Viaţa secretă a lui Ion Umbrărescu (partea întâi)

Pe Ion Umbrărescu l-am cunoscut în 2002. Ei bine, l-am cunoscut e un fel a spune, căci fizic nu ne-am întâlnit niciodată. I-am citit doar gândurile, am vorbit cu cei ce l-au cunoscut, am vorbit la telefon de câteva ori, dar în carne şi oase nu l-am văzut nicicând.
Totul a început înnn… martie 2002 parcă. Ba nu, ba nu… a fost chiar la începutul lui mai, imediat după Paşte. Chiar ăsta fusese motivul pentru care mă dusesem să-i fac o vizită mătuşii Elefteria care zăcea bolnavă la pat, să-i mai îndulcesc zilele şi să-i primenesc cele de-ale gurii şi dacă se poate de-ale sufletului. O spun din capul locului, nu-mi plac deloc vizitele de genul acesta căci mă fac să mă-nfior de fiecare dată la rânjetul femeii cu coasa iţită parcă special pentru mine la căpătâiul fiecarui om bătrân şi bolnav, dar mă simţeam dator mătuşii moral şi uman. Ţin minte şi acum de parcă ar fi fost ieri cum mătuşa Elefteria m-a prins strâns de mâneca cămăşii mai mai să mi-o sfâşie şi m-a rugat cu ochi umezi.
- Maică, hai încearcă te rog să găseşti hârtia. Umbrărescu trebuie să ştie. Caută-l pe Umbrărescu, el o să te ajute să găseşti toate hârtiile ca să-mi iau casa înapoi.
Ştiam demult povestea casei mătuşii Elefteria, una complicată în care erau implicate o mulţime de rude, dar şi de prieteni, amanţi şi amante ale acestora, mandatari, şarlatani, persoane sus puse sau simpli necunoscuţi care dispăruseră în scurgerea timpului fără urmă. Era un adevărat roman istoria acestei case, roman pe care m-am ferit să-l citesc atent şi până la capăt de teama de a nu fi prins în vârtejul istoriei, al patimilor şi al justitiei schilodite.
- Da mătuşă, îl caut, o să găsim hârtiile, îţi promit că o să încerc să găsesc hârtiile matale. O să îl caut pe domnul Umbrărescu şi împreună o să rezolvăm problema – i-am şoptit hotărât în speranţa că vorbele mele îi vor da puterea să mai treacă şi iarna acelui an. Ştii mata unde îl găsesc pe omul ăsta?
- Apoi stă în colţul străzii, două case mai încoa de colţ… - mi-a explicat mătuşa şi mi-a făcut semn că vrea să se întindă pe spate şi să se odihnească.
Două zile mai târziu încercam să dau de domnul Umbrărescu urmând indicaţiile mătuşii Elefteria. La casa cu pricina n-am avut niciun succes. Acolo locuia familia Popescu, amabilă de altfel, care se mutase recent şi care nu ştia absolut nimic despre Umbrărescu, ei cumpărând de la familia Stamate. Aşa că dezarmat încerc o casă mai spre colţ unde doi bătrânei îşi fac de lucru în curticica mică şi plină de flori de primăvară.
- Bună ziua – spun tare şi bărbatul care smulge buruienile dintre narcise se opreşte şi mă priveste lung. Domnul Umbrărescu?
- Nu domnule.
- Dar nu ştiţi pe cineva cu numele ăsta care locuieşte pe aici prin preajmă?
Bărbatul lasă jos săpăliga, caută ceva prin buzunare, apoi scoate o cheie mare şi neagră, descuie, şi-mi face semn să intru în curte.
- Umbrărescuuu… - se încruntă el, ceea ce nu-mi pare de bun augur.
- Umbrărescuuu… - repetă iar masându-şi tâmpla cernită. Umbrărescu şi mai cum?
- Ion! Ion Umbrărescu. Eee… un prieten mai vechi al mătuşii mele Marghiolescu Elefteria. Poate o cunoaşteţi, stă undeva spre capătul celălalt al străzii.
- O cunosc, da, sigur că da. Dar pe unu Umbrărescuuu… Auzi Bisisico, tu ştii de unu Umbrărescu care să fi locuit pe-aici prin zonă?
- Sigur! – răspunde repede din spatele curţii cea apelată cu numele, desigur de alint, Bisisica. Nicolae. Nicolae Umbrărescu. A stat în casa aia – spune femeia, şi-mi face semn din cap spre casa de la care tocmai venisem.
- Aaa… Nic Umbrărescu… - sigur domnule, de ce nu spui aşa. A stat, sigur că a stat – îşi aduce aminte şi bătrânul. Da demult, demult de tot, trebuie să fi plecat imediat după război. Sau mai încolo, când au venit comuniştii, nu mai ştiu. Cred că era avocat, sau notar, sau ziarist, sau poate chiar deputat, nu-mi amintesc precis, că prea le ştia pe toate omul ăla. Destoinic bărbat. Zdravăn de abia încăpea pe uşă, cu glas de se zguduiau munţii când vorbea şi sigur pe sine ca un leu. Niciodată nu-l vedeai încruntat, tot timpul avea soluţii la probleme şi zâmbea liniştit, de ziceai că-i lac de munte faţa lui.
- Şi spuneţi că îl chema Nicolae? Sigur nu-l chema Ion?
- Da domnule, Nicolae! Garantat. Aşa-i spuneam toţi pe aici, Nic. De la Nicolae.
- Şi n-aveţi nicio idee unde o locui acum?
- Nuuu domnule, nici vorbă. E dus demult de aici şi n-am mai auzit de el. Poate o fi şi murit, că era mai mare cu vreo cinci ani decât mine.
Am lăsat o carte de vizită familiei de pe Castanilor 5 şi m-am întors la mătuşa în speranţa că îmi va confirma că numele adevărat al celui căutat era Nicolae şi nicidecum Ion. Dar spre totala mea surpriză mătuşa mi-a confirmat cu tărie şi fără tăgadă contrariul.
- Nu dragă, Ion, nu ţi-am spus o dată?! – m-a apostrofat mătuşa şi s-a ridicat cu greu din pat, s-a dus la şifonier, a scos de printre rufe o cutie mare de carton în care cândva fuseseră “praline de ciocolată fină” după cum scria pe capacul roz cu trei trandafiri albaştri şi răscolind printre vederi şi scrisori mâncate de vreme a ridicat victorioasă spre mine o bucată de hârtie galbenă şi zbârcită.
- Uite aici – mi-a arătat ea vederea cu imagini stinse de ani şi întorcând-o pe faţa cealaltă începu să citească rar: “Distinsei domnişoare Marghiolescu Elefteria. La ceasul când zilele ce se duc se împletesc cu cele ce au să vie, gândul meu este la dumneata şi la zâmbetul dumitale dulce. Îţi doresc tot binele din lume în vremurile ce încep a se urni. Cu toată consideraţiunea Al dumitale, Ion Umbrărescu” Eheiii… îmi făcea curte atunci Ionel. Straşnic băiat. Trebuia să-l iau de bărbat nu s-o ascult pe proasta de maică-mea. L-am luat pe Marghiolescu că avea birjă la şosea. Şi crâşmă în Sărindari. Cât a ţinut? Câţiva ani! Pe urmă au venit comuniştii şi au luat tot. Şi am rămas fără o leţcaie, săraci lipiţi, de-a trebuit să cos rochii la matracuci ca să trăim. Da Ionel, Ionel era băiat deştept, avea cap. Şi statură! Când intra la noi în sufragerie se făcea umbră în jur. Bărbat bine cum altu n-a mai fost… - oftă mătuşa.
Am luat vederea şi am citit-o atent. Era exact cum glăsuise mătuşa Elefteria. Şi mai era o data: 31 decembrie 1938. Deci Ion, clar Ion, nu Nicolae.
Intrigat, am cercetat în zilele următoare cazul în speranţa că voi lămuri misterul ce-l privea pe domnul Ion Umbrărescu. Degeaba am bătut însă la porţile instituţiilor statului, degeaba am dat peşcheşuri în stânga şi în dreapta la portari, funcţionari sau slujbaşi diverşi ce-mi ieşiseră în cale pe drumul ce-l pornisem. Nicio vorbă despre vreun Umbrărescu care să fi locuit pe Castanelor 3. Mai mult, în arhive găsisem un document în care scria negru pe alb că în casa de pe Castanelor 3 între anii 1878 şi 1952 locuise familia Meinel, pentru ca apoi casa să fie trecută în proprietatea statului. Deci nu se putea cu niciun chip ca familia lui Ion sau Nicolae Umbrărescu, cum s-o fi numit el, să fi deţinut proprietatea cu pricina. Poate doar să fi locuit acolo la cineva foarte cunoscut. Ceea ce era greu de crezut, foarte greu.
Aşa că m-am întors la mătuşa şi cu multă abilitate şi stăruinţă am convins-o să-mi dea cutia cu scrisori asigurând-o că tot ce fac este în speranţa că voi da de urma amicului dumneaei Ion Umbrărescu. Din motive pe care nu le-am înţeles cutia mătuşii nu conţinea însă prea multe epistole de la Ion Umbrărescu. Atâta vreme cât domnişorul Umbrărescu îi făcuse curte mă aşteptam ca ascunzătoarea mătuşii să conţină o sumedenie de epistole fierbinţi de la bravul ei admirator. Dar nu erau decât patru, dintre care una cea deja citită şi în mod inexplicabil pentru mine, nicio scrisoare. “Scumpă domnişoară. Cu prilejul aniversării ce sărbătoreşti voi a-ţi aduce prinos de mulţumire şi recunoştinţă pentru că exişti. Al dumitale admirator pe veci, Ion” scria pe un mic petec de hârtie mirosind a mosc şi a lăcrămioare. Scrisul era elegant, rotund, egal, cu arcuiri extravagante ce te duceau cu gândul la reverenţele de la curtea regală. Parcă nici n-ar fi fost un scris de mână, prea era perfectă alinierea buclelor. Al doilea era tot de dimensiuni reduse şi era un răspuns la o propunere de întâlnire, greu de spus dacă una galantă sau una idilică. “Cu amărăciune trebuie să-ţi răspund că întâlnirea ce propui nu poate să fie, căci miercuri sunt chemat cu treburi urgente la Ploieşti. Dar în luna ce-are să vie voi avea mai multă vreme pentru visat şi plimbări şi sper că voi putea să îndrept ceea ce-am greşit. Cu tristeţe în suflet şi lacrimi în ochi, dar cu multă speranţă în ce-are să vie, Ion”. Şi în fine ultima era tot o vedere, de data aceasta simplă de tot.”Din inima munţilor neprihănitei şi nepreţuitei domnişoare Elefteria. Al dumitale supus, Ion”. Setul acesta de epistole mi se părea cel puţin straniu. În primul rând pentru că mătuşa păstrase foarte puţine. Dacă era aşa cum îmi povestise, că Ion Umbrărescu o curtase iar ea îi acceptase o vreme avansurile, atunci ele fuseseră cu siguranţă nenumărate. Dacă întradevar fusesera nenumărate, atunci cu siguranţă mătuşa nu le păstrase pe cele mai reprezentative, cele citite de mine fiind scurte şi fără declaraţii înflăcărate de iubire. În plus şi felul în care erau rotunjite literele şi mirosul lor puternic de parfum dădeau mai degrabă senzaţia că erau scrise de o mână feminină decât de cea a unui bărbat “ce abia încăpea pe uşă, cu glas de se zguduiau munţii când vorbea şi sigur pe sine ca un leu”.