Zidul

– Hei, tu de colo, du-te de-aici, n-ai voie lângă zid, n-ai văzut semnul? – strigă jandarmul spre bărbatul care se apropia. Cel căruia îi erau adresate cuvintele era un tip subțirel, de statură medie, fără vârstă, îmbrăcat în haine jerpelite, cu părul mare ca un mănunchi de spice culcate de vânt și cu trupul ușor gârbovit, aparent un om al străzii.

Și fiindcă bărbatul nu dădea semne că l-ar fi auzit, jandarmul se apropie, îi puse o mână pe umăr și-i arătă cu degetul drumul.

– Treci pe partea cealaltă, n-ai voie aici! 

Glasul jandarmului era blând, de parcă s-ar fi adresat unui copil ce nu înțelege limba oamenilor mari. Dar bărbatul nu se clinti. Avea privirea netedă, fără niciun fel de unduiri, în care părea că poți întinde vela cea mare a bărcii și o figură blajină, de câine alungat. La îndemnul jandarmului, își desfăcu haina lungă ce-l învelea și scoase la iveală un arcuș și-o vioară. I le arătă pe rând jandarmului cu mâinile întinse în lateral, ca și cum ar fi vrut să spună „n-am niciun rău a vă face, astea sunt armele mele”. Însă jandarmul nu se mulțumi cu răspunsul mut al bărbatului, așa că îl apucă de umeri și îl împinse dincolo de marginea trotuarului, spre partea cealaltă a străzii. Nu apucă bine să se răsucească pe călcâie însă, că bărbatul se repezi spre zid lipindu-se cu spatele de el, ca și cum înapoia sa ar fi fost o comoară pe care încearcă să o apere. Al doilea jandarm apăru imediat lângă primul și amândoi se aplecară să-l salte. Era deja prea mult și clar împotriva consemnului. Dar când să îi pună mâna pe umeri, bărbatul se răsuci și într-o clipă se cățără pe zid ca o pisică. Era înalt zidul, din beton, bine făcut. Să fi avut vreo trei metri jumate, patru, sus fiind învelit în două rânduri de sârmă ghimpată, din cele circulare cu ghimpii mari cât dinții de rechin și-naltă cât roata carului. Și era neted peretele, nicicum potrivit a-l escalada dintr-un foc, așa cum tocmai se întâmplase. Jandarmii rămaseră o clipă împietriți. O asemenea grozăvie le părea ireală. Primul își anunță superiorul prin stație, lucrurile se împovărau potrivnic. Gardul era tot ceea ce trebuiau să protejeze și dăduseră greș. Intrusul îl cucerise și se balansa deasupra, între două lumi, ca un pescăruș între două valuri. Asta avea să îi supere cu siguranță și pe cei de dincolo, urmând probabil să explodeze într-un neplăcut conflict diplomatic.  

De peste gard se auziră imediat strigăte, iar cineva slobozi un foc de armă. Bărbatul din vârful gardului nu se sinchisi deloc. Ba chiar scoase vioara dintr-o pulpană a hainei, arcușul din cealaltă și începu să cânte. Așa în picioare, printre cercurile de sârmă ghimpată. Era o muzică stranie, de parcă în cutia viorii ar fi stat ghemuit un ansamblu de artiști lilipuți, care ar fi concertat deodată. Era o muzică de dincolo de lume, cea pe care o deșira arcușul din cutia viorii. Câțiva curioși se opriră, apoi din ce în ce mai mulți se apropiară. Lucrurile nu puteau decât să ia o întorsătură neplăcută. Imediat apărură câțiva jandarmi care împrejmuiră locul cu parapete metalice și împinseră mulțimea adunată la câțiva metri depărtare de zid. 

De partea cealaltă a zidului soldații strigau în limba lor, strigătele lor mânioase ridicându-se la cer și opintindu-se-n atingeri cu păsările ce-l stăpâneau. Se auziră noi focuri de armă, apoi un glas baritonal se înălță peste toate celelalte sunete și se făcu tăcere. Nu după mult timp, peste muchia zidului apărură marginile unei scări. Apoi două brațe kaki încercând să prindă picioarele cântărețului. Avea gleznele goale, ieșind din pantofii stâlciți și jinduind de două degete la marginea zdrențuită a pantalonului. Acesta se feri, sărind cinci cercuri mai încolo. Începu să râdă, continuând să plimbe arcușul pe corzile viorii. Râdea, iar râsul său nu era unul ireverențios, ci mai degrabă unul eliberator, ca și cum cântărețul s-ar fi aflat în vârful conic al pământului și de acolo de sus îi privea pe ceilalți rămași captivi în viermuiala cenușie a lumii. Într-un minut marginea scării se mută înspre dreapta, dar cântărețul sări iar câteva cercuri mai încolo, evitând din nou mâinile ce încercau să-l apuce. Avea o abilitate incredibilă bărbatul. Inelele sârmei ghimpate erau apropiate la doar zece centimetri, nici nu puteai să așezi un picior între ele, iar dinții de rechin erau pregătiți să înșface orice bucată de carne ce le-ar fi căzut între fălci. Și totuși cântărețul o făcea. Picioarele lui se subțiau când pășea, ca o umbră de bărbat ce coboară spre capătul ascuțit al amforei.

Marginile scării dispărură și nu mai reapărură. Cântărețul căpătase aripi, arcușul luneca peste corzi cu viteza șoimului cătând necuprinsul, mișcările sale deveniseră ample ca un balet al albatroșilor, iar micii cântăreți ascunși în cutia viorii alergau de-a lungul cântului ca o trieră peste mări. Acum cântărețul râdea cu gura plină. Râdea și apăsa mai tare arcușul, de-ai fi spus că-i gata să fărâme vioara. Atunci se auziră puștile, multe deodată. Și gloanțele șuierând. Cântărețul ascunse armele sale în haină și începu o serie de tumbe care încremeni asistența. Un ochi vigilent ar fi spus că tumbele sale îl ajutau să treacă printre gloanțele trase de dincolo, dar creierul nu putea accepta o asemenea teorie. Era agil saltimbancul, foarte agil. Halei-hop, top, poc și trupul său se arcuia ca ramura piersicului sub greutatea fructelor pârguite, săltând peste fălcile deschise ale lighioanelor de metal cum saltă valul peste țărmul tăcut. 

Oamenii rămăseseră cu gura căscată. Știau că saltimbancul nu mai avea mult de trăit. Aveau să-l răpună, era o nebunie să creadă că așa va scăpa. Și într-adevăr, întărâtate de salturile sale, puștile prinseră a scuipa foc toate deodată, fumul iscat îmbrăcând zidul și pomii și oamenii într-un voal opac. Când fumul se risipi, cântărețul nu se mai era.  

Un cap se zări de dincolo de zid între marginile scării aduse mai devreme. Ochii priviră înciudați spre stânga, spre dreapta, apoi înspre cer și dispărură înapoia zidului.