Bunicul avea o căsuță de lemn în inima pădurii, barba albă și un ochi de sticlă ca un glob de cristal în care se vântură toate poveștile lumii. Își începea mereu istorisirile cu „a fost odată un bărbat care locuia în inima pădurii” și în timp ce rostea cuvintele acestea arunca ochiul viu spre unicul obiect ce împodobea casa, un tablou cu o potecă șerpuind către pisc. Cuvintele o luau apoi razna ca ciuta ce adulmecă pasul străinului și sare sprințară prin tufișurile de jnepeni. Îl întrebam ades „bunicule, tu n-ai să mori, nu-i așa?”, iar el îmi răspundea zâmbind „oamenii nu mor, ei doar se risipesc în povesti”. Când a plecat, bunicul mi-a lăsat mie tabloul. Abia atunci am descoperit ceea ce nimeni nu observase, bărbatul din mijlocul potecii.
(text scris pentru Jokeri de Cuvinte, cu temă dată și 750 de caractere)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu