Viaţă de navetist

Cine spune că viaţa unui bărbat se împarte între nevastă şi secretară are perfectă dreptate. Cum la servici petreci opt ore încheiate şi acasă abia ajungi să stai de vorbă cu nevasta vreo două trei, înclinarea balanţei pare destul de clar stabilită. Daca însă bărbatul în cauză mai este şi navetist, atunci treaba e puţin mai complicată, căci pe lângă nevastă şi secretară (nu neapărat în ordinea asta, ordinea o stabiliţi dumneavoastră), în viaţa bărbatului mai intră şi colegii de navetă. Iar navetaaa… naveta e o chestie cu totul aparte, este o lume întreagă comprimată într-un spaţiu de doi jumate pe doişpe alunecând prin eter ca o caşetă cu prafuri medicamentoase pe gâtlejul unui nefericit. De unde ştiu că are doi jumate pe doişpe?! De la Popescu! A măsurat el pentru că i-a venit acu ceva vreme ideea să facem pistă de popice pe culoarul dintre scaune. Şi-aşa ne plictiseam de moarte, mai ales pe drumul de întoarcere, căci la ducere cam trage la aghioase toată lumea. Şi credeţi că s-a lăsat? E aş, a făcut-o! Ultra meseriaş. A tras o linie cu vopsea argintie d-asta la tub cu care fac băieţii graffiti pe scara blocului, de le folosesc ei să vopsească capacele dulapurilor de automatizări, apoi a trasat cerculeţele unde stau popicele în faţă lângă şofer şi a creat un sistem special dintr-o lansetă de-a lui Fane legând fiecare popic cu fir de gută de vârful lansetei astfel încât atunci când popicele erau dărâmate, alunecau şi se strângeau toate pe scara din faţă a autocarului iar Fane care sedea pe locul ghidului nu trebuia decât să mulineze uşor, să salte popicele, să le aşeze cu lanseta la locurile lor marcate cu vopsea argintie şi apoi să relaxeze firul astfel încât ele să o poată lua iar devale la următoarea aruncare cu bila a combatanţilor. Iar Fane era bun la asta, bun de tot, mai ales de când nu mai prinsese picior de chefal în spate la rafinărie şi avea omul nevoie ca de aer de niţica mişcare ca să-şi păstreze condiţia fizică, care la vârsta lui se cam şubrezise.
Bineee asta cu popicele a venit târziu, foarte târziu. O vreme am fost nişte navetişti ca toţi navetiştii, fiecare pe scăunelul lui, cu umeraşul lui la gât să nu-şi rupă capul cât doarme, cu gândurile şi grijile inerente ale angajatului la ducere şi ale familistului la întoarcere.
Viaţa noastră de navetişti s-a schimbat însă radical datorită Mioarei de la magazia de scule. Să fi fost prin martie, da, da, pe 8 martie acu trei ani, că pe 8 e ziua ei şi de atunci ne aduce tort în fiecare an. Adusese şi atunci un tort mare şi alte bunătăţi făcute în casă de mâna ei ca să pună de-o paranghelie la magazie, ca şi-aşa după 9 după ce şi-a luat toată lumea sculele bate vântul pe-acolo şi numa bine dau ele rafturile într-o parte şi alta şi pun de paranghelii de li se duce buhul. Da n-a văzut nimeni ce-a adus Mioara, că a venit prima cu pachetele, le-a aşezat frumos acolo sus şi apoi s-a întins în scaunul ei să moţăie. De unde era să ştie Mitică că Mioara aşezase pachetele cu tort şi alte bunătăţi acolo?! El când a venit a aruncat fiarele sus, apoi s-a aşezat în scaun şi a adormit instant. Instant dormea toată lumea când pe la jumătatea drumului s-a auzit glasul Mioarei ca un cuţit sfâşiind măruntaiele pământului. “Staiiii! Aprinde luminaaaa. Aprinde luminaaa…” şi numa ce-o vedem pe Mioara că saltă ca un drac care a primit marfă prospătă la cazanu cu smoală, se suie pe marginea scaunului şi bagă mâna după pachete. O bagă aşa, cum mă vezi şi cum te văd şi o scoate albă, albă ca de fantomă. Apoi cu mâna aia albă, albă, ridică o vergea, apoi alta, apoi încă una… “Cine dracu a pus ţepile astea peste tortul meu vrea să ştiu, că-l omor, cu mâna mea îl omor!” Mitică de la întreţinere mecanică se trezise, da nu prea-i venea să zică nimic cum o vedea pe Mioara aşa furioasă,că o cunoştea cum e, că doar ia în fiecare zi scule de la ea.“Ce-s mă astea că te omor, n-auzi?!” şi dă să-l apuce de ceafă pe şofer şi să-i ceara să oprească, da numa bine că Mitică îşi ia inima-n dinţi şi scheaună din scaunul lui ca un pisoi beteag. “Nişte vergele!” “Ce vergele mă nenorocitule? Ce vergele? Peste tortul meu puseşi nişte vergele?” “E nişte electrozi de sudură de la Mache, da am curăţat pasta de pe ei, că mi i-a dat alaltăieri să fac nişte sfredele d-alea de pus la mixeru lu nevastă-mea, şi mi-a promis Piticu că le face la atelier la bobinaj, că alea de la mixer le-am luat în uichend să mestec nişte beton să torn printre plăcile din faţa scării ca iese iarba fi-mi-ar scârbă şi încerc s-o jumol de când mă ştiu şi nu se duce nici cu sare, şi s-a-ntărit betonu şi n-am mai putut să scot sfredelele alea nici mort să le pui înapoi la mixeru lu nevastă-mea, de-a trebuit să le-arunc cu tot cu oala în care făcusem betonu şi dacă tot am luat două am zis să fie zece că cine ştie cui îi mai trebuie. Matale nu-ţi trebuie Tanti Mioara că pot să-ţi dau o pereche, dacă ai nevoie, da după ce mi le-ndoaie Piticu la tamburu ăla de face ei bobine” turuie Mitică cu inima cât un purece. Şi dacă aţi şti cum arată Tanti Mioara nu v-aţi mai mira aşa! O fi Tanti Mioara mare şi cu glasul ca un tunet izbindu-se între munţi, dar e bună la suflet, toată lumea o ştie că e bună la suflet şi când îi tine locu lu Maricica la magazia ailaltă, vine cu câte-o haină veche de prin casă, cu câte-o ţoală şi-i zice lu Tanti Mioara “Tanti, nu poţi să pui acolo că ţi-am predat pufoaica sau salopeta sau ce mai are el pe fişă, că e veche rău zău aşa, uite e făcută ferfeniţă?! Şi dacă tot am predat-o, acuma nu poţi să-mi dai una nouă, că n-am niciuna pe fişa!” Şi Mioara, fată de treabă, o scade p-aia veche că doar a predat-o omu şi îi da una nouă, că scrie clar pe fişă ca n-are niciuna luată. Aşa i-a dat şi lu Mitică, una peste scăfârlie, apoi a scos ţepuşele din tort şi ni l-a arătat dezgustată “Iote! Iote cum arată tortul meu, la care am muncit trei zile şi peste care-am pus florile acu la cinci să nu se-nmoaie. Acuma să-l mâncaţi voi că eu la fete nu-l mai duc, că ce-o să zică de mine cu aşa capodoperă?!” Şi i l-a băgat sub nas lu Mitică, care s-a şi îndemnat cu degetul prin frişcă şi prin crema de ciocolată cu pastă de avocado. “Bun Tanti Mioara, bun rău!” Şi poate că totul s-ar fi oprit aici, la Mitica adică, dar norocul nostru a fost Mihai a lu Băiuţ care văzând mustăţile de frişcă şi cremă de ciocolată cu pastă de avocado ale lui Mitică a scos degrabă din servietă vreo zece linguri vechi din care voia să facă la presa lu Limbutu nişte şaibe care să le puna la capacu de la veceu că nu voia cu niciun chip să se centreze şi mă scuzaţi da îţi fugea şezutu când încercai să te-aşezi pe tron şi ni le-a întins. Şi uite aşa a ajuns tortul până-n fund la strapontină şi ne-am lins pe bot cu toţii că grozav de bun a fost. Şi tortul şi prăjiturile! (va urma)