoferistică, că vorba aia e mai uşor să cobori cu ele din bloc direct în Scania decât să te rogi de vre-un vecin să te ducă şi să te-aducă de pe variantă. Şi credeţi că nu s-au vândut?! O-ho-ho! Pintilie de la procurare a luat aripile din faţă să facă coteţ la câine, Grigorescu de la Electric a luat radiatorul ca să-şi facă cică încălzire în cămară că-i îngheaţă gogonelele, Tanti Vasilica de la financiar a luat farurile când a aflat că becurile lor au doar doişpe wati şi ce lumină fac noaptea, în timp ce ale ei din bucătărie au şaizeci şi te chiorăşti de-ţi tai degetele, Andreescu de la Buget a luat discurile de frână că-s grele ca dracu şi cablul de ambreiaj ca să-şi pună steag cu “Nu parcaţi!” pe locul maşinii din faţa blocului, Ionela, fata de la curăţenie, a luat tahometrul să-l pună la bicicletă, că i-a suit-o bărbat-su pe doi suporţi ca să poată pedala în casă cât îi ziua de lungă, da vrea fata să ştie câţi kilometri face că-i la concurenţă cu Mimi de la secretariat care are bandă de alergat Nordic Track de o mie cinci sute de euroi care-i spune şi viteza vântului nenăscut şi ce-a mâncat la micul dejun acu o lună, plăcuţele de frână le-a luat Mihăileasca de la tratare deşeuri c-a zis că dacă-s aşa abrazive de opresc maşina înfigându-şi colţii în fierul rece îs bune şi să-i ascută cuţitele, iar tot ce a însemnat motoare şi motoraşe, plăci electronice şi piesuţe minuscule a luat Ilieş, ca să fie că nu se ştie.
Şi după asta nimic n-a mai fost imposibil! Uite de exemplu în momentul ăsta, e patru şi cinspe şi toată maşina vuieşte. Eu mi-am scos laptopul şi bat la taste povestea asta cu viaţa de navestist, colega mea de bancă şi-a pus capul pe umărul meu şi şi-a întins picioarele pe banca de vizavi ca să-i facă Ghiţuleasca de la pază pedichiura, în timp ce ea tocmai ce-a primit ceşcuţa cu apă caldă că a găsit Cristache un capac pe care dacă-l desface are acces la ţevile de la sistemul de încălzire al maşinii, Marioara de la staţia de pompare desface într-o oală mazărea pe care şi-a cumparat-o din piaţă în pauza de masă ca s-o pună la fiert când ajunge acasă, Ghiţescu de la boilere face problemele de matematică ale lu fii-su că i le-a trimis ăla micu când a ajuns acasă pe telefon că-i a doua săracu şi au şi sărit ăştia pe ei cu operaţiile cu mulţimi, secretara directorului îi tine sculul lu Tanti Agripina de la chioşc care înfăşoară cu dexteritate la ghemul de mohair, Ioneasca de la contabilitate îl tunde pe Pleşa de la transporturi, inginerul şef de la tehnic şi şeful de sindicat repetă pe hârtie schemele cu lovituri libere că au sâmbătă iar partidă de fotbal în turneul interblocuri, iar fetele de la STA pregătesc masa de prânz că azi e rândul lor şi deja un miros agresiv de ciorbă de fasole cu bucăţele de slănină afumată şi tarhon îmi zgândăre cu insistenţă nările, ceea ce nu-mi mai permite mă scuzaţi să mai bat la taste.
Una peste alta cam asta-i pe scurt cu viaţa mea de navetist! Şi trebuie să recunoaşteţi, nu-i aşa, că suntem întradevăr o familie mare şi fericită!