Dincolo de ferestre

Moș Buturugă s-a supărat. Le-a auzit cu urechile lui pe babe cum îl bârfesc. Și nu o singură dată! Ca și cum toată vremea n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să stea cu ochii pe dânsul. „Cât îi ziua de lungă bea, îi e nasu roșu ca creasta de la cucoș” cârcotea mai deunăzi Filofteia pe băncuța din fața porții, în timp ce vecinele îi țineau isonul. „Da, da, se clatină pe uliță ca plopul lui Ciutură când bate vântul dinspre răsărit. Un om de nimic” înțepase și Elefteria pe sub coaste. „Nici nu m-a recunoscut alaltăieri când a ieșit de la crâșmă, așa i se încrucișau privirile” adăugase și Paraschiva, împletindu-și vorbele cu ale celorlalte două, cum împletit e odgonul ce ține barcazul strâns lângă mal. „Un om de nimic... un om de nimic...” bombăne moș Buturugă neclar, privind pierdut spre fundul paharului, acolo unde o furnică se zbate în bruma de lichid rozaliu. „Da, beau! Beau ca să-mi înec amarul! Ce le doare pe ele la bască? Nu fac scandal, nu dau cu pumnul, nu trebuie să mă ridice nimeni din șanțul de la marginea drumului. Sunt un om cumsecade! Beau ca să zbor. Dacă beau pot să mă înalț ca un vultur, altfel nu sunt decât o găină bătrână, ciugulind din grăunțele căzute în ogradă”.

Lumea se vede altfel dincoace de retină, în timp ce dincolo e un continuu vârtej, o continuă zvârcolire, pe care moș Buturugă nu poate să o urmărească, apăi să o controleze. Și măcar de s-ar opri pentru o vreme. Dar se învârte, se învârte, se învârte amețitor, ța-ca ța-ca, ța-ca ța-ca, precum mecanismul unui ceas învechit, icnind din greu de sus din turlă, pentru a tine pasul cu timpul.

„Ai văzut?! De dis de dimineață s-a așezat lângă ulcică! Deja îi sticlesc ochii ca lui Vârtej, cotoiul lu Maricica, când dă iama în mâțe” se iscă Paraschiva cu coatele sprijinite de stâlpul porții. „Zău soro, nu se mai satură, parcă e un butoi fără fund” adaugă și Elefteria cu mâinile în sân și privind în curmeziș peste creștetul Paraschivei spre Ion a Popii care-și numără pașii pe drumul către crâșmă. „Are să dea colțul de atâta băutură, că nu-l mai potolește Dumnezeu” mai pune paie pe foc și Filofteia, scuturând din cap înspre Elefteria, cu ochii tot spre Ion a Popii.

Moș Buturugă s-a saturat! I-a ajuns cu vaietele lor și cu vorbele aruncate aiurea peste gard, cum aruncate sunt vrăbiile gureșe de vântul ce învolbură diminețile. Niciun minut mai mult nu o să le mai lase să împrăștie împunsăturile și neadevărurile.

Moș Buturugă a pus blană lângă blană și a construit gard înalt care să le cuprindă pe babe înapoia privirii. Apoi le-a vopsit Elefteriei, Filofteiei și Paraschivei casele cu smoală. Le-a acoperit cu totul, astfel încât urma lor în dejurîmprejur să rămână doar o pată cafenie, înainte să dispară cu totul. „Hei, bețivule, deschide-ne poarta!” dă cu pumnul Paraschiva în retina ferestrei. Dar nu o aude nimeni, nu mai e suflet în jur. Moș Buturugă își râde în barbă. „Ticălosule și tâlharule, dă-ne drumul de aici” țipă și Elefteria zgâlțâind stâlpii înlăuntrului. Moș Buturugă s-a liniștit, nici nu mai are nevoie să bea. Stă toată ziua cu ochii închiși și se preface că doarme. Își imaginează că e vultur și că nimic nu se poate împotrivi alunecării în albastru. „Ucigașule, lasă-ne să plecăm” strigă și Filofteia, dar lui moș Buturugă nici că-i pasă. Gardul e înalt și nimic nu răzbate dincolo și dincoace.

Doar sâmbăta, când se duce la târg să mai cumpere d-ale gurii, lasă poarta deschisă...