Nicăieri nu e ca acasă

D urcă cu pași mici poteca plină de praf. Tălpile sale goale alunecă parcă peste micile dealuri și văi croșetate de vânt în țărână. Privește înapoi spre porțile de fier ce par a ajunge la cer. Lanțul gros ca antebrațul unui marinar le zăvorăște strașnic. Îl zărește pe Prințul Poniatowski făcând curat prin grădiniță și îl salută înclinând ușor capul. Două alei mai încolo Maria Skłodowska stă de vorbă cu sora ei, Bronisława Dłuska. Își ridică pălăria pentru a le saluta și pe ele și se așază pe prima piatră pentru a se odihni. Are doar 35 de ani, dar întâmplările recente și mai ales rana din coaste, l-au doborât. Nu vrea decât să ajungă acasă și să se odihnească. După vreo șase gânduri se ridică cu greu. Mai face încă zece pași înaine, trecând ca un abur printr-un grup de oameni care așteaptă preotul, apoi cotește la dreapta. Mormântul lui se înalță arătos dintre celelalte. Florile sunt încă proaspete. Privește piatra pe care prietenii au sculptat epitaful: „Cel mai tâmpit dintre tâlhari / Ucis în vis de cioflingari” și izbucnește în râs. Tăietura din coaste îl face însă să se oprească și să geamă. Aranjează două panglici boțite, trece prin piatra ce acoperă mormântul și se ghemuiește în cutia de lemn. Are destul timp să se odihnească până când Porțile Adâncurilor se vor deschide din nou și-l vor scuipa înapoi în Haos. Oricum, e decis să nu mai accepte haina de om. I-a ajuns cât pentru zece vieți. Cu trecutul său nu poate pretinde să fie fluture, dar molie ar accepta cu plăcere.   

(text scris pentru Jokeri de Cuvinte cu titlu dat și în limita a 1500 de caractere)