Valhalla gândacilor

Motto:

Arthur: Acum mă frământă următoarea întrebare, cum s-o numi Valhalla gândacilor?

Dan: Promit să mă gândesc și eu. O să trimit un gândac-spion micmicmic, atât de mic de nici nu există. Vedem ce găsește.

Lem încercă să crape puțin ochii, dar efortul îl obosi peste măsură. Îl durea tot corpul de parcă colțurile ochilor se continuau înlăuntrul privirii, treceau prin tot trupul și se agățau în celălalt capăt al său. Îi închise la loc, apoi îi deschise cu băgare de seamă, puțin câte puțin. Când priveliștea se înfățișă pe de-a-ntregul, îi închise din nou, gemând. Încearcă să îi redeschidă, de data aceasta cu teamă. De jur împrejurul său erau sute de cadavre. Trupuri sfârtecate, picioare rupte, ochi scoși din orbite și rostogoliți printre firele de iarbă, aripi frânte. Viespi și gândaci deopotrivă. Un măcel avusese loc nu cu mult timp în urmă. O luptă pe care ambele tabere o încheiaseră învinse. Încercă să își întindă aripile și s-o șteargă cât mai repede cu putință, dar acestea rămaseră înțepenite, ca și cum în calea sa de la cap la aripi gândul se oprise undeva în drum obosit, sau poate speriat. Abia atunci observă că trupul îi era învelit în giulgiu negru de chitină, dur și greu. Nici vorbă să poată zbura cu aripile acelea. Încercă să-și amintească ce s-a întâmplat mai devreme, dar fără folos. Cel mai mult îl sâcâia că nu putea înțelege de ce are aripi de gândac, când știa foarte bine că este o viespe. Trupul îi era de viespe, gândurile îi erau de viespe, dorințele la fel, doar aripile îi erau de gândac. Cel mai probabil s-au lipit de trup în timpul luptei, sau poate că mi le-am strâns singur pe lângă corp ca să creadă că sunt unul de-al lor și să scap cu viață, își spuse trăgând cu greu aer în piept. Pe lângă neînțelegerea cu privire la aripi, mai avea o problemă. Nu era deloc sigur dacă e mort sau e viu. Nu se putea mișca, nu-și simțea trupul, avea aripi de gândac peste un trup de viespe, toate astea îl făceau să aibă frisoane. Pe de altă parte gândea. Primea semnale din exterior, le analiza și putea trage concluzii. Asta era îmbucurător. Și tocmai când se gândea mai intens la opțiunea morții, le văzu. Le recunoscu dintr-o privire, erau valkiriile, libelule-fecioare, cu trupurile lor de zeiță, cu capul uriaș în care ochii se roteau continuu ca două baloane de păpădie clătinându-se în adierea vântului și cu picioarele lungi și puternice gata să apuce și să fugă. Una câte una coborau în planare deasupra câmpului, apucau trupul unui gândac și se înălțau înapoi către cer. Erau nenumărate, aliniate una după alta, șirul lor nesfârșit arătându-se pe cerul curat ca o coadă de zmeu fluturând. Auzise povești despre libelule-fecioare, tinere și puternice, bătând în permanență drumul între Pământ și Valhalla, Marele Palat, dar niciodată nu crezuse că există cu adevărat. Încercă din nou să miște aripile, fără însă vreun rezultat. Tocmai când credea că viața s-a sfârșit, că va fi strivit ca o râmă, simți cum este ridicat cu ușurință în aer. Încercă să se zbată, să scape, să se ferească de-o gură ce-o aștepta să-l atace. Dar nicio pereche de fălci nu încercă să-i sfârtece trupul fragil, nicio pereche de brațe nu încercă să-l strivească. Plutea lin deasupra Pământului ca atunci când aripile îi funcționaseră normal, doar că acum nu trebuia să facă niciun efort. Își reveni repede din încântare și încercă să înțeleagă ce se petrece. Și din nou îngheță. Sunt mort, apucă să șuiere prin gura întredeschisă. Sunt mort și merg în lumea de dincolo. Basmele cu insecte pe care le auzise de-a lungul vieții vorbeau despre libelule-fecioare ca despre acele creaturi înaripate care ajută războinicii viteji ce-au murit cu spada în mână să ajungă în lumea cealaltă, să ajungă în Valhalla. Nu era nicio îndoială, de aceea veniseră. De altfel, se întrebase adesea dacă există o Valhalla a gândacilor. Ar trebui să existe, poate nu cu numele acesta, ci cu altul, dar trebuie să existe, își spusese, căci Valhalla e a războinicilor viteji, nu e a oamenilor, nu e a vikingilor și nu e a zeilor. Iar când aflase că Valhalla nici nu e un nume propriu, ci însemnă de fapt sala celor căzuți, nu mai avu nicio îndoială. În locul acela se opriseră desigur pentru veșnicie și vikingii, și mongolii lui Timut Lenk, și falangele lui Alexandru cel Mare, și legiunile romane, și gândacii cu corn, poate și câteva viespi.  

În timp ce zbura, Pământul se făcea tot mai mic, până când dispăru complet din raza vederii. Pe măsură ce se înălța i se făcu însă frig, dar nu un frig de gheață, ci un frig răcoros, ca și cum ar fi zburat toată ziua prin soare și dintr-o dată s-ar fi așezat la umbra unor frunzele uriașe de brusture. Și atunci, odată cu frigul ce-l împresura, zări și copacul. Era un stejar uriaș cum nu văzuse niciodată în viața lui, ridicându-se brusc din neant și acoperind cerul cu coroana sa. Auzise de el, Yggdrasil și de cele nouă ramuri ale sale pe care erau așezate cele noua tărâmuri, Asgard, Alfheim, Jotunheim, Midgard, Muspell, Nidavellir, Niflheim, Svartalfheim, Vanaheim.

Copacul devenea din ce în ce mai mare, până când dispăru cu totul. Trecu printre ramurile sale, printre crengile mărunte, printre frunzele mici cât o antenă de viespe, apoi cât un trup întreg, pentru ca în cele din urmă să capete forma și dimensiunile unei frunze mature. Pe una dintre ele îl lăsă libelula-fecioară. Până să se dezmeticească se simți împins din spate de un gândac, în spatele căruia era un altul și-n spatele căruia continuau să aterizeze altul și altul. Înaintă aliniindu-se unui lung șir de gândaci ce mărșăluiau ordonați către același punct, poarta Valgrind, principala intrare în Valhalla. Era o poartă impunătoare prin care treceau și oamenii și gândacii și zeii. De-o parte și alta a porții străjuiau cei doi corbi Huginn și Muninn, simbolizând memoria și înțelepciunea, pe centru era un pocal răsturnat din care se prelingea ambrozia, în timp ce stâlpii uriași erau îmbrăcați în liane împletite.   

Lem își strânse mai tare giulgiul negru în jurul trupului și încercă să se facă mic. Îi era teamă, îi era foarte teamă. Era pe cale de a pătrunde în Valhalla gândacilor, el fiind doar o biată viespe. Ba mai mult, părea să fie o viespe vie, în timp ce toți ceilalți din jurul său erau vitejii războinici căzuți în luptă. Chiar înainte de a păși pe sub poartă, de-o parte și alta două flori uriașe de convallaria majalis își scuturau din albii clopoței roua peste trupurile cernite. Lem simți cum picătura îi cade pe spinare și-i face genunchii să se îndoaie. Imediat, o fierbințeală îi pătrunse în corp, izbindu-se în stânga și-n dreapta, alergând de la un capăt la altul și umplându-l de o lumină interioară stranie. Își ridică una dintre aripi să scuture lichidul de pe antene, apoi o strânse la loc. Abia atunci conștientiză minunea. Își putea mișca fără nicio problemă aripile. Ba mai mult, nu trebuia să le mai țină lipite pe lângă corp pentru că ele făceau acum parte din trupul său, un trup care nu mai părea nici de viespe, dar nici de gândac, de parcă un meșter priceput luase pârțile componente a două carcase diferite și stricate și încercase să facă una nouă perfectă. Privind atent în jur constată cu surprindere că seva plantelor majalis avea puteri tămăduitoare, căci toți ciungii, betegii, orbii, șchiopii, răniții aveau acum trupul perfect. Și nu doar trupul le fusese tămăduit, ci și înlăuntrul, iar viața ce o pierduseră o căpătaseră înapoi. 

După ce trecu prin poarta Valgrind dincolo de zidurile cetății, Lem zări cele nouă cărări. Șirul de gândaci se îndreptă spre Svartalfheim, tărâmul piticilor. Când intră însă în Værelse rămase cu gura căscată. Uriașa încăpere, aducând cu sala de bal a unui palat imperial era absolut impresionantă. Înaltă cât fluturele să se înalțe la cer și să nu-i simtă lipsa, mare cât să adune mii de războinici, cu cinci sute de uși și o mie de ferestre, cu zidurile împodobite de scene războinice, cu acoperișul făcut din scuturi de aur și cu armele agățate pe coloanele ce-l susțineau, era absolut copleșitoare. Atât de copleșitoare încât Lem se împiedică și era cât pe ce să facă ghem șirul de gândaci.  

- Bine ați venit vitejii mei. Aici e locul vostru, aici e puterea și aici e tihna, aici e locul ospețelor și al întrecerii, aici e locul în care vă veți pregăti pentru ultima zi – se auzi un glas, fără ca proprietarul său să se arate vederii. Șiruri lungi de gândaci îl ascultau parcă vrăjiți. De acum bucurați-vă și pregătiți-vă pentru întâlnirea cu Ragnarök. 

Lem ar fi vrut să-l întrebe pe cel de alături cine e Ragnarök, dar își imagină ca toată gândăcimea știa cine e, iar întrebarea l-ar fi dat de gol, ceea ce l-ar fi putut costa viața, așa că înghiți în sec și își propuse să afle asta cu altă ocazie. 

Viața în Værelse era minunată. Ziua se luptau, pregătindu-se pentru marea întâlnire cu Ragnarök, oricine ar fi fost el. Își dovedeau măiestria în mânuirea spadei, în împungerea cu sulița, în utilizarea halebardei, în răsucirea stelei dimineții. Cu noile trupuri refăcute după aprigele bătălii de pe Pământ, mânuirea armelor părea o simplă joacă, dar vocea fără chip îi avertiza necontenit că lupta cu Ragnarök avea să fie cea mai cumplită luptă a Cosmosului, căci atunci aveau să se înfrunte deopotrivă zeii, oamenii și celelalte viețuitoare. 

Asta în timp ce nopțile, nopțile erau așa cum Lem nu-și imaginase vreodată că poate fi o noapte. Noaptea era a petrecerilor, a exceselor, a băuturii și a desfrâului. Valkiriile învelite acum în văluri de funigei și având aripile presărate cu pulberi de stele, cărau mied în butoaie uriașe de anemone, din care umpleau cupele de gențiane ale petrecăreților, sau împingeau căruțe cu iasomie, iriși, crini, narcise sau violetele din care ostenii culegeau cu paie lungi ambrozia și nectarul. Printre ei se prelingeau, ca hetairele printre coloanele templelor grecești, rădaște dezbrăcate de întuneric, cu trupurile aproape transparente și unduindu-și curburile printre cupele mereu pline.   

(va urma, că acum trebuie să-l scot cumva de acolo viu și nevătămat)