Domnul Yoshida a lucrat toată viața la fabrica de pește. Și-a făcut treaba cu răspundere și nimeni n-a avut nicio vorbă de dojană să-i spună. Ba din contră, a primit de multe ori felicitări pentru munca depusă. Nu o dată a fost recompensat pentru eforturile sale cu bani, 5000 sau 10000 de yeni. N-a fost însurat niciodată, a trăit mereu singur în apartamentul său, rămas de la părinți, situat într-un bloc cu zece etaje din cartierul chome-2, orașul Nagano, prefectura Aichi și nu a fost niciodată în viață nemulțumit. Doar uneori îi trecea prin minte că lucrurile ar fi putut sta altfel.
***
Domnul Yoshida observă schimbarea chiar când începu să deschidă ușile, dar automatismele mișcării l-au făcut să treacă prea repede peste ea pentru a mai putea să o analizeze, fiind prins imediat într-una mult mai mare. De cum deschise cele două uși de lemn cu ferestre de sticlă ale cutiei metalice, băgă de seamă că ușa următoare, cea de pe palier, arăta mult altfel decât o știa. Nu mai era ușa metalică grea, cu o ferestruică de sticlă mică și lunguiață cât o franzelă, acoperită de-o vopsea vălurită, cenușiu deschis, pe care trebuia să o împingi cu forță pentru a o deschide. Nu, ușa arăta de parcă ar fi separat lumea reală de o lume extraterestră. Nici nu apucă să o atingă și cele două jumătăți din inox lucitor, cu o suprafață perfect netedă, lunecară singure una peste alta, pentru a se strânge în căsuța lor din dreapta liftului. Cum spuneam, domnul Yoshida n-a apucat însă să se mire că o asemenea schimbare s-a petrecut pe nesimțite, doar într-o jumătate de zi, căci deschiderea ușii i-a dezvelit o mult mai amplă surpriză. Holul de la etajul zece arăta ca cel al unui hotel elegant. De când se știa zidurile fuseseră vopsite în două culori, jos verde, sau maro, sau cafeniu, sau în fine o altă nuanță în zona aceasta a paletei de culori, în timp ce jumătatea de sus rămăsese mereu albă. O dungă din aceeași culoare cu vopseaua de jos, dar de o nuanță mai închisă, separa cele două vopseluri. Zidurile erau zgâriate de generații de trecători ce-și lăsaseră în vopsea urma trecerii lor, ba un vârf de pantof, ba un colț de dulap, ba o urmă de minge sau de sacoșă gestantă. Acum însă totul îi părea perfect. În primul rând pereții arătau exact ca o pictură kakemono, fiind decorați cu motive florale stilizate, desigur, de mâna unui artist iscusit, gândi domnul Yoshida, îmbinând culori calde și pale peste lujeri viguroși din lemn natural. Apoi holul era mult mai lat, era spațiu cât să aduci o mașină și să pui lângă ea și-o băncuță de șezut la o vorbă, iar domnul Yoshida nu putu să priceapă cum se putea una ca asta, de vreme ce o asemenea extindere ar fi presupus mutatul zidurilor aflate la dreapta și la stânga sa spre interiorul apartamentelor. În locul lămpilor cu neon din tavan, lumina se revărsa acum din două șiruri de ulcioare simple de lut, montate în firide ovale, oferind ochiului plăcerea iscodirii fără să-l obosească. În fine, podeaua era acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufunda, părând să tragă după el trupul întreg pentru a se topi ca într-un creuzet magic. Domnul Yoshida nu apucase să facă decât doi pași, timp în care noua înfățișare a holului de la etajul zece i se furișase în creier, înfricoșându-l. Dădu să se răsucească pentru a deschide ușa liftului, a fugi înapoi și a se refugia degrabă în stradă. Era evident că blocul în care ajunsese nu era blocul său. Era un hotel exclusivist, sau o clădire cu apartamente de lux în care se lăfăiau oamenii cu bani. Nu întâlnise niciodată ceva asemănător, dar încercase de multe ori să vadă cu ochii minții cum arată unul. Simți că-l trec căldurile și își imagină cât de prost s-ar fi simțit dacă cineva l-ar fi prins că s-a strecurat înăuntru. Simpla lui înfățișare, precum și hainele pe care le purta indicau clar că nu e-n armonie cu locul. Încercă să înțeleagă cum de-a ajuns acolo. Era exclus ca liftul să fi călătorit prin trupul clădirilor, precum cârtița prin măruntaiele pământului, pentru a ieși la lumină într-un loc ales de el însuși, după reguli proprii, mult îndepărtat de cel la care s-ar fi așteptat. Nu, așa ceva era cu neputință să se întâmple. După toate probabilitățile intrase în cu totul alt bloc, aflat în cu totul alt cartier. Probabil că își pierduse mințile, rătăcise pe străzi în starea aceea de tulburare a simțurilor, poate că avea vreo boală care îi afectase creierul, Parkinson sau vreuna asemănătoare și nimerise într-un loc unde n-ar fi trebuit să ajungă. Aruncă speriat un ochi împrejur, dar nu zări pe nimeni și nu auzi nicio mișcare. Se răsuci pe călcâie și se pregăti să apese butonul liftului, când, din instinct, ochii îi scăpară pe peretele din fața liftului și văzu scris cu litere cam cât palma, tăiate din oglindă și încadrate într-o ramă subțire din alamă, „Etajul X”. Se apropie de colțul din dreapta jos al x-ului și îl privi atent. Înmărmuri! Colțul era ușor ciobit. Sticla fusese strivită, fără ca din ea să sară cioburile. Se fărâmase pe o suprafață cât vârful unui chibrit și câteva fărâmituri mici de sticlă căzuseră, dar asta nu era vizibil dacă priveai semnul de la un pas distanță sau mai mult. Își amintea foarte bine. El însuși făcuse pocinogul cu trei ani în urmă când își cumpărase oglinda înaltă cât un stat de om, cu ramă din lemn de cedru, pe un preț de nimic, de la patronul băcăniei din colț, pe care o așezase în holișorul de la intrare pentru a se vedea înainte să iasă pe ușă. Deci nu era în niciun hotel și nici într-un condominium de nababi, era chiar în blocul său. Privi din nou de jur împrejur, apoi se clătină ușor, cuprins de amețeală. Faptul că nu ajunsese în transă într-un loc străin îl liniști, dar schimbările pe le vedea nu puteau fi cuprinse de o minte rațională. Înaintă de-a lungul holului până la ușa deasupra căreia era scris cu litere argintii 105. Era apartamentul său. Mâna îi tremură în timp ce introducea cheia în broască. Când încercă să o răsucească, cheia se poticni. Mai încercă o dată și ușa se deschise fără probleme. O crăpă puțin și își vârî vârful capului înăuntru. Holișorul, cuierul de haine, oglinda cu ramă de cedru, papucii săi. O deschide complet și rămase încremenit în prag. Era fără nicio îndoială apartamentul său, dar arăta, arăta, Domnul Yoshida nu-și găsea cuvintele pentru a-și explica sieși noua înfățișare a acestuia. Apartamentul de doar douăzeci de metri pătrați crescuse și era acum uriaș. Era mobilat modern, simplu dar cu gust, având risipite ici colo câteva obiecte de artă, alese în mod evident de un specialist în amenajări interioare, o statuetă, câteva tablouri, dintre care unul uriaș înfățișând o ramură de prunus serrulata plină de flori ce păreau că se scutură, așezat deasupra divanului, lămpi ce împrăștiau o lumină discretă, sau altele obiecte obișnuite într-o casă, dar care prin spiritul artistic în care fuseseră concepute deveniseră la rândul lor mici obiecte de artă, o vază, o scrumiera și o brichetă, un ceas de perete, două suporturi de lumânare, unul pentru sticla de vin. Doar livingul avea în jur de cincizeci de metri pătrați și se deschidea printr-un perete de sticlă spre o terasă aproape la fel de mare care oferea o priveliște magnifică înspre muntele Fuji, cu piscurile sale pudrate în alb și atitudinea sa majestuoasă. Domnul Yoshida înțepeni din nou pe călcâie, căci asta era cu neputință. Muntele Fuji nu avea cum să se vadă de la fereastra apartamentului său, fiindcă el locuia în Nagano, prefectura Aichi, localitate aflată la aproape trei sute de kilometri depărtare de Fuji. Deschise ușa spre terasă și o descoperi plină de flori, de copăcei ornamentali, de plante agățătoare care se cățărau pe ziduri și pe suporturi ca într-o junglă. Un balansoar, un baldachin elegant sub care se afla un pat adevărat înveșmântat în așternuturi albe, un hamac și un colț cu o masă și patru taburete din bambus se strecurau prin perdeaua de verde. Domnul Yoshida se întrebă, fără să aștepte răspuns, cât trebuie să coste întreținerea unei asemenea grădini. Se întoarse în living și deschise ușa spre dormitor. Un pat imens cu o saltea înaltă și moale ocupa mare parte din spațiu. Pe un perete întreg se afla un dulap de haine. O comodă, o veioză cu picior în formă de cocor și două carpete din iarbă de papură completau spațiul rămas. Domnul Yoshida se lăsă să alunece pe pat, cufundându-se în el până la jumătate, astfel încât vârful privirii abia putea să răzbată peste margini. Am înnebunit, își spuse cu glas tare pentru a fi sigur că se poate auzi pe sine și că nu este doar o nălucă rătăcită. Așa ceva nu poate exista, conchise el.
Rămase întins pe spate ticluind metode prin care să verifice că este cu adevărat viu și că nu e doar un gând rătăcit. Și decise că cea mai bună soluție e să ia totul de la capăt. Așa că ieși pe ușă, o încuie, chemă liftul și coborî la parter. Apoi ieși afară din clădire și se propti în fața ei privind în sus spre ultimul etaj. Seara era una dulce, aerul era un pic rece, dar soarele la apus se așternea peste piele ca o cămașă înflorată. Pe stradă mașinile zumzăiau ca o armată de bondari, în timp ce pe trotuar oameni cu genți, sacoșe, pungi de hârtie pline cu alimente, se înghesuiau înghiontindu-l. Își luă inima în dinți și intră din nou în clădire. Chemă liftul și inspectă dintr-o privire înăuntrul cabinei. Nimic aparte. Când cutia metalică ajunse la etajul zece, un clinchet de clopoțel pe care nu-l mai auzise niciodată îl făcu să tresară. Deschise cele două uși de lemn cu gemuri de sticlă spre dreapta și spre stânga. În spatele lor se ivi ușa de pe palier din inox lucitor, cu o suprafață absolut netedă. Imediat cele două jumătăți lunecară singure una peste alta, strângându-se în căsuța lor din dreapta liftului. Holul, era același de mai devreme, mult mai lat, cât să aduci o mașină și să pui și-o băncuță alături, cu pereții decorați cu motive florale stilizate ca o pictură kakemono uriașă, dar delicată. Lumina se revărsa din două șiruri de ulcioare simple de lut montate în firide ovale, iar podeaua este acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufunda, părând să tragă după el trupul întreg pentru a se topi ca într-un creuzet magic. În fine, același semn din oglindă decupată, în montură subțire de alamă, „Etajul X”, având colțul din dreapta jos strivit, fără ca din el să sară cioburile, ci doar fărâmat pe o suprafață cât vârful unui chibrit din care căzuseră câteva fărâmituri mici de sticlă se înfățișa în dreptul ușii. Domnul Yoshida oftă dar porni mai departe. Se apropie de apartamentul 105 și descuie ușa cu grijă. O împinse în lături și simți o săgetare în inimă. Casa arăta exact la fel cum arătase și cu o jumătate de oră mai devreme. Intră în living și rămase cu privirea încremenită în stânga sa. Lângă măsuța de ceai ședea pe genunchi o femeie cu chip de porțelan. Purta un chimonou roz imprimat cu crizanteme galbene, strâns într-un obi decorat cu mlădițe de ferigă verde-pal abia definite. În picioare avea șosete albe. Nu era o femeie foarte tânără, avea probabil între treizeci și treizeci și cinci de ani, poate mai mult, căci ar fi fost foarte greu să-i ghicești vârsta. Când Domnul Yoshida își făcu apariția tocmai turna ceai din kama într-o ceșcuță de shimo.
- Bună ziua, Taiyō Musume, mă bucur să te văd! – îi spuse domnul Yoshida.
- Bună ziua, Yoshida-san – îi răspunse femeia și îi întinse ceașca cu ceai.
Domnul Yoshida simți că numele fetei îi zburase de pe buze fără ca el să fi participat în vreun fel. Bău ceaiul, apoi își tamponă colțurile buzelor cu batista pe care i-o întinsese femeia.
***
- Trebuie să mă ajuți, doctore! Probabil că am înnebunit. Dar cât sunt încă lucid poate reușim să-i dăm de cap bolii ce m-a cuprins – spuse spășit, mai degrabă decât speriat, domnul Yoshida, ca și cum el însuși ar fi comis o mare pricină de care i-ar fi fost rușine și pe care ar fi vrut să o repare.
- Te ascult, Yoshida-san.
- De la o vreme casa în care locuiesc nu mai arată cum a arătat întotdeauna. S-a schimbat drastic, într-un mod înfricoșător.
Aici domnul domnul Yoshida se opri și îl privi pe doctorul Kobayashi. Se aștepta să surprindă în ochii săi o tresărire, o geană de îndoială, un zâmbet încolțit dar nedus până la capăt, la auzul cuvintelor sale. Însă privirea doctorului rămase netulburată, iar ochiul său nici nu clipi.
- Îmi este greu să vorbesc, Kobayashi-san, căci înțeleg foarte bine că orice aș spune de aici încolo nu face decât să mă afunde într-o prăpastie de neîncredere, sau mai rău, într-un cavou de batjocură.
- Spune, Yoshida-san, sunt numai ochi și urechi – îi răspunse blând doctorul.
- Să tot fie vreo trei săptămâni de când urc cu liftul la etajul zece al blocului în care locuiesc și când ajung mă trezesc într-o cu totul și cu totul altă lume. Nu e vorba să fi greșit adresa, sau să fi încurcat străzile, sau blocurile, sau apartamentele. Am verificat de o mie de ori, e blocul meu în care locuiesc de treizeci de ani. Și apoi mai e și cheia cu semnul ciobit din oglindă. Eu însumi l-am lovit și i-am strivit colțul, deci știu sigur că este blocul în care locuiesc. Însă, de cum se deschid ușile liftului el mi se arată altfel decât în realitate. Și spun realitate pentru că asta nu se întâmplă în sută la sută din cazuri. De câteva ori, e adevărat asta s-a întâmplat când m-am simțit foarte obosit, am luat același lift, am deschis aceleași uși și am ajuns la vechea mea locuință de douăzeci de metri pătrați, în realitatea mea. Totuși, cel mai adesea ajung într-un hol mare, cu muuult mai mare decât era înainte, atât de mare încât poți să parchezi o mașină și să pui și-o băncuță alături. Are pereții decorați cu motive florale stilizate ca o pictură kakemono uriașă și delicată, în timp ce iluminatul e asigurat prin două șiruri de ulcioare simple din lut din care se varsă lumina, montate în firide ovale. Podeaua este acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufundă de simți că te topești cu totul. Dacă merg către capătul lui și descui ușa de la apartamentul 105, apartamentul meu, ajung într-o casă absolut fabuloasă, de zeci de ori mai mare decât casa mea, care are o grădină pe terasă și de unde se vede printre plantele agățătoare, flori și copaci, Muntele Fuji. Își dai seama, doctore? De aici de la noi, Muntele Fuji! Așa ceva nu e cu putință, Fuji e la mai bine de două sute cincizeci de kilometri de Nagano, dar eu îl văd așa cum te văd pe dumneata, de parcă ar fi dincolo de marginea balustradei. Și apoi...
Aici Domnul Yoshida se opri din nou și îl fixă pe doctorul Kobayashi. Însă pe fața doctorului nu trecea nicio umbră, nu zvâcnea niciun val, nu țipa nicio pasăre. Oftă adânc și continuă.
- Apoi mai e Taiyō Musume, doctore. Este exact așa cum o bănuiam, cu chipul de porțelan, cu trupul subțire ca o trestie, cu degetele delicate și mlădii ca penele de enaga shima. Poartă un chimonou roz, imprimat cu crizanteme galbene, strâns într-un obi decorat cu mlădițe de ferigă verde-pal abia răsărite În picioare are șosete albe. Ne-am întâlnit față în față. Ea mi-a servit ceaiul într-o ceașcă de shino, iar eu l-am băut. Apoi ea a scos fukusa din pliurile obi și mi-a întins-o, iar eu mi-am șters buzele. Este teribil de frumoasă, de aceea eu m-am și pierdut cu firea și am vărsat câteva picături de ceai pe cămașă, iar ea s-a îmbujorat până în vârful urechilor.
Domnul Yoshida făcu o nouă pauză pentru a-și găsi parcă cuvintele ce se ascundeau prin cotloanele cerului, departe de buzele sale.
- Doar că Taiyō Musume nu există, doctore! Fiica Soarelui e o ființă plămădită de gândurile mele, de singurătățile mele, de dorințele și spaimele mele. Taiyō Musume este o plăsmuire, iar eu am băut ceai din palmele sale. Spune-mi, doctore, ce se întâmplă? O să mor? O să-mi pierd mințile? Cum de lucrurile se alterează în asemenea măsură atunci când le privesc?
Doctorul Kobayashi privea țintă un colț al mesei de lemn la care ședeau, părând a nu vrea să-l scape din ochi. Cuvintele se adunau între obraji și domnul Yoshida putu lesne observa asta privind cum aceștia se umflă și se dezumflă, de parcă vorbele s-au fi luat la harță și s-ar fi împins una pe alta în pereți.
- Vom face niște teste amănunțite pentru a verifica starea dumitale de sănătate. Dar sunt convins că ele îmi vor confirma diagnosticul. Yoshida-san, ești un om sănătos tun, dar suferi de reverie acută. Te-ai înfășurat atât de mult și atât de strâns în visul tău cel mai adânc, încât te-ai făcut una cu el. Te rupi încet de realitățile lumești pentru a te refugia în propriile gânduri.
- Bine, dar cum e posibil ca realitatea să se modifice atât de mult după voința mea?
- Realitatea nu se modifică niciun pic. Blocul, apartamentul arată și acum, așa cum arătau cu zece ani sau cu douăzeci de ani în urmă. Doar ochiul tău le modelează după forma visului ce l-ai croit. Vezi ceea ce îți dorești să vezi, nu ceea ce ți se înfățișează privirii.
Fu rândul doctorului Kobayashi să facă o mică pauză pentru a observa care este efectul vorbelor sale asupra pacientului. Apoi reluă.
- E decizia ta cum vrei să mergi mai departe. Poți urca cu liftul și vei găsi mereu acolo ușa dintre lumi, sau poți urca pe scări și ușa aceea nu ți se va mai înfățișa niciodată.
***
Domnul Yoshida a stat mult să se gândească cum e mai bine să meargă mai departe, să urce pe scări și să ajungă mereu în lumea sa așa cum o știa, sau să urce cu liftul și să intre în lumea cea nouă plăsmuită din imaginația sa. După o îndelungă chibzuință a decis că e mai bine să urce scările. Doar uneori, pe înserat, când îl măcina însingurarea, domnul Yoshida crăpa ușa apartamentului, arunca un ochi pe hol să fie sigur că nu-l vede nimeni, cobora cu liftul un etaj și urca la loc. Apoi servea ceaiul oferit de mâinile catifelate ale lui Taiyō Musume, își ștergea buzele cu fukusa de culoarea caisei coapte pe care o primea, mulțumea și mergea să se culce.
mic dicționar:
Taiyō Musume – e un nume de alint aici și se traduce ca Fiica Soarelui
obi – este un brâu foarte lat, bogat ornamentat, cu care se strânge chimonoul
shino - ceramică tipic japoneză datând din veacul al XVI-lea, corespunzând exigențelor sobre ale artei ceaiului
fukusa - batistă de mătase utilizată în ceremonia ceaiului
kama – ceainic utilizat în ceremonia ceaiului
enaga shima – Zâna Zăpezii, un tip de pițigoi cu pene albe care trăiește numai în Japonia
kakemono - picturi japoneze executate pe fâșii lungi de mătase sau de hârtie groasă, prinse la capăt pe vergele de bambus
2 comentarii:
Minunat!
Mulțumesc mult!
Trimiteți un comentariu