Pinup girl

Am văzut-o imediat ce-a dat colțul pe Strada Mare, pe după băcănia lui Gundisch, Mezeluri și delicatesuri. Nici nu aveai cum s-o ratezi, cu rochia ei albă cu buline mari, colorate, cu talie îngustă și fustă amplă cu margini largi părând a se arunca privirii trecătorilor: iată-mă, iată-mă. Toți o priveau cu ochii mari, fie că erau corporatiști la costum mergând cu pași apăsați către muncă, sau femei ținându-și strâns de mână copiii și alergând printre pietoni către școală, fie că erau doar pensionari trăgând după ei agale trolere burtoase spre supermarketul din colț la prima oră a dimineții. Avea un pas sprințar, părând a nu băga de seamă capetele care se întorceau după ea unul câte altul. M-a văzut de departe și mi-a făcut veselă cu mâna. Surprins, i-am răspuns cu același gest.

A urcat scara până la trei prin mirosul împletit de ostropel cu mult usturoi de la doamna Hegel, îngemănat cu fumul gros de tutun prost din pipa domnului Haralambie și miresmele de colonie ieftină de la domnișoara Melania. 

N-am așteptat să bată la ușă, de sunat n-ar fi putut oricum, căci soneria mea e defectă, ceea ce nu mă deranjează defel și i-am ieșit în cale. 

- Ce faci, tu? Ți-am zis de atâtea ori să nu mă mai aștepți cu nasul în geam. Tu n-ai altceva de făcut toată ziua decât să mă aștepți pe mine? Hai da-o încolo de treabă, că nu mai ești un puști! – m-a certat ea repede, turuind ca o locomotivă cu aburi trăgând vioaie vagoanele strâmbe și ruginite pline cu butuci de stejar pe o pantă nici prea mare, nici prea mică.

Apoi, schimbând tonul, a pus o mână în șold, a dus-o pe cealaltă după ceafă, a răsucit coapsa stângă spre mine ca o pinup girl și a zâmbit larg cu toți dinții ei perfecți. 

- Ei, dar nu mi-ai spus dacă-ți place rochia mea cea nouă.

- Ești absolut superbă în ea. Îți stă grozav. De altfel, toți trecătorii de pe Strada Mare au fost de aceeași părere. Te-am urmărit venind încoace și nu cred că a fost vreunul care să nu întoarcă privirea după tine, bărbat sau femeie. 

Ea a pufăit scurt și a strâmbat din nas ca o mâță alintată. 

- Pfuu, doar știi cât de puțin mă interesează pe mine părerile trecătorilor. A celor care rămân mă interesează cu adevărat - a zâmbit ea din nou larg încântată de jocul de cuvinte și m-a apucat de bărbie smucind de ea în stânga și în dreapta. 

I-am mai privit o dată rochia. Era impecabilă. Ai fi spus că abia fusese scoasă din cutie, când de fapt ea traversase pe jos toată lumea îmbrăcată așa ca să ajungă la mine. Era de o extravaganță nemaiîntâlnită.  Deși albă, rochia era plină de buline mari cât mingile de volei, de toate culorile, care mai de care mai vie: roșu, portocaliu, verde-ferigă, bleu, roz, cyan, galben-lemon. Nicio femeie n-ar fi ieșit vreodată pe stradă îmbrăcată așa în afara ei. 

- Din Sibiu?

- Ce e din Sibiu?

- Rochia! Întreb dacă ai cumpărat-o din Sibiu.

A început să râdă în hohote, cu icnete mari, ca o furtună prăvălită amenințător peste oraș, decisă să-l spulbere. 

- Ooo, dragă. Așa mă știi tu pe mine? E de la Lady Jane. 

Cum Lady Jane nu se numără printre cunoștințele mele am ridicat mirat din sprâncene. A observat imediat și a completat. 

- Unul din cele mai bune magazine, de fapt ce spun eu magazin, era un boutique unique and very  chic, din Londra anilor ’60. Vindeau cele mai mișto chestii Pop Art. Poate că ai citit despre ei, au făcut vâlvă mare în vreme, mai ales după ce modele lor au început să se schimbau de haine chiar acolo, în vitrina magazinului, sub privirile lipicioase ale zecilor de gură-cască. De altfel, proprietarii, Henry Moss și Harry Fox, chiar au fost arestați pentru obstrucționarea drumului public. Bine, au ieșit imediat. Pfuu, magazinul n-a rezistat însă mai mult de zece ani. 

I-am mulțumit pentru detalii. Nu știam nimic nici despre Lady Jane, nici despre Henry Moss și Harry Fox. Apoi am ridicat fruntea și am așteptat. Doar nu bătuse atâta drum doar ca să-i admir rochia și să-mi povestească despre Lady Jane. Altceva așteptam de la ea. 

- Aaa! Fii atent de ce-am venit. 

A împins aerul cu mâna în direcția mea, ca și cum ar fi vrut să spună „nu te băga în sufletul meu până rezolv ce am de rezolvat”, apoi a deschis gentuța mică agățată de încheietura mâinii drepte, o bijuterie vintage tip casetă, din piele lăcuită, de-un roșu atât de aprins că arunca în flăcări împrejurul, a scormonit un pic, apoi a scos o fotografie color zece pe cinșpe, din cele tip vedere și mi-a întins-o.  

- Ei, ce zici? – m-a privit ea ștrengărește.

Am aruncat un ochi peste fotografie. Era un mal de mare, banal, nisip mult, un brâu de val, alb, înspumat și înfipte în nisip ici colo câteva telefoane viu colorate, roșu, albastru, verde, roz, galben, portocaliu, exact ca bulinele de pe rochia ei. Telefoanele erau din cele vechi, mari, burtoase, cu cadran rotitor și receptor cât sticla de bere. Erau pe jumătate îngropate în nisip, firele lungi și subțiri ca niște șerpi pârând a trage fără folos aparatele înspre mare. 

- Ce-i, nu-ți place? – m-a întrebat ea bosumflându-se.

- Ba, da... oarecum...

- Ei, oarecum, oarecum... Parcă ești un copil de țâță, zău așa.

Îmi ia fotografia din mână și începe să-mi explice cu gesturi largi.

- Fii atent! Telefoanele astea le-a pierdut un vapor uriaș care călătorea pe marea cea mare. El, care e un visător și un închis în sine, așa ca tine, le găsește și se minunează. Apoi, curios, ridică un receptor și zice alo. Spre surpriza lui cineva de la celălalt capăt îi răspunde, deși firele alea flutură pe mal, îți dai seama că nu sunt legate nicăieri. E un pește cu glas de femeie, din ăia pe care îi vedem noi pe la televizor, prin arhipelagurile îndepărtate de lume, colorat frumos, cu coada lungă ca pletele puștoaicelor legănându-se ademenitor. Și stau ei la taclale despre cât de mișto e acolo, despre cum e lumea văzută prin ochii unui pește exotic, ăsta îi mai povestește despre viața lui. Apoi închide și sună la alt telefon, tot un pește din ăla răspunde, apoi la altul și la altul. Și tipu devine addicted la convorbirile astea telefonice. Apoi vin unii, de fapt trec pe acolo și, zbang, naufragiază și ei. Da să vezi fază, ăștia nu naufragiaseră de fapt, ci veniseră să-i caute pe ăia care se scufundaseră mai devreme și pierduseră telefoanele. Așa că se scufunda și ei, îi culeg pe ăia, apoi adună și telefoanele de pe mal și dispar ca și cum n-ar fi fost. Și poanta mișto, miezu la toată povestea, e că telefoanele alea sunt simbolic niște cutii cu vorbe, pe care singuraticii, așa ca tine, le deschid din când în când ca să ia legătură cu lumea, așa cum pofticioșii deschid conservele cu mâncare când li se face foame. Ei? – zâmbește ea victorioasă. 

- Da, sună ultra! – recunosc eu. 

- Îți las fotografia. O am de la mama, nu știu pe unde a făcut-o. Mai pui niște cuvinte pe lângă ce ți-am spus, mai înflorești pe ici pe colo și gata povestea. Poți să mergi cu ea și la concurs. Auzi, da niște covrigei, niște pretzelși n-ai și tu, că îmi ghiorțăie mațele. N-am băut decât o cafea dimineață și atât, apoi m-am grăbit să vin la tine. Și un pahar de cola, te rog. 

Până să mă apuc sa mă dezmeticesc fuge la bucătărie și începe să deschidă la întâmplare ușile dulapurilor în căutare de pretzeli. Deschide și frigiderul care se rușinează dezgolit. Se răsucește apoi înspre mine încercând să mai spună ceva, dar mă vede că o privesc încruntat sprijinit în tocul ușii. 

- Bine, bine, nu cola, suc d-ăla de mere natural, presat la rece, din care bei tu. 

Desfac un pachet de biscuiți frăgeziți în vin roșu, îi răstorn într-un castron și îi întind. Apoi scot din frigider cutia cu suc, torn într-un pahar înalt și îl pun pe masă lângă ea. 

Mănâncă cu o poftă de-ai zice că e la Capșa anilor ’30 și are în farfurie un Chateaubriand din mușchiuleț de vită fragedă cu sos Béarnaise și cartofi Soufflés. Termină în câteva minute. După ce a dat peste cap dintr-o înghițitură sucul, o întreb arătând din cap spre cutie dacă să-i mai pun. Ea face semn tot din cap că nu. 

- Nu, că nu stau. Trebuie să fug. Știi cum e...

Oftez întristat. 

- Hai, zău, nu face moaca asta plouată ca un câine abandonat, mă faci să mă simt vinovată și știi bine că nu sunt. Și nu mai sta, te rog, toată ziua, cu nasul lipit de fereastră uitându-te în lungul drumului, precum câinele ăla trist din lunetă.

Apoi oftează și ea, mă strânge în brațe și mă sărută pe vârful nasului.

- Nici nu știi cât de greu îi e unei muze în ziua de azi. Și nu sunt singura, suntem sute. Dar voi sunteți îngrozitori, ați apărut ca ciupercile după ploaie, una două, țop domnul scriitor, una două, țop domnișoara poetesă, una două, țop doamna dramaturg. Nici nu avem timp să respiram că țârrr, „Edelweiss, vii te rog să mă ajuți?”, „Celestine, vrei să-ți arunci un ochi peste asta?”, „Borealis, o idee, o idee deșteaptă de doar zece cuvinte, de atât am nevoie” „Marietta, hai de zi-mi”, că sunt și din ăștia. Mă, da chiar așa?! Trebuie să trec chiar pe la fiecare om de pe planetă să-i spun că-i un prost și că n-are nicio treabă cu scrisul? Plus căăă, am abonament la ăștia, la consacrați, pe la care trebuie să trec cel puțin o dată, de două ori pe lună, poate mai des, că pe urmă iese tămbălău, îmi ies vorbe că i-am lăsat de izbeliște și n-au mai scos nicio carte, nimic, nada, mă înțelegi. Și apoi la mijloc sunteți voi ăștia amatorii, care chiar aveți nevoie, da sunteți prea mulți, zău. Însă dintre toți știi bine că mie cel mai mult de tine îmi place. Tu ești cel mai drăgălaș, cum te învârți tu așa între două extreme, ca un șoricel amețit între cașcaval și capcana de sârmă.  

Și mă apucă iar de bărbie scuturându-mă bine. Accept și de asta stoic. 

- Hai că m-am dus, mă tot bombardează unul care cică vrea să scrie ceva unic, o operă literară hibridă, care nu poate fi încadrată într-un singur gen literar, ci e mai degrabă un amalgam între eseul de tip reflexiv, o proză artistică de o erudiție nemaiîntâlnită și o perlă a stilului digresiv. Mmm, parcă am mai auzit de asta dar nu știu de unde. În fine, te pup și să ai grijă de tine. 

Apoi, cu mișcări repezi, își așază gentuța pe brațul drept, își aranjează fusta trecându-și palma stângă de-a lungul faldurilor largi și iese val-vârtej. 

- Mai treci? – apuc să murmur, dar nu mă mai aude, deja a dispărut după ușa grea de la intrare. O aud sărind treptele din două în două.

Îmi lipesc nasul de fereastră. Are același mers sprinten, aceeași alură de fluture zglobiu, fără a părea niciun pic că observă capetele întoarse lung după ea. Dispare repede după colțul de vizavi, pe lângă Frizeria lui Mache, ca și cum n-ar fi fost. Exact ca vaporul ăla de care vorbea.

Oftez. Mă așez la masă, reazem fotografia de vaza plină cu tufănele și încep să scriu. Până la urmă e o idee chiar faină.