Mumuț a lu Jordie

De cum auzi lăutarii, Lelea Stanca apucă perdeaua de-o margine cât să-i desfacă obloneala de-un ochi și aruncă o privire lung pe fereastră. Din jos se vedea mașina cu mortul și în spatele ei, parcă neterminându-se, alaiul. Apucă basmaua a neagră, își înveli părul, o strânse-n două noduri sub bărbie și ieși în fugă pe poartă. Părintele Nicodim, dascălu Haralambie, crucile, prapurile, sfeșnicele, steagurile, apoi puhoi de mulțime. Mumuț a lu Jordie nu se vedea. Sicriul, înconjurat de coroane, era sus pe platforma mașinii, cu capacul rezemat de cabină, iar chipul nu i-l puteau privi decât cei câțiva apropiați. Își luă locul în dosul alaiului cu mâinile împreunate în poală și cu ochii ațintiți spre pământ, numărând pietrele din colbul drumeagului. Nu-i cale lungă până la cimitir și oricum drumul trece prin fața gospodăriei, d-aia nici nu s-a dus până la casa mortului. Îl știe pe Mumuț de când erau amândoi copilași, nici nu-și mai amintește cât de demult e ultimul chip care i se preumblă prin suflet. L-ar fi luat dacă ar fi vrut-o, dar el a preferat-o pe Anuța lu Condei, că era mai copilă, avea nasu în vânt și țâțele pline. N-a pătimit după asta. Și-a găsit și ea petecul ei și a fost mulțumită.

- Dumnezeu să-l ierte și să-i facă parte în Împărăția Cerului – șoptește baba de lângă ea, o femeie cu pielea încrețită ca pământul uscat, care-și sprijină trupul de un copilandru subțire.

- Dumnezeu să-l ierte și să-l primească și să-l odihnească, că om bun a mai fost, da iaca, i s-a sfârșit firul dă pă mosor - murmură și Lelea Stanca.

- Om bun, dară că nu! Și cu frica lui Dumnezeu! – șoptește și o femeie undeva mai în față.

N-a mai vrut să știe de el. O vreme nici n-a mai avut cum, căci a fost plecat la capitală să muncească la întreprinderile cele mari de acolo, apoi s-a întors, dar vremurile o luaseră cu mult înainte și întoarcerea lui n-a mai ridicat fir de sprânceană. Îndreptă privirea s-o găsească pe Anuța. E prea departe mortul și chipurile-s mici într-acolo, ori poate că Anuța-i acasă zdrobită de durere și cu neputință de-a merge. Nici pe Zaia nu o zărește, dar pe Zaia probabil că nici n-ar mai recunoaște-o. Era o fetișcană crudă, cu vino-ncoace ca mă-sa, pe când i-o prezentase chiar el, într-o iarna când se ivise cu treabă la primărie. Peste întâlnirea aceea se mai așternuseră probabil încă douăzeci de groase zăpezi și Zaia trebuie că mult se mai schimbase.

- A suferit tare, dar Dumnezeu l-a auzit cum se căznește și l-a eliberat din fiarele neputinței, luându-l sus lângă El – a bombănit din nou baba.

- Mult? – a întrebat Lelea Stanca. Ea nu știa mai nimic. Auzise în urmă c-o zi când mersese la poștă să trimită recipisă lui fiu-su. Vorbeau femeile că-i sfârșit și că nimic nu se mai poate face, de-i musai să se întoarcă pe dos pământul ca să-l încapă pe dânsul.  

- Cinci luni încheiate și zile dintr-a șasea – adăugă baba.

- O lună o șezut numa în pat – zori lucrurile și femeia din față.

Pe Lelea Stanca o podidiră lacrimile. Nu fiindcă ar fi vrut să bocească mortul, nici fiindcă iubirea ar fi înmugurit ca vrejul îmbibat de ploaie din salcâmul pârjolit de pojar, dar așa se sloboziseră ele, deodată, fluturi albi apucând sufletul de-o pulpană și trăgându-l să se desfacă din trupul schilodit și să se înalțe mai ușor către cer.

- Oh, Doamne, apară și păzește! Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ – murmură stergându-și lacrimile cu un colț de basma. Apoi aruncă iar priviri ascuțite înspre mașina cu mortul doar doar o vedea-o pe Zaia. Mai erau trei aruncături de băț până la intrarea în cimitir și oamenii se apropiau unii de alții, ca și cum ar fi vrut să-i țină mortului de cald cu sufletele lor.

- Zaia unde-i? E sus în mașină? – se auzi ea întrebând șoptit. Nimeni nu-i răspunse însă și o vreme merseră umăr lângă umăr, tot adunându-se. Mașina opri în cele din urmă în fața porții și bărbații săltară sicriul pe umeri. Părintele Nicodim o luase înainte spre groapă și oamenii după el. Lelea Stanca își făcu loc printre trupuri încercând să ajungă în față.

- Unde-i Anuța? Zaia-i aici? Anuța e? Ați văzut-o pe Zaia? – icni ea de câteva ori fără izbândă.

- Care Anuța femeie? – o repezi un bărbat aspru cu o coroană de crini albi din hârtie în mână.

- Anuța, femeia lui.

- Femeia lui Mumuț?! Să tot fie acasă cu el. Nu-i e prea bine…

Lelea Stanca rămase stană locului. Oamenii treceau pe lângă ea înghiontind-o, luând calea preotului și dând înveliri de-nsuflețire deschiderii pământului.

Baba alături de care mersese o ajunse din urmă.

- Apăi mortul… cine-i mortul? Cine-a murit aicea? - întrebă Lelea Stanca sfârșită, abia găsindu-și graiul.

- Miluț! Miluț a lu Nicoară. Băiat bun, săracul...

Lelea Stanca rămase o clipă înțepenită, ca și cum o țepușă uriașă i se strecurase prin creștet, trecuse prin tot trupul și se înfipsese în pământ, împietrind-o locului.

- Da a lu Jordie? Mumuț a lu Jordie când o să moară?

- O muri mâine maică, nu-i grabă – o mai auzi bombănind pe bătrâna depărtându-se la brațul nepotului.

Cortegiul se vedea din ce în mai mic. De-acum erau adunați cu toții în jurul gropii. Doar groparii ședeau mai într-o parte sprijiniți în cazmale. Lelea Stanca, își trase o clipă sufletul, mai șterse o urmă de lacrimă întinsă pe obraji, apoi o luă încetișor înapoi către casă.