Cimitirul păsărilor din Place de l’Epée

Am stat în Bruxelles două nopți, în Place de l’Epée, într-o căsuță cu trei niveluri înghesuită între alte două asemeni ei. La parter era un anticariat, sau cel puțin așa părea privind prin ferestrele murdare. Pânzele de păianjen croșetate de-a-naltul tocului, de-o parte și de alta a ușii, indicau că nu mai intrase nimeni demult în încăperea aceea. La etaj era proprietatea domnului Bernard, mansarda fiind tot a dumnealui. Când am ajuns, ne-a întâmpinat chiar proprietarul, un bărbat în jur de șaptezeci de ani, uscat, scund și bățos, cu un aer de gentleman scăpătat, care semăna foarte bine cu Don Quijote, așa cum mi-l imaginam eu din cartea lui Cervantes, doar că al nostru era mult mai scund, cam cât Sancho Panza. Cred că cel mai mult îl apropia de Don Quijote barba ascuțită, gălbuie și lungă, precum și pletele rărite fluturând în vânt. „Să vă spun câteva cuvinte despre Bruxelles și zona în care ne aflăm până se usucă podeaua. Tocmai am terminat de dat cu mopul. În engleză sau în franceză?” ne-a întâmpinat Bernard. Am trecut cu greu peste cele cincisprezece-douăzeci de minute de explicații. Călătorisem mult și eram foarte obosiți. Însă Don Quijote părea decis să ne prezinte întreaga poveste a Dulcineei del Toboso, în ciuda împotrivirilor noastre, firave e adevărat. Bernard era îmbrăcat cu un pantalon de stofă peticit în nenumărate rânduri, cu o cămașă ale cărei culori se întindeau obosite de-a lungul și de-a latul țesăturii, de parcă ar fi fost topite de soare și cu o vestă de mătase, care cu siguranță fusese elegantă la vremea ei, dar al cărei material se subțiase atât de mult, încât în multe locuri dispăruse cu totul, lăsând la vedere căptușeala. Proprietatea avea o singură încăpere, în formă de L, măricică, ale cărei ferestre dădeau înspre piață. Pe-o latură a încăperii fusese organizată bucătăria, în spate, pe latura mică a L-ului, era amenajat sumar un dormitor, în timp ce restul camerei funcționa ca un living. Un cufăr uriaș avea rolul de masă, iar piese vechi dar disparate de mobilier, precum și mici obiecte decorative erau împrăștiate peste tot ca într-un magazin de antichități. Întreaga încăpere m-a dus cu gândul la o cabină de pe arca lui Noe, unde perechea de hominizi trebuie să fi adus la repezeală, fiind înștiințați prea târziu despre grabnica plecare, tot ce credeau că le-ar fi fost de folos pentru o călătorie lungă într-un spațiu restrâns. De la fereastră se putea vedea într-un colț Ascenseur des Marolles care urcă către Place de Poelaert, dar și o bucată din impozantul Palat de Justiție a cărei renovare începută imediat după război nu s-a terminat nici până astăzi. Bernard ne-a spus că pe durata șederii noastre va pleca la Petites Ardennes, la invitația unui prieten bun, pentru câteva zile de relaxare la țară. Nu știu de ce, poate din cauza că-mi părea foarte șubred pentru o asemenea călătorie, sau poate prea sărac, am privit de la început cu scepticism varianta lui, părerea mea fiind mereu că el continuase să locuiască discret la mansardă tot timpul cât am stat noi acolo.

Prima noapte în La Mancha lui Bernard a fost una scurtă și densă. Și eu și Mathilde am dormit neîntorși mai bine de opt ore. Ne-am trezit însă vioi și plini de energie, ceea ce ne-a ajutat să trecem peste o zi în care am îmbinat plăcerea trecerii printr-un oraș atât de eterogen și multicultural precum Bruxelles, cu munca. Pe-nserat însă lucrurile s-au schimbat. Ne-am culcat la fel de obosiți ca o seară înainte, dar n-am mai adormit imediat. Visele alunecau ușor peste creștet pentru a fugi la cel mai mic zgomot. Apoi ochii se deschideau căutând să cuprindă noaptea între pleoape, pentru a se înmuia încet încet și a se topi într-un vârtej de ciocolată fierbinte. Am încercat să-mi strâng pleoapele, să număr oile, să mă gândesc la pajiști cu verdeață și flori, dar nimic. Oscilam ca un om beat între o stare de trezire apatică și o inconștiență vivace, căutând continuu un capăt de drum cu o fântână adâncă. Apoi au început să se audă zgomotele. La început abia sesizabile, metalice, subțiri, venite parcă din bucătăria unei familii de șoricei care pregătesc cina în vasele lor minuscule. Nu le bag în seamă. Șoriceii n-au decât să ia cina, așa cum am luat-o și noi, în liniște și ordine. Însă tot nu pot să adorm. E cald, e mult mai cald la Bruxelles în mai decât mă așteptam. Șoriceii au terminat de gătit, dar cred că au invitat la cină păsările, căci îmi pare că aud aripi. Se aud bătăile de aripi, apoi ghearele lor lovind podeaua la aterizarea și pașii. Șoriceii s-au dus să se culce, mai mult ca sigur, iar păsările au rămas să ciugulească resturile de la cină. 

- Ai auzit? - tresare Mathilde, 

Credeam c-a adormit demult, dar ea numără oi și zboruri ca și mine. 

- Da, sunt niște păsări cred. 

Mathilde aprinde lumina și cercetează atentă împrejurul. Coboară din pat, caută în jurul lui și sub el. 

- Afurisitele, parcă se plimbă chiar pe sub mine. 

Are dreptate, zborurile se aud de parcă pasările sunt în aceeași încăpere cu noi. 

- Culcă-te, încearcă să adormi, se vor potoli curând - încerc eu s-o liniștesc. 

Mathilde stinge veioza și își trage cearceaful peste cap ca și cum ar vrea să prevină aterizarea păsărilor pe creștetul ei. Perechile de aripi continuă însă să coboare, mai dese, mai zgomotoase, semănând tot mai mult cu cele de fier. Dormitorul nostru a devenit un JFK, cu o aterizare la fiecare cinci minute. Fâlfâitul de aripi e tot mai puternic, ghearele izbind pista de beton lovesc ca un ciocan cuiul, pașii mărunți par ai unor soldați mărșăluind la paradă. Nu știu dacă zgomotele sunt într-adevăr mai puternice sau dacă forfota lumii s-a stins lăsând loc păsărilor nopții. Am aceeași senzație ca Mathilde, pare că păsările zboară printre paturi și aterizează în spațiul dintre ele, apoi o pornesc ușurel înspre baie și se închid acolo. Mă războiesc cu impulsul de a coborî la rândul-mi din pat și a cerceta încăperea. Este însă absurd, logica îmi spune că așa ceva e imposibil. Mathilde se foiește nervoasă. Și-a strâns perna în jurul capului încercând probabil să-și acopere urechile. Îmi privesc ceasul. A trecut binișor de miezul nopții. Și păsările continuă să aterizeze. Nici n-am știut că în Bruxelles sunt atâtea păsări. Peste zi păreau să fie doar câteva, Și acelea cuminți. Pluteau o vreme peste albastru, apoi alunecau lin către pământ și căutau cu ciocul semințe sau resturi de pâine aruncate de oameni, împiedicându-se în picioarele trecătorilor. 

- Cred că intră în pereți, probabil că pereții sunt dubli și păsările cad între ei. Ascultă!

Ciulesc urechile, aud fâlfâitul, aterizarea, apoi o zbatere de aripi ca și cum pasărea a nimerit într-un loc strâmt și încearcă fie să-și găsească un loc, fie să plece și să se întoarcă înapoi de unde a venit. Dar locul e evident o capcană, căci zbaterile durează o vreme, apoi se opresc, pentru a lăsa loc unei alte perechi care urmează același tipar. Din când în când se aud țipete ascuțite, ca și cum păsările de la fund, sufocându-se, își strigă neputința. Apoi, la intervale aproape regulate, zbaterea de aripi se întețește brusc, păsările se revolta împreună, dar spațiul este prea strâmt și zbaterile sunt înghițite. 

- Ai dreptate, par că alunecă prin pereți, dar asta e imposibil, probabil că aterizează pe acoperiș, de-acolo se aud - încerc s-o liniștesc pe Mathilde, dar nici eu nu cred ce spun. 

- Vorbești prostii, deasupra noastră e mansarda și abia deasupra mansardei e acoperișul, n-are cum să se audă de pe acoperiș. Îți spun eu că cineva, sau ceva le atrage în spațiul dintre pereții falși. Auzi cum se afundă și cum se zbat în spațiul ăsta îngust. 

Fâlfâitul de aripi se învolburează din nou, țipetele ascuțite se ridică unul peste celălalt ca sufletele dintr-un morman de trupuri ciopârțite. Aprind lumina și cercetez fiecare colțișor al încăperii. Nici urmă de păsări, dar Mathilde are dreptate, zgomotele par a veni din ziduri.

- O noapte, atâta tot, mâine dimineață pornim înapoi către casă - mai încerc eu, dar nici nu știu dacă asta e o îmbărbătare pentru ea, pentru mine, sau e doar o soluție, singura pe care o văd pentru a trece peste noapte. Frământările de aripi sunt tot mai nervoase și țipetele mai aspre. Pare că păsările au început să se războiască între ele. Probabil că sufocate în spațiul acela îngust, lovesc cu ciocul tot ceea ce la împresoară, și ziduri și carne. Când spațiul dintre pereți are să se umple, mă gândesc, n-are să mai fie loc pentru păsări noi și zgomotele au să se oprească. Până atunci însă se întețesc. 

- Cred că se luptă între ele, se izbesc cu ciocul încercând să se salveze. O, Doamne, ce amestec de pene și sânge trebuie să fie între pereții ăștia - icnește Mathilde cu fața în pernă, zvârcolindu-se. Apoi brusc ia telefonul și coboară din pat. Aprinde lanterna telefonului și luminează sub pat. Țipatul ei străpunge noapte ca o stea căzătoare cerul întunecat. 

- Dumnezeule, privește! 

Alunec din pat și caut din priviri grozăvia. 

- Ce-i?

- Acolo! Lângă perete. Uite sângele cum șiroiește. 

Încerc să-mi focalizez privirile și descopăr pata de sânge care se lățește. Îmbinarea dintre perete și podea mustește de sânge. Sau, nu știu dacă-i sânge, e doar un lichid roșu vâscos. 

- Trebuie să plecăm imediat. Eu nu mai stau aici nicio secundă. 

- Unde naiba să plecăm acum, în miez de noapte?!

- La un hotel, sigur găsim ceva prin preajmă, sau dacă nu în preajmă, oriunde în Bruxelles – țipă Mathilde, în timp ce-și înghesuie puținele lucruri personale în geanta de voiaj.            

Mă apuc să strâng la rândul meu lucrurile. Nu ne ia mult. Mathilde deschide furioasă ușa către casa scării ce coboară la parter și urcă înspre mansardă. Stă trei secunde încremenită, apoi țipă din nou și se aruncă tremurând în brațele mele. 

- Ce-i? Ce s-a mai întâmplat?

Nu mai are glas să pronunțe cuvintele. Emoția i-a invadat buzele care pâlpâie ca o lumânare-n curentul de aer. Mă apropii de ușă temător. O crap și bag ușor capul prin deschizătură. E întuneric bezna cu excepția unui ochi de geam mic și rotund prin care răzbat razele lunii. Și atunci o zăresc. E o pasăre. O pasăre mare cât un stat de om. Subțire, cu aripile nici strânse pe lângă corp, nici întinse larg în lături. Nu mișcă, dar ne acoperă cu trupul ei coborârea. 

- E Bernard? Bernard e, nu-i așa?!

Nu mă simt deloc confortabil. Nu sunt un bărbat curajos. Pus în situații incomode mă comport ca într-un mountain rousse. Simt în stomac șocul primei căderi, apoi încep să mă adun, să mă obișnuiesc cu locul și cu drumul, pentru a-mi găsi în cele din urma stăpânirea de sine. Arunc din nou capul prin crăpătura ușii. 

- Da, ai dreptate, seamănă cu Bernard. Dar asta e o nebunie, nu poate fi adevărat. Ceva se întâmplă, ceva ce nu înțeleg. 

Deși nu are niciun sens pentru mine, nu pot să nu accept că pasărea seamănă cu Bernard. E subțire și uscată, înaltă cam cât el, ba are și un ciuf și bărbiță asemeni lui. Sigur, trăsături mai clare nu pot identifica pentru că stă cu spatele la ochiul de geam și tot trupu-i în umbră.

- Ce face? – icnește Mathilde. 

- Nu face nimic. Stă acolo, în mijlocul treptelor. 

- Probabil că nu vrea să ne lase să plecăm – suspină Mathilde și își scoate telefonul. Eu sun la poliție. Îl găsește și butonează nervoasă. Tu ai semnal? Că eu n-am...

- Nu n-am nici eu. 

- O, Doamne, mizerabilul, ce vrea de la noi? Oare vrea să ne omoare, vrea să ne amestece sângele cu al bietelor păsări? E un vultur, asta e, un vultur care se preschimbă în om ziua și în pasăre noaptea. Își face provizii de porumbei în pereți pentru vremuri grele, ca albinele mierea sau veverițele alunele. Pe noi ne vrea la desert.

Sunt la rândul meu împietrit. Nu de frică. Nu frica e ceea ce-mi stăpânește simțurile. Ci neputința. Neputința de a înțelege ce ni se întâmpla. Pereții nu pot captura păsările cerului, îmbinarea dintre podea și perete nu poate musti de sângele scurs din trupurile pasărilor, iar arătarea de pe scară nu ar trebui pur și simplu să existe. Cineva a pus în scenă un spectacol macabru, iar eu nu înțeleg de ce l-a pus și de ce ne-a ales tocmai pe noi participanți. 

Nu știu cum am reușit să adormim, îmbrățișați, pe canapeaua de piele maro crăpată și uscată ca o față plină de riduri. 

Când ne-am trezit era aproape miezul zilei. Am dat fuga la ușă. Pasărea care ne blocase trecerea dispăruse. Am îngenuncheat amândoi și am cercetat podeaua de sub pat. Nici urmă de sânge. Am dat patul la o parte și am studiat temeinic și podeaua și peretele. Nicio urmă de sânge, nicio crăpătură, nicio pată ciudată. Am deschis telefoanele. Semnalul era bun. Ne-am privit uluiți. Am căzut pe gânduri amândoi. 

- Ai auzit aseară păsările? - m-a întrebat Mathilde mai degrabă furioasă, decât părând că încearcă să găsească un răspuns la o nelămurire. 

- Da.

- Păsările care curgeau prin pereți, care se zvârcoleau, care se loveau cu ciocul și-și rupeau carnea.

- Da, așa părea – am recunoscut eu cu jumătate de gură. 

Și înainte ca Mathilde să mai vină cu o întrebare, am auzit ciocănitul în ușă. Era Bernard, îmbrăcat cu același pantalon cârpit de nenumărate ori, cu aceeași cămașă ale cărei culori se diluaseră una în alta și aceeași vestă de mătase subțiată până la dispariție.

- Bună dimineața. Îmi pare rău că dau buzna, dar aș vrea să știu dacă mai doriți să rămâneți o zi, sau vă pregăteați să plecați. 

Era un mod elegant de a ne spune că e trecut de 12 și că ar fi trebuit deja să eliberăm camera. 

Amândoi am desfăcut buzele să spunem ceva, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Bernard a zâmbit protocolar. 

- V-ați simțit bine? Ați reușit să vă odihniți? 

- Vulturul își bate joc de noi – a murmurat Mathilde cu buzele strânse, ca un ventriloc. Spune-i că-l reclamăm la poliție. Dacă nu-i spui tu îi spun eu, dar întâi o să-l strâng de gât. 

- Nu, nu am dormit tocmai bine, păsările... – am încercat eu un răspuns amiabil, dar Mathilde s-a năpustit ca un porumbel rănit asupra vulturului agresor. 

- Nici vorbă să dormim. Te-am auzit toată noaptea cum aduni porumbei și îi îndeși între pereți, cum îi strivești până când curge sângele din ei. Crezi că dacă ne-ai blocat scara și ai tăiat accesul la net o să rămânem blocați aici pentru totdeauna, să faci cu noi ceea ce ai făcut cu porumbeii? Și vii acum să ne întrebi dacă am dormit bine?! Cum dracu să dormi bine într-o asemenea casă? 

Bernard s-a prefăcut că nu a auzit niciun cuvânt din cele aruncate de Mathilde, a zâmbit și a părut a-mi răspunde mie. 

- Oh, des oiseaux... – a zâmbit el privindu-mă drept în ochi. Apoi a revenit la engleză și ne-a cerut să-l urmăm. 

Am trecut prin dormitorul înjghebat pe latura mică a L-ului și am ajuns în capătul ei, în baie. Bertrand ne-a arătat fereastra batantă, cu geam mat, deschisă spre vârf în plan vertical.  

- Ar fi trebuit s-o închideți. Altfel se aud păsările care se adună pe acoperiș noaptea. V-am povestit în prima zi că eu o țin ziua crăpată, pentru a aerisi baia, dar și pentru ca să nu intre păsările și, mă scuzați, oamenii. Există încă oameni care trăiesc luând lucruri din alte case decât ale lor. Nu știu cum e la dumneavoastră, dar din păcate Bruxelles nu duce lipsă de ei.  

M-am privit lung cu Mathilde. Acum îmi aminteam ce ne-a spus despre fereastra de la baie, dar ieri, obosiți, uitasem cu totul. Bertrand a deschis-o larg și a continuat explicațiile. 

- Priviți, bucata asta de casă din spate împreună cu casa mea în formă de L, formează un U. Iar la parter U-ul este umplut de încă o cameră, astfel încât acoperișul ei vine exact sub pervazul ferestrei de la baie. Păsărilor le este foarte ușor să intre, de aceea nu țin niciodată fereastra deschisă complet. Noaptea ele aterizează pe acoperișul de tablă înclinat și alunecă până lângă peretele casei, la cuibar, unde înnoptează, de aceea se aud uneori zgomote noaptea. 

Aici Bertrand s-a întrerupt și ne-a arătat amândurora ceea ce a numit el cuibar, de fapt câteva scânduri lungi puse una peste alta la distanță de-o palmă, lipite de peretele dinspre dormitor și acoperite de găinaț și fulgi. 

- Le-am făcut pentru porumbei. Le place să stea aici pe acoperiș, la soare. Și mai ales să doarmă aici. Uneori le mai pun și mâncare. Aterizează undeva pe mijloc, apoi alunecă înspre marginea aia unde am pus scândurile. Înainte sa băteau pe locuri, acum au mai multe, dar tot se mai bat pe ele, căci primii și-au chemat toate rudele și toți prietenii. Trebuia să închideți fereastra ca să nu-i mai auziți. Absolument, absolument... – râde Bertrand.   

- Da?! Ai găsit repede o explicație pentru păsările astea mici, dar cu cea mare de pe scări ce-i? 

- O pasăre, o pasăre mare pe scări... – mormăie Bernard mângâindu-și barba de țap și ne face iar semn să-l urmăm. O pasăre, o pasăre mare – bombăne singur mai departe, privind lung casa scărilor. Eu și Mathilde ne întindem curioși peste umerii lui. O colocazia rămuroasă, dar cu multe dintre frunze îngălbenite sau uscate, probabil de-o vârstă cu Bernard, câteva cutii de xerox cu cărți vechi și jumulite, o cutie metalică cu câteva scule și șuruburi ruginite, patru ghivece goale în care probabil au fost plante care au murit și un cuier de lemn tip pom.

- Aha, am găsit și pasărea - râde Bernard și așază cuierul în mijlocul treptelor. 

Acoperit de mantaua de ploaie cu glugă în partea de sus și cu cele două umbrele de la bază, cuierul arată exact ca o pasăre uriașă, subțire și înaltă. Ba gulerul și gluga îi construiesc chiar și niște plete și un strop de bărbiță. 

O privesc rușinat pe Mathilde. Nu mai are curajul să întrebe despre sângele de sub pat. Probabil Bernard ar râde dinainte și ne-ar servi cu o cafea, evitând subiectul. Mathilde pare mulțumită la rândul ei de răspunsuri și renunță să-l mai reclame la poliție. Plecăm totuși în grabă.

 

*** 

Și poate că povestea trecerii noastre prin Bruxelles s-ar fi oprit aici și-ar fi rămas doar un scenariu de film de groază pe care creierele noastre l-au pus în scenă ca doi regizori experimentați. Doar că la câteva luni de la întoarcerea acasă, am dat cu totul întâmplător într-o revistă online străină peste un articol care vorbea despre păsările moarte din Bruxelles. Articolul povestea cum mai mulți cetățeni reclamaseră că aud noaptea păsări trecând prin pereți și că tot mai multe păsări erau găsite moarte. Articolul vorbea chiar și despre „vulturul uriaș” care apărea noaptea în mai multe locuri din oraș, exact acelea unde fuseseră găsite și păsările ucise. Amănuntele prezentate semănau atât de izbitor cu cele trăite de noi, încât n-am stat pe gânduri și fără să-i spun nimic lui Mathilde, i-am trimis lui Bertrand un mail scurt. „Draga domnule Bernard, am citit în Green European Journal despre păsările care trec prin pereți și despre vulturul uriaș. Aș vrea să știu un singur lucru, dacă aveți ceva de-a face cu asta. M-ar bucura un răspuns scurt și sincer, așa cum și unul ambiguu ar putea însemna ceva”. Mi-a răspuns ca un gentleman ce se dovedise pe întreaga noastră ședere. „Draga domnule. Îmi pare bine să aud că viața voastră este una lipsita de griji și că totul merge înainte așa cum a fost planificat. Cât despre păsările din Bruxelles, ele n-au trecut și nu vor trece niciodată prin pereții de cărămidă sau de beton. Însă vor trece prin pereții de carne ai trupului. Dragă domnule, fiecare dintre noi are într-însul păsări, mai multe, mai puține, mai mari, mai mici, mai neliniștite, sau mai cuminți. Cei mai mulți dintre noi nu ni le cunoaștem. Ele vin, pleacă, noi nu apucăm să întindem degetele și să le atingem, cu atât mai puțin să le îmblânzim. Și asta e dureros, domnule, mai dureros decât dacă ar curge sânge din ziduri. De aceea este bine să întindem uneori scânduri, pentru ca păsările să se poată așeza aproape, să se poată liniști. Atunci, dacă deschidem fereastra ne vom putea bucura cu siguranță în egală măsură de zborul lor și de liniștea lor. Sper că răspunsul meu v-a lămurit îndestulător. Cu stimă, Bernard”.