- Ea e. Vine! – șopti Bastet, scrutând trotuarele cocoțată pe acoperișul șubred al clădirii.
- Sigur e ea? Să nu intrăm în alte belele! – întrebă una dintre vocile din subsolul clădirii mohorâte și nouă perechi de luminițe începură să se clatine prin beznă ca o ploaie nehotărâtă de stele.
- Ea e, Fatacaretransformăpisoiiînmandarine - confirmă Bastet. Puteți să ieșiți.
Pisoii ieșiră unul câte unul și fata îi scărpină pe fiecare sub bărbie.
- Ăștia sunt ultimii – spuse Bastet coborând în grabă de pe acoperiș. Trebuie să plecăm cât mai repede din Orașul Cernit, până nu îl înghite noaptea cu totul, adăugă ea trăgând cu coada ochiului spre cenușiul care se furișa pe străzi, încerca fiecare ușă, fiecare fereastră și sufla în lămpile cu petrol.
Fata cu rochie portocalie îi atinse cu degetul pe frunte și pisoii se transformară pe dată în mandarine. Apoi apăru camionul. Fata îi așeză pe toți într-o lădiță. Mașina scrâșni cu zgomot și apucă șoseaua spre est, către Orașul Culorilor Netulburate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu