Cuiul din ţeastă

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. Îmi simţeam ţeasta ca pe o pungă cu puroi care se umflă, se tot umflă, multiplicându-se din ea însăşi ca o reacţie nucleară, dar ai cărei pereţi rezistau eroic, vibrând, tremurând, gemând, asta până la un moment dat când urmau să cedeze şi ei şi toată mizeria avea să se împrăştie în dejurîmprejur cu pocnituri şi zvârcoliri. Totul pornea din creştet, unde simţeam ca un vârf de ac fierbinte, ac ce se continua încins până înăuntru, în mijlocul craniului, vârful lui ascuţit presând pe punga aia de puroi ca o lamă tăioasă pe gâtul condamnatului.
Brrr ... m-am scuturat instinctiv, speriat de propria-mi imaginaţie lugubră. Probabil din cauza ei şi dormisem atât de rău, gândul captiv rostogolindu-se toată noaptea, bezmetic ca un hamster pe scara rotundă fără sfârşit. Am dat să mă ridic dar capul a zvâcnit scurt şi o străfulgerare interioară m-a răscolit din tălpi şi până în vârful firului de păr nedeşteptat, aruncându-mă înapoi pe pernă, ca într-o încercare nereuşită de electrocutare. Era evident, mă îmbolnăvisem în mod cu totul surprinzător dar extrem de grav!
N-am căutat prea mult motivul stării mele jalnice, căci imediat ce am început să-mi plimb mâna prin păr în scopul potolirii fierberii interioare, am dat peste el. Era chiar în creştet, mic, rece, metalic. După ce am reuşit să mă târâi până la baie abia agăţându-mă cu degetele de colţurile mobilei, de craterele din ziduri, de uşile nehotărâte şi m-am privit atent în oglindă, n-am mai avut nicio îndoială. Aveam un cui în cap. Era acolo, în toată splendoarea lui, exact aşa cum îl văzusem cu ochii minţii. Vă daţi seama că m-am speriat grozav! Cine să-mi bată mie un cui în cap?! Şi în ce scop? Cuie-n talpă, da! Dar în cap?! Asta era imposibil de înţeles. Ce efect avea să aibă cuiul ăsta asupra sănătăţii mele şi mai ales asupra felului de a gândi?! Am dat fuga la doctor, iar acesta aruncându-mi doar o privire în viteză m-a trimis val-vârtej la radiografie.
Cât am stat să aştept în anticameră am văzut că nu eram singurul cu cuie-n cap şi spaima primordială a lovitului de soartă s-a potolit. Bine, nu erau chiar cuie în toate cazurile. Un domn în vârstă avea de exemplu un dinte de aur. Îl călca pe nervi când mesteca şi încet încet dintele s-a deplasat din maxilar prin gingie, obraz, pe lângă osul zigomatic, în sus până la creier. Un alt domn avea în cap o monedă de un euro. Cel puţin aşa au crezut la început, căci la o cercetare amănunţită, după un RMN minuţios, aveau să constate că domnul cu pricina avea de fapt nu mai puţin decât zece mii cinci sute şaptezeci şi două de monezi de un euro, adică exact cât un Audi A4 B8 la mâna a doua din Vitan. O tânără un pic mai plinuţă şi cu câteva coşuri pe faţă, avea o brăţară de aur, plină toată numai diamante, cum dumnezeu o fi intrat acolo fără să te râcâie nu înţeleg, se lamenta doctorul numărând atent diamantele sclipitoare. O altă domnişoară avea o pioneză, în timp ce o doamnă mai coaptă, platinată şi cu pieptul îmbelşugat avea un şir întreg de cuie din acelea care se pun în filmele americane pe soşele pentru a sparge cauciucurile celor ce fug din calea poliţiei.
Domnule, intraţi vă rog, m-a poftit asistenta în timp ce doctorul se uita cu interes la radiografie. Ştii domnule ce-ai în cap?, m-a întrebat el eu nedisimulată uimire. Un cui, i-am răspuns, căci pusesem doar degetul pe el şi îl privisem de aproape în oglinda de la baie, care deşi pierduse o parte din acoperirea argintată din cauza băilor fierbinţi pe care le fac şi a rasolului dat de producător, reflecta destul de bine realitatea. Nu domnule, o femeie, m-a lovit el cu stânga în timp ce în dreapta ţinea în continuare radiografia mea. Eu am zâmbit superior, cum doctore o femeie, că doar femeia nu-i ţăruş metalic şi nici paratrăsnet. Am simţit cu degetul meu cuiul ăla metalic, nu-mi vinde gogoşi. Atunci doctorul s-a uitat lung la radiografie, după care a pus-o pe masă lângă cititorul de carduri şi mi-a zis să mă aplec. Da domnule ai dreptate, a bombănit în timp ce mă pipăia în creştet exact acolo unde se simţea atingerea metalică, apoi a luat iar radiografia în dreapta, în timp ce cu stânga îşi scărmăna bărbia şi m-a pocnit din nou. Ha, ha, ha... nici nu bănuieşti ce e cu cuiul ăla domnule, mi-a servit-o doctorul profund amuzat, ce-o fi găsit aşa amuzant nu înţeleg şi e greu de înţeles, vă spun eu, atunci când ai un cui proptit în propriul creier. Nu e cui domnule, e flecul metalic de la pantof, mi-a explicat doctorul continuând să râdă în barbă, uite aici şi mi-a întins radiografia. La început am vrut să i-o arunc înapoi căci pe ea se vedea clar că am un cui în cap, nici vorbă de femeie, dar la o privire mai atentă i-am dat dreptate. Nu era un cui, umbra aceea albă era chiar o femeie. Subţire, înaltă, frumoasă, cu o fustă scurtă până un pic deasupra genunchiului, cu o bluză subţire de vară ca o furtună curcubee şi cu o nebunie de pantofi cu tocuri înalte terminate cu flecuri metalice ca nişte cuie. Am dus mâna la creştet, da putea fi foarte bine un flec şi nu un cui. Apoi am leşinat.
Domnule, domnule, hai domnule dă-o-ncolo de treabă, de la un flec leşini şi dumneata, mă trezeşte asistenta vârându-mi insistent sub nas pieptul dumisale mirosind a mixandre. Au păţit alţii lucuri mult mai urâte, mă linişteşte ea. L-ai văzut adineauri p-ăla cu nasu mare?! Nu-i mai scoate nici dracu euroii din cap. N-au ce să-i facă, acolo rămân până la moarte, mi se confeseaza ea şoptit. Nici nu poate să-l mai ţină drept între umeri, îi cade tot timpul pe dreptul. Şi fata aia cu brăţara, e mult prea periculos s-o mai extragă acum, riscă să-i zgândăre minţile. Hai domnule trezeşte-te, fii bărbat, ce naiba. Cine n-ar vrea să aibă în cap o femeie aşa frumoasă ca a dumitale. Ba nu-i a mea deloc, mă apar eu brusc trezit la realitate. Da a cui e? Nu ştiu, habar n-am cine e, mint cu neruşinare. În cabinet doctorii s-au strâns grămadă şi privesc ca un buchet de garoafe radiografia mea. Ce ochi superbi are, murmura unul. De un albastru infinit, adaugă pierdut altul. Fugi doctore că-s verzi toată ziua intervine abrupt asistenta care m-a resuscitat intrând în cabinet şi făcându-şi loc printre ei. Şi ce păr şaten răvăşitor. Doctoreee, e un roşcat castaniu, nu e şaten deloc. Trebuie să fie un R5, dacă nu mă înşel. Doctorii tac în cor şi îşi coboară privirile în pământ.
Şi acummm, încerc eu o intromisiune în liniştea făcută roată între halatele albe, cum mi-o scot din cap pe femeia asta? Ar fi două variante, una invazivă mai dureroasă şi una non-invaziva. Ce invazivă doctore, mai invaziv decât ea nu cred că poate fi nimeni. Mi-a invadat totul, şi corpul şi creierul şi trecutul şi viitorul. Să se înfigă aşa în ţeasta mea, n-a fost deloc lalocul ei! N-ai idee cine e?, mă chestionează şi bărbatul, după ce a făcut-o deja femeia. Nu, mint din nou. Şi nici cum a ajuns acolo?! Nici, mint iar. De fapt nu mint pe de-a-ntregul. Chiar nu ştiu cum a ajuns acolo. Ba ştiu, dar mă înşel pe mine însumi. Ba nu, nu ştiu, dacă e s-o luăm la bani mărunţi. A intrat probabil singură, milimetru, cu milimetru, bucată cu bucată. A prins de veste când nu eram acolo şi a intrat încetul cu încetul. Altfel n-aş fi lăsat-o. N-aş fi lăsat-o?, mă întreb smulgând radiografia din mâna doctorului. Albul femeii se topeşte ca o îngheţată, nu mai e un cui, e o umbrelă desfăcută. A coborât pe gât în jos şi s-a împrăştiat în tot trupul. O simt în călcâie, în piept, în coapse, în umeri, în buze, în buricele degeteleor. Ohhh, mai ales în buze şi în buricele degetelor. Ca prin ceaţă îl aud pe doctor continuând. Metoda invazivă constă în utilizarea unui cleşte special ca un forceps între ale cărui fălci se prinde partea metalică a femeii. Apoi cu mişcări dibace şi rotite uşor în mod continuu se trece la extragerea corpului străin. Metoda non-invazivă ar consta în introducerea în interior a unui alergen care ar face-o pe femeie să dorească ea însăşi să părăsească calota craniană. Această metodă necesită însă foarte mult timp pentru că trebuie găsit elementul care odată introdus în corp să asigure siguranţa în proporţie de 100% că nu va produce pagube mai mari decât folosul obţinut. Şi având în vedere că nu o cunoaşteţi pe femeie va fi foarte greu să găsim…
Doctore, se poate trăi cu un cui în cap, îi întrerup eu tirada?! Desigur, se poate, ştiinţa a mai întâlnit cazuri similare. Ar fi de exemplu un american, Dante Autullo din Chicago, care şi-a împuşcat un cui în cap din greşeală şi fără să-şi dea seama. Sau Bill Parker din Gulfport, Mississippi, căruia i-a sărit în cap o schijă metalică în timp ce tundea iarba. Sau pisica aia din oraşul Sioux, Iowa, tot în America. Toţi au trăit binemerci. Numai căăă… se schimonoseşte doctorul şi-mi ia din nou radiografia din mână. Uite, dacă ne uităm aici, albul a coborât, uite vezi vârful ăsta ca o rădăcină de ţelină, a intrat în partea asta mai cenuşie, ba mai mult, s-a desfăcut acolo ca un puf de păpădie. De-aiaaa… nu ştiu dacă e bine să-ţi spun, dar a fost afectat creierul. Iremediabil.
Închid ochii. Poate n-ar mai trebui să-i deschid. Dar o fac pentru a smulge radiografia şi a o face bucăţele. Mă răsucesc pe călcâie şi o şterg către uşă. O lăsăm baltă doctore, rămâne aşa cum e. S-ar putea să te doară, ţipă el după mine. O să te doară sigur. O s-o simţi în călcâie, în piept, în coapse, în umeri, în buze, în buricele degeteleor. Ohhh, mai ales în buze şi în buricele degetelor. Mă întorc spre el încruntat. Nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să scot limba. Ochii s-au împăienjenit. Asistenta râde. În spatele meu uşa de sticlă s-a închis automat. Nu-i nimic, o luăm de la capăt cu un cui în creştet!