Lem se simțea însă în Værelse ca un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Nu avea stare, nu-și găsea locul, se sufoca. Încercă din răsputeri să înțeleagă dacă era viu sau mort. Era un mort trecut în lumea cealaltă, ca toți cei ce-l înconjurau, sau nu murise de fapt niciodată și ajunsese în raiul gândacilor dintr-o ciudată întorsătură a sorții, aceasta era dilema care-l măcina și avea puține elemente care să-l ajute în judecată. Începu să numere oi și duse numărătoarea până la o sută fără niciun fel de probleme. Apoi încercă să-și amintească lucruri de pe Pământ. Cuibul de sub streașina casei, pe maică-sa care îl avertiza mereu să nu fie lacom, luptele cu albinele când era prins la furat, petrecerea cu gașca din butoiul cu borhot când era să moară înecat și numai apariția lui taică-su care-l căutase toată ziua îl salvase, erau doar câteva dintre amintirile care i se perindau prin fața ochilor. Încercă să-și amintească o poezie pe care o învățase la scoală. N-o reținuse pe toată, dar reuși să recupereze din memorie câteva versuri întregi, plus alte frânturi disparate. Amintiri sale era curate și limpezi, mai puțin cele legate de ultima luptă de pe câmpul pe care îl găsiseră valkiriile, când fusese probabil lovit și gândurile îi fuseseră puternic zdruncinate. Trase linie și concluzionă că e viu, că fusese întotdeauna viu și că locul lui nu era acolo, că trebuia cu orice chip să se-întoarcă. Dar cum? Căci pe porțile Valhallei nu ieșise nimeni niciodată. Poarta Valgrind, ca și celelalte porți, erau construite numai pentru a primi suflete, nu și pentru a le permite să se întoarcă.
O vreme lăsă baltă chefurile, retrăgându-se într-un colt al marii săli Værelse. Era exclus să ceară ajutor gândacilor, odată cu noua viață parcă fuseseră spălați cu toții pe creier. Nu știau decât lupte și chefuri, chefuri și lupte. De dormit nu mai simțea nimeni nevoia să doarmă, iar oboseala nu mai venea niciodată, indiferent de ce parte fusese depus efortul. Valkiriile nu l-ar fi ajutat nicicând, căci ele nu aparțineau lumii vii, ci aceleia ce se întindea dincolo de orizont. Iar glasul fără chip cu siguranță i-ar fi luat mai degrabă gâtul decât să-l ajute să plece, dacă ar fi aflat de el. Rămâneau doar rădaștele, dar și ele erau neam de gândac și oricât ar fi fost de ușoare, nu și-ar fi imaginat că ar fi putut ajuta o viespe să zboare. Numai căăă... Aici Lem făcu o descoperire care îi dădea speranțe, căci era o deosebire uriașă între rădaște și ceilalți locuitori ai Valhallei, rădaștele erau vii ca și el, ceilalți erau cu toții morți și recondiționați. Cum locul în Valhalla era rezervat doar vitejilor morți în bătălii, iar rădaștele clar nu se încadrau în categorie, Lem presupuse că ele erau aduse pentru o perioadă de pe Pământ pentru a-i bucura pe războinici, apoi erau duse înapoi, urmând ca Odin să hotărască mult mai târziu soarta lor.
Le cercetă vreme îndelungată pe fiecare, cum zâmbește, cum își unduie trupul, cum toarnă miedul în cupa de crin, cum își pleacă urechile la buzele masculului pentru a-i asculta vorbele, cum se eliberează din strânsoarea brațelor sale, sau dimpotrivă, cum se abandonează lor. Și o găsi pe cea pe care o căuta, o rădașcă roșcată, cu picioare lungi și gesturi tandre ca mângâierile lunii alunecând peste cochiliile aduse de valuri. Nu părea a se lăsa prinsă de voie în brațele masculilor și zâmbea rar, iar atunci când o făcea tulbura miedul din cupe și nectarul din butoaie.
Lem se apropie de ea în pași mici, sacadați și bătând continuu din palme în ritmul muzicii. Rădașca îl privi surprinsă, apoi mișcările sale deveniră brusc mai vioaie și mai ample. Lem o înconjură în cercuri mici, rotindu-se în jurul său și continuând să bată din palme. Îi prinse mijlocul, dar șerpoaica se eliberă alunecând din strânsoare.
- Ești cea mai frumoasă făptură din Univers. Ești mai frumoasă decât Luna ieșind udă din mare și mai pricepută în ale cântului și dansului ca o mierlă îmbătată de soare – îi șopti el în ureche aplecându-se peste umărul ei.
Mișcările rădaștei încremeniră pentru o secundă, de parcă întreg Universul își oprise rotirea, apoi continuă să danseze, încetând însă să-l mai privească.
- Mmm... iar trupul îți miroase de parcă te-ai tăvălit într-un câmp plin de sânziene, ruscuțe, cicoare, floarea miresei, margarete, untișor, lumânărică, mărul lupului.
Brusc dansul se deșiră de pe trupul rădaștei, iar brațele sale rămaseră înțepenite în aer.
Îl apucă de-un cot și-l trase într-un colț al sălii.
- Pe Sfântul Odin, cine ești? Nimeni nu-și amintește în Valhalla numele și miresmele florilor. Acestea sunt amintiri care se șterg odată cu moartea, pentru a nu-l face pe cel ajuns aici a-și dori să se întoarcă. Tu nu ai murit, ești mai viu decât mine.
Lem clipi șăgalnic.
- Sunt viu, e adevărat, sunt o viespe vie care a ajuns aici dintr-o neașteptată eroare. Și Lem îi povesti pe îndelete întâmplarea prin care trecuse.
- Ești un idiot – șuieră rădașca și continuă să danseze și să-și unduie trupul și brațele. Aplaudă mai departe și mișcă-ți soldurile, nu sta înțepenit așa, o să ne vadă Oxo și n-o să ne fie bine niciunuia.
- Oxo? Cine e Oxo?
- Zeul Værelsei, unul din nenumărații zei ai Valhallei care își antrenează oștirea de suflete moarte pentru a le pune în slujba lui Odin în așteptarea bătăliei din urmă cu Ragnarök,
- Și Ragnarök ăsta cine naiba mai e, că am tot auzit de el?
- Haosul – șopti rădașca încet, ca și cum s-ar fi temut să rostească numele cu glas tare. E lupta ce-are să amestece nemărginirea, zeii, oamenii și toate celelalte suflete. Toți vor muri în urma ei, dar din colbul creat un nou Univers se va naște.
După trei zile planul era pregătit și rădașca i-l explică în detaliu.
- Taci și ascultă– îl pironise Loki cu ochii văpaie, căci aflase că acesta-i era numele. Va trebui să pleci când valkiriile vor veni în Valhalla să ducă dansatoarele înapoi pe Pământ. Nimeni nu știe când se va întâmpla asta, dar tu va trebui să fii pregătit. Eu voi afla cu ceva vreme înainte și când îți voi da semnalul tu te vei ascunde sub burta caprei Heidrun, cea care numără rădaștele care pleacă și pe cele care vin, iar când ultima va fi ieșit din Værelse, tu ai să te strecori degrabă și-ai să te pitești sub o frunză a mărețului copac Yggdrasil. Dar oricât va dura, tu nu trebuie să te miști și nici să ieși de sub frunză. Tu trebuie să aștepți să apară cerbul Eikthyrnir, cel care mănâncă întruna frunzele de stejar pentru ca să crească mereu altele noi, tinere și puternice și să țină copacul în viață. Tu ai să-l lași să te ridice odată cu frunza sub care te-ai ascuns și ai să i te așezi sub limbă cât el va mesteca frunzele de Yggdrasil. Ai să rămâi acolo până când te vei îmbiba în seva frunzelor magice și abia atunci vei scăpa de moartea în care ai fost învelit și de aripile de chitină și vei putea să te strecori printre buzele cerbului care rup frunza cea nouă. El va căuta mai departe să te înghită, dar tu ai să te ferești și ai să te așezi mereu sub bărbia sa, căci el cată mereu spre înalt și n-are cum să te vadă. Abia atunci să prinzi de picior pe una din valkirii și să urci în spinarea ei. Să stai nemișcat până când te va vărsa pe Pământ, îi mai spuse Loki, iar el ascultă cu luare aminte și făcu întocmai cum îi spusese.
Lem clipi de câteva ori. Trupul nu-l mai durea, iar ochii nu-i mai erau grei. Își privi degrabă aripile. Erau ale sale, așa cum le știa. Aruncă ochii de jur împrejur. Nici o urmă a măcelului care avusese loc cu ceva vreme în urmă. Nici gândaci și nici viespi, doar flori de câmp care îi gâdilau nările cu miresmele lor. Își vântură aripile de trei ori, apoi își luă fără nicio osteneală zborul. Doar în urechi încă mai stăruiau cântecele Valhallei și pe retină încă se mai unduia trupul lui Loki.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu