Lunatecii

Domnul Kea stă cu coatele pe pervaz și privește lung în noapte. Orașul a adormit. Ici colo, lumini tremurânde fac privirea să vibreze pentru o clipă, ca pânza mării sub adierea brizei, pentru ca imediat să se cufunde în nemișcare. Ochii domnului Kea nu se fixează nici pe blocurile din jur, nici pe șoseaua galbenă ciupită ici colo de câte o mașină roșie ce se depărtează în viteză și nici măcar pe muntele care ar trebui să se întrevadă undeva în zare. Privirile domnului Kea se risipesc ca aburul cafelei, pătrunzând în lucrurile din jur, colindându-le, ieșind apoi pe partea cealaltă a lor și trecând de la unul la altul, pentru a se opri în cele din urmă în singurul obiect din raza vederii ce nu poate fi pătruns, Luna. 

De cu o noapte în urmă domnul Kea a avut senzația că Luna are o margine ciobită. Nu poate spune cu siguranță, căci Luna e departe și nici ochii săi nu mai sunt cum au fost odată, dar ciobul acela lipsă îl irită peste măsură. În dreptul orei zece Luna pare mușcată de dintele proaspăt al unui copil. Conturul se joacă voios de-a lungul unui cerc perfect, pentru ca tocmai acolo să coboare și să urce abia perceptibil, ca o crăpătură în podea sub pașii unui gândac negru de bucătărie. Dacă cu o seară înainte domnul Kea oscilase în a accepta că există o inconsistență, acum este pe deplin convins. Și nu numai că cercul este imperfect, dar pare că discul Lunii a fost lovit de un obiect mare și dur, căci din locul impactului o fisură subțire coboară către centrul său. Dacă înainte fisura părea să fie ca un fir de păr pe o farfurie de porțelan, acum ea arată mai degrabă ca o rană deschisă pe obrazul unui fete. Pe galbenul Lunii zona aceea apare roșiatică, iar de-o parte și de alta a crăpăturii culoarea-i mai vie. Ba domnul Kea ar fi putut să jure că un lichid vâscos portocaliu spre roșu se scurge pe acolo.   

A privit multe nopți la rând Luna. De fapt a privit Luna în fiecare noapte de când a descoperit-o ciobită. În timp ce ședea cu coatele pe pervaz, privirile sale colindau văzduhul ca un abur, trecând prin lucrurile ce-l înconjoară, îndepărtându-le moleculele și strecurându-se printre ele, pentru a se opri invariabil pe fața tristă a Lunii. În noaptea în care nu a mai avut nicio îndoială că Luna are conturul ciobit, domnul Kea a deschis televizorul și a ascultat toate jurnalele de știri de la trei noaptea și până la nouă dimineața. Nimeni n-a spus nimic despre Lună, ca și cum toți s-ar fi vorbit să treacă sub tăcere grozăvia pe o trăiau. Domnul Kea știa că guvernele ascund adesea oamenilor de rând lucruri pe care aceștia nu le pot înțelege, de exemplu existența extratereștrilor și a navelor lor uluitoare, deci nu l-a mirat foarte mult că ciobirea Lunii nu apare în jurnalele de știri ca un fapt extraordinar. Dumnealui știe că în asemenea cazuri guvernul impune agențiilor de știri legea tăcerii, promițându-le la schimb alte noutăți extravagante dar cu priză la public, cum ar fi de exemplu apropierea „ucigașului de planete”, marele asteroid 2011 UL21, care s-a întors și e gata să muște Pământul la începutul anului viitor. Vax albina! 

Dimineață, domnul Kea a cumpărat toate ziarele pe care le-a găsit la chioșcul din colț și le-a cercetat cu atenție. Nici măcar unul nu menționa vreo cât de mică informație legată de ciobirea Lunii, asta deși mai bine de jumătate dintre ele erau împotriva guvernului. Însă nici scăparea aceasta nu l-a mirat. Domnul Kea încearcă să-și imagineze cum ar fi reacționat dinozaurii dacă la un moment dat printre ei s-ar fi răspândit zvonul cu privire la extincția inevitabilă a speciei. Probabil că o mare parte dintre aceștia ar fi murit din cauza stresului. Alții, care ar fi supraviețuit fricii, ar fi murit din cauza foamei. Munciți de griji, ar fi uitat desigur să mai mănânce, sau n-ar mai fi avut putere să-și mai întindă gâturile lungi și să culeagă frunzele aducătoare de energie. În fine, cei mai mulți ar fi încetat să-și mai îngrijească puii, evitând cu orice chip să mai facă alții. La ce bun să-i mai chinui și pe ăia mici când totul se va preface în scrum și cenușă?! Și uite așa, probabil că nouă zecimi dintre dinozauri ar fi dispărut în două-trei rostogoliri de generații și dacă nenorocitul ăla de gogoloi de piatră n-ar fi picat în cele din urmă în Chicxulub, extincția dinozaurilor s-ar fi produs de la sine. Deci guvernele știu ele ce știu!    

Amintindu-și de dinozauri, gândurile domnului Kea fugiră degrabă la locuitorii Lunii. Ideea că Luna nu e locuită din cauză că nu are oxigen și apă i se păruse toată viața ridicolă. Așa cum probabil li se părea și locuitorilor Lunii care priveau mirați de după perdele cum pământenii le caută disperați în grădinile lor. Aceste necesitați pur umane sunt privite prin prisma înțelegerii înguste a oamenilor despre lume, dar domnul Kea era convins că lumea largă e mult mai diversă decât o putem vedea noi utilizând cunoștințele limitate la un spațiu atât de restrâns cum este Pământul. Poate că locuitorii Lunii nici măcar nu au trup, ci sunt o aglomerare de celule cu contur nedefinit, deplasându-se ca niște bile rotunde, precum tufișurile rostogolitoare din deșertul Mojave. Și în orice caz n-ar fi avut nevoie de apă. Ar fi putut foarte bine să se hrănească cu azot, așa cum noi ne hrănim cu cartofi prăjiți. Însă după părerea domnului Kea, indiferent ce-ar fi mâncat și cum s-ar fi deplasat, locuitorii Lunii nu ar fi putut să trăiască pe o planetă cu conturul ciobit, nu atât din considerente estetice, ci datorită faptului că ciobirea este un semn al dezechilibrului, atât exterior, cât mai ales interior, putând produce perturbări ale rotirii în jurul propriei axe, cât și aruncarea de pe orbită și dispariția efectivă în infinitatea Universului. Și cum altundeva nu aveau unde să se refugieze într-un timp așa scurt, domnul Kea era convins că locuitorii Lunii urmau să se adune cu toții pe Pământ. Cel puțin pentru o vreme, până aveau să își găsească o casă nouă.

Apoi, brusc, Luna a dispărut. Când Soarele s-a ascuns după o margine a Pământului, Luna nu a mai apărut de după cealaltă. Domnul Kea a fost descumpănit. În primul moment inima chiar a sărit gata să-i iasă din piept. Din cauza discontinuității conturului Luna s-a dezechilibrat, a ieșit de pe orbita Pământului și a dispărut în neant, și-a spus speriat. Ar fi trebuit să le atragă atenția, dar nu făcuse nimic, doar lâncezise cu ochii-n fereastră. Fără Lună, bucătăria era întunecată ca o mină de cărbune. Noaptea nu mai era o alternativă a zilei, ci o groapă fără fund, o gaură neagră absorbind orice urmă de lumină și de gând. Domnul Kea simți cum se prăbușește. Nu mai era pe Pământ, era dincolo, pe Lună și se pierdea odată cu ea într-un abis rece, înfiorător de rece. Apoi însă încercă să judece lucid. Dispariția Lunii nu putea fi decât una simbolică, una generată de simțiri și nu de realitatea fizică. Cu alte cuvinte dispăruse doar Luna din lăuntrul, nu cea din afară, așa cum dispare imaginea răsucită din camera obscură a aparatului de fotografiat, în timp ce realitatea își vede bine merci de treabă. Dispariția fizică a Lunii ar fi trebuit să se simtă pe Pământ. Luna și Pământul se țin în brațe într-un dans pasional. Plecarea unuia dintre dansatori ar însemna și căderea celuilalt. Dar pe Pământ nu se simțise nicio clătinare, pomii creșteau în continuare drepți, cu ramurile spre cer, păsările desenau cercuri precise, norii pluteau netulburați. Nu, n-a plecat, doar s-a ascuns, și-a spus domnul Kea și a avut dreptate, căci în a treia noapte Luna a reapărut. 

Primul nepământean pe care l-a văzut avea cea mai idioată deghizare posibilă. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi vechi ca niște burlane, cu o curea cu cataramă mare, avea o cămașă cadrilată uzată la guler, în picioare adidași și la ochi ochelari de soare, deși cerul era întunecat. În brațe ținea o pungă de hârtie cu mai multe produse comune, pâine, lapte, ouă, șuncă, cereale, bere. Avea însă fața galbenă și o crestătură pe frunte, exact ca aceea pe care o văzuse pe fața Lunii. Mai degrabă speriat de întâlnirea cu individul, decât furios pe acestea, domnul Kea i-a smuls ochelarii de pe nas, însă ochii străinului nu trădau nicio emoție specială, nu răspândeau flăcări și nu te puteai cufunda în ei ca într-o fântână ce iese spre cer pe partea cealaltă a Pământului. Când a dat să-i lovească punga și să-i împrăștie conținutul pe trotuar, străinul l-a cârpit, a strâns și mai tare punga la piept și a plecat bombănind mai departe. 

Din ziua aceea domnul Kea a început însă să devină mult mai atent cu ceea ce i se întâmplă. Odată cu ciobirea Lunii a fost evident că numărul lunatecilor, așa cum îi numise el, creștea tot mai mult. Deși își luau lesne chip de om și nu le puteai deosebi ușor trăsăturile de cele ale pământenilor, erau totuși simplu de recunoscut datorită feței lor galbene și a crestăturii din frunte, foarte asemănătoare cu cea de pe fața Lunii. Domnul Kea s-a întrebat de mai multe ori de unde mimetismul acela care i se părea complet idiot pentru o specie superioară. Obiectul care le lovise planeta, îi lovise pe fiecare dintre ei? Era complet absurd să crezi așa ceva, fizic era cu neputință. Era un semn al lor pentru a se putea recunoaște de pământeni, atâta timp cât le luaseră chipul? Avea sens, dar o societate atât de dezvoltată ar fi trebuit să găsească un semn pe care doar membrii comunității să-l recunoască și să nu fie vizibil altor specii. Așa că până la urmă crestătura din frunte i se păru mai degrabă un semn de respect, o jelanie, „noi suntem lunatecii suferinzi care ne-am părăsit lumea pentru că e rănită, am venit să trăim mai departe printre voi, dar suntem deja morți pe jumătate” ar fi putut foarte bine să spună semnul acela. 

Cercetându-i atent, domnul Kea putu să le definească câteva trăsături specifice. În primul rând nu vorbeau niciodată. Nu-i auzise deschizând gura, cerând ceva, înjurând, strigând, ceea ce nu era deloc de mirare atâta timp cât mecanismele lor de comunicare erau cu totul altele decât ale oamenilor, imposibil de a fi detectate prin mijloacele atât de rudimentare pe care le posedam noi. Apoi erau tot timpul ursuzi. Aveau buzele subțiri ca două fire de iarbă și parcă strânse una peste alta, ochii le păreau mereu întunecați, mișcările trupului erau rigide, mecanice, ca și cum nu era niciun mecanism îndărătul învelitorii de piele care să-i ajute să le execute. Reacțiile lor păreau adesea nervoase, smuceau, trăgeau, împingeau, cu gesturi scurte dar impulsive.   

Când numărul lunatecilor a crescut atât de mult încât practic una din cinci persoane întâlnite avea pielea galbenă și fruntea crestată, domnul Kea a scris un  bilet poliției. A explicat în câteva cuvinte situația Lunii ciobite, apoi a vorbit despre lunatecii care au coborât din cer și se amestecă printre pământeni, iar în încheiere le-a cerut să-i lase un mesaj în jurnalul de la ora 5 al televiziunii locale dacă vor mai multe detalii de la dânsul. A împăturit biletul și l-a trimis prin poștă anonim și fără expeditor. Apoi a mâncat orez cu ficat de pui, a băut o bere și a așteptat jurnalul. În zadar a urmărit atent toate reportajele și fiecare cuvânt al spicheriței, niciunul nu era pentru el. Asta l-a înfuriat. Însă după o vreme de cugetare și-a spus că probabil guvernul știe despre toată tărășenia și vrea să o gestioneze în cel mai discret mod cu putință, ceea ce nu i s-a părut deloc nepotrivit. Până la urmă fiecare cu ale lui, guvernul le are p-ale sale, eu p-ale mele, și-a spus domnul Kea și a încetat să mai lege ceea ce observă în jurul său de activitatea, sau mai degrabă de inactivitatea, altora. 

Însă lucrurile au continuat să evolueze îngrijorător spre ceea ce domnul Kea ar fi putut numi o dispersie a populației autohtone și înlocuire a ei cu o populație lunatecă. Tot mai mulți oameni cunoscuți dispăruseră, vânzătorul de la chioșcul de ziare, fetele de la magazinul non-stop, frizerul de peste drum, casierița de la cinema și mulți alții. Toți fuseseră înlocuiți cu de-ai lor, figuri obtuze, morocănoase, smucite. Culmea fusese înlocuirea vecinei care locuia în apartamentul de deasupra. Doamna care trăise acolo toată viața a dispărut dintr-o dată. Fusese o femeie între două vârste, la locul ei, mereu zâmbitoare, comunicativă, gata să ajute dacă e nevoie, care-l întreba de fiecare dată când se întâlneau dacă nu și-a găsit o fată potrivită. În locul ei venise o femeie în vârstă, aspră la vedere, tăcută și încruntată. N-a văzut nicio mașină de transport mobilă, n-a auzit niciun zgomot greu și nici pași călcând hotărât, n-au trecut șiruri nesfârșite de agenți imobiliari și de căutători nehotărâți de garsoniere. Pur și simplu o persoană a fost înlocuită peste noapte cu alta. Iar asta l-a speriat pe domnul Kea. 

Stătea cu coatele pe pervaz și cerceta Luna. Arăta exact ca un ou fiert cu vârful tăiat gata de mâncat, prin crăpătura albușului scurgându-se gălbenușul moale. Era aproape încercuit de lunateci. O să mai stea o vreme și apoi își vor găsi o altă planetă în spațiu, doar n-o să ne pună pe noi să găsim una, noi suntem atât de prosti, își spunea el făcându-și curaj. Dar adevărul era că fusese cuprins de panică. Nu mai simțea aproape deloc foamea și nu mai avea putere să ridice gâtul până la frunzele tinere aducătoare de energie. Îi era teamă. Foarte teamă!

Ziua următoare intră în magazinul de bricolaj. Chit, chit care repară orice, ceru el și bărbatul de la raion îi zâmbi înțelegător. Nu avea pielea galbenă și nici fruntea crestată. Nu-și imaginase că un asemenea produs poate fi atât de ieftin. Acasă îl puse pe masa din bucătărie fără să-l scoată din punga pe care o primise la magazin, apoi se dezbracă și se culcă. 

Când s-a trezit Luna era pe cer. Fața Lunii era mai limpede ca niciodată, ca și cum și-ar fi spălat-o recent în câteva valuri de nemărginire. Conturul ciobit se putea vedea lesne, nu trebuia să o studiezi prea atent. S-a răsucit către masă, a scos cutia cu chit din pungă, a mototolit bonul, l-a aruncat la gunoi și a împăturit punga goală. A luat apoi din sertar un cuțit de întins untul cu botul lat și s-a întors la fereastră. A desfăcut cutia și a trecut cuțitul prin substanța cremoasă. Era exact ca untul gata să fie întins pe pâine. Doar că domnul Kea scoase brațul pe fereastră și îl întinse peste fața Lunii încercând să acopere crăpătura descoperită în urmă cu trei săptămâni. Nu era greu, chitul se întinse ușor acoperind toate fisurile. Avu grija să treacă de câteva ori rotund cuțitul de-a lungul conturului pentru ca acesta să rămână perfect, fără nicio urmă de intervenție pământeană. Se depărtă de fereastră și privi lung Luna. Era absolut impecabilă.  

Când se trezi dimineață Luna dispăruse demult, dar domnul Kea nu aruncă nici măcar un ochi spre fereastra deschisă. Făcu un dus, îmbrăcă cămașa și pantalonii proaspăt spălați, așteptă să se facă ora nouă și porni spre spital. Ceru fetei de la recepție să-l cheme pe doctor și așteptă în picioare. M-am hotărât, îl deconectăm, i-a spus el doctorului. Acesta l-a bătut ușor pe umăr și a coborât privirile în pământ pentru câteva secunde. A mers apoi la masa asistentelor, a completat un formular și i-a cerut să-l semneze, ceea ce domnul Kea a făcut fără să clipească. Au mers apoi împreună în rezervă. Domnul Kea și-a privit lung tatăl. Coma îl îmbătrânise de tot, era doar o umbră a omului ce fusese. Zâmbi când îi zări zgârietura de pe frunte care aproape se vindecase. Îl sărută pe obraz și îi făcu semn doctorului că pentru el totul e încheiat. Îl sună apoi pe agentul de pompe funebre să facă toate pregătirile necesare.