avea în piept o neliniște rotundă și albă
ca un ou de porumbel
pasărea zburase și îi lăsase lui neliniștea
să aibă grijă de ea
pășea domol
cum ochii temători ai ciutei pășesc peste ape
și dormea cu privirile îndreptate spre cer
pentru ca neliniștea să nu-i cadă din cuib
diminețile își pleca urechea spre ea
și asculta cum respiră
uneori cum visează
crăpând încet coaja
3 comentarii:
De cele mai multe ori tac,nu pentru că nu aș știi ce să spun, doar că mi se pare că aș strica frumusețea scriiturii cu un comentariu banal. Acum, tot ce aș fi spus ar fi fost doar un "oau" care ar fi fost la fel de banal.
Si pentru că sfântul FB zice că astăzi e ziua fericirii, va spun că sunt fericită când citesc texte ca ale dumneavoastră(chiar dacă mă fac să mă întreb eu de ce naiba mai scriu🤭) și...astept cartea🙂
Eu nu cred că scriem pentru că avem vocație, sau pentru că vrem să ne vedem fetele pe coperțile din vitrine (sigur, sunt și oameni din aceștia, dar foarte puțini). Scriem pentru că avem un preaplin în suflet care nu se poate revărsa printre oameni așa cum se revarsă gesturile lumești obișnuite. De aceea avem nevoie de o lume aparte unde să descărcăm surplusul ăsta de suflet, o lume a cuvintelor pribege.
Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase! 😊
Aici aveți dreptate. Dacă nu scriu, simt că mă sufoc de șuvoiul cuvintelor care se împing unele pe altele să iasă la lumină. Și dacă am zis ca aștept cartea, e pentru că eu încă mă mai bucur de cărțile tipărite în care mi-e mult mai ușor să găsesc frumusețea unui "cuvinte pribege", ori de câte ori simt eu nevoia sa o fac.
Trimiteți un comentariu