Aur la maraton

nu a ajuns încǎ la o treime din cursǎ şi deja are probleme; e în prima jumǎtate a plutonului, nici nu-şi doreşte mai mult, dar simte cum ceva se zbate în pântecul ei, fierbinte, acid; simte cum i se umflǎ, odata cu tǎlpile pe care deja nu le mai simte; nu e prima oarǎ, i s-a mai întâmplat la antrenamente, dar atunci era altceva, acum e în cursa cea mare, cursa de maraton a olimpiadei;
încearcǎ sǎ se gândeascǎ la altele ca sǎ nu mai simtǎ apǎsarea; dacǎ şi-ar fi luat gentuţa aia cu ştrasuri s-ar fi potrivit foarte bine cu chimonoul roşu cumpǎrat ieri; dar pitica cu ochii turtiţi n-a vrut cu nici un chip sǎ lase din preţ “sǎrti dolar… no, no les… sǎrti dolar, nais nais… sǎrti dolar” şi zâmbea într-una; asta o scotea din minţi; nici mǎcar nu putea s-o înjure şi sǎ plece;
e cald, e foarte cald; ar fi trebuit sǎ-şi asculte antrenorul; acum îi pare rǎu pentru ceea ce a facut înainte de cursǎ; n-a dat dovadǎ de profesionalism; un alt punct de hidratatre; apucǎ unul dintre paharele de pe marginea meselor; îl duce spre buze, apoi renunţǎ; ştie cǎ nu-i face bine; şi-l toarnǎ în cap;
strânge din dinţi şi mǎreşte pasul; sǎ ajungǎ odatǎ la capǎt; stadionul nici mǎcar nu se zǎreşte; nu-i vine sǎ se gândeascǎ cât mai e; încǎ atât cel puţin…;
şi canadianca, ce picioare strâmbe are; a stat în faţa ei pe linia de start; cum o putea doamne sǎ iasǎ din casǎ cu picioarele alea; poate doar în pantaloni; iar irlandeza…; sunt prietene vechi; a fǎcut burtǎ; probabil anul ǎsta se lasǎ, cǎ are o vârstǎ şi ea; mai bine pune mâna şi face un copil; sau altceva, nu mâna…;
senzaţia de disconfort, de durere se agraveazǎ; o clipǎ îi trece prin cap sǎ renunţe; dar ştie cǎ nu o poate face; o ţarǎ întreagǎ o priveşte la televizor, familia, prietenii; nu poate face asta; trebuie sǎ schimbe tactica; în locul paşilor mari cu arcuirea amplǎ a genunchilor, hotǎrǎşte sǎ treacǎ la paşi mǎrunţi şi deşi; îşi aduce aminte cǎ aşa alergaserǎ chinezoaicele cu opt ani in urma la Sydney; zâmbeşte; alergau ca nişte pǎpuşi de porţelan în chimonou, doar cǎ nu fǎceau plecǎciuni; acum sunt tari, au tehnicǎ, probabil o sǎ ia şi aici aurul;
iuţirea pe care şi-a impus-o a adus-o neaşteptat în primele cinci, departe de grosul plutonului; e puţin speriatǎ de asta; ştie cǎ ar trebui sǎ aplice acum toate sfaturile primite la şedinţele de pregǎtire tehnicǎ, dar simte cum îi vâjâie capul şi cum o arde pântecele; nu se mai poate aduna; trebuie doar sǎ alerge şi sǎ ajungǎ cât mai repede la stadion, la asta se concentreazǎ;
o doare; ar vrea sǎ-şi dea drumul undeva la marginea drumului, ca o cârpǎ aruncatǎ din care se scurg toate lǎturile lumii, nevǎzutǎ , neauzitǎ, nebǎgatǎ în seamǎ; dar nu poate, mai degrabǎ mai face un efort; parcǎ începe sǎ se vadǎ şi stadionul; ǎla o fi?!; ar fi trebuit sǎ-i facǎ şi ea o pozǎ sǎ ştie cum sǎ-l recunoascǎ; înǎuntru pǎrea mai mare; poate e doar foarte departe…;
strânge din dinţi; muschii picioarelor şi ai abdomenului sunt extrem de încordaţi; beton; dar a ajuns deja a doua; nici nu ştie cum; toate camerele de luat vederi sunt pe ea şi pe keniancǎ; “ruperi de ritm, ruperi de ritm” strigǎ cineva din mulţimea de chinezi de pe margine cu glas tare; “în mǎ-ta cu ruperile tale de ritm, acu ai cǎpǎtat glas, sǎ vǎd dacǎ ai fi în locul meu cum ai mai rupe ritmurile” murmurǎ printre buze recunoscându-l pe antrenor care o urmǎreşte de pe trotuar cu bicicleta;
dupǎ al doilea colţ zǎreşte stadionul şi asta îi dǎ mai multǎ putere; e imens; cât mai poate fi pânǎ acolo?! cinci şase minute şi a scǎpat de tot chinul; încearcǎ sǎ mǎreascǎ un pic pasul, apoi îşi aduce aminte cǎ a schimbat tactica în paşi mǎrunţi şi repezi din cauza problemei care o necǎjeşte nespus; nu mai vede în faţa sa decât steguleţe; nici o spinare de alergǎtoare cum era obisnuitǎ pânǎ acum, nici un picior strâmb, nici un fund cât o butie…; i se face pielea de gǎinǎ; nu ştie de ce;
a intrat pe stadion; se sperie, lumea face o hǎrmǎlaie grozavǎ; încǎ zece secunde, încǎ cinci, încǎ trei, douǎ, una…….gata a scǎpat; continuǎ însǎ alergarea ca şi cum cursa nu s-ar fi încheiat; a juns şi kenianca şi chinezoaica; uite cǎ n-a luat aurul… cautǎ din priviri pe cineva de la organizatori, o femeie;
aude în jurul ei numai “gold medal, congreciuleişǎns, congreciuleişǎns” dar nu mai are rǎbdare sǎ se mai intereseze cine a luat aurul; cineva îi dǎ un buchet mare de flori; altcineva un drapel tricolor;
îşi face loc cu greu printre braţele care o împresoarǎ ca nişte liane uriaşe, se apropie de o chinezoaicǎ micuţǎ ce pare a fi de la organizatori şi şopteşte cu glas sfârşit “toilet, toilet, please….. cǎ nu mai pot”…

(disclaimar: prezentarea de faţǎ a cursei de maraton de la olimpiadǎ este doar o glumǎ şi nu are nici o legaturǎ cu întrecerea realǎ, performanţa Constantinei Tomescu Diţă fiind una cu adevǎrat extraordinarǎ ş fiind obţinutǎ prin cu totul alte mijloace)

Mimi și calul

mimi scoate din poşetǎ cheia; o cheie de yalǎ pe un inel de inox; o prinde între degetul mare şi arǎtǎtor, o pipǎie ca şi cum ar analiza textura unei rochii, apoi îi dǎ drumul sǎ alunece pe curburǎ; închide ochii, alege altǎ cheie; ciuleşte urechile, nu urcǎ nimeni, e singurǎ; mai poate zǎbovi preţ de câteva secunde; altǎ cheie; mmm… asta trebuie sǎ fie cea de la birou, asta de la maşinǎ, astǎlaltǎ de la garaj…; în cele din urmǎ o gǎseşte pe cea care îi trebuie; descuie şi intrǎ; descalţǎ din mers pantofii cu toc cui, apoi îşi leapǎdǎ fusta cu un gest brusc ca şi cum ar vrea sǎ scape de o piele mult prea obositǎ;
înǎuntru miroase a cafea şi a tutun de pipǎ, amestec perfect dozat din tutun de Virginia, Cavendish şi Burley la care s-au adǎugat arome de portocalǎ, miere şi un strop de vanilie; ea bea cafea, el nu fumeazǎ tutun de pipǎ;
îşi dǎ drumul sǎ alunece pe canapea, apoi îşi descheie uşor, unul câte unul, al treilea, al patrulea şi al cincilea nasture de la bluza albǎ de mǎtase; primii doi sunt deja descheiaţi, suficient cât sǎ desfacǎ într-o cupǎ de crin marginea dantelatǎ a sutienului şi sânul mic şi rotund;
ceva nu-i în regulǎ; ridicǎ de jos, de lângǎ piciorul mǎsuţei cu blat de marmurǎ singurul pahar de cristal din casǎ şi îşi toarnǎ un deget de baileys; gheaţǎ;
zâmbeşte; o arde între degete cubul rece de gheaţǎ şi ezitǎ; ştie cǎ el ar fi ales alt loc, nu lângǎ baileys;
şi totuşi ceva nu e în regulǎ; îşi aruncǎ ochii de jur împrejur; lampadarul cu picior de bronz întruchipând o bacantǎ dǎnţuind este la locul lui lângǎ pat, sub geam gǎleata din plastic cu lalele galbene; pe masǎ paharul cu lapte pe jumǎtate plin şi punga goalǎ de chocapics; pe covor rǎvǎşite revistele;
şi totuşi…; se ridicǎ şi cautǎ din priviri; îl gǎseşte; un cap de cal; ascuns dupa uşǎ, pe taburet, jocul de şah cu piese din sticlǎ; lipseşte calul de negru al albului; partea de jos, rotundǎ ca o bute s-a rostogolit pânǎ la marginea cutiei şi atârnǎ doar de un vis; partea de sus înfǎţisând un cal nǎrǎvaş, jos pe covor; celelalte la locul lor, ca şi cum cineva ar fi vrut sǎ decapiteze intenţionat calul;
şi nebunii la locul lor; mimi a mizat întotdeauna pe nebuni, dar ştie cǎ ar fi trebuit sǎ mizeze pe turn; dacǎ ar fi fǎcut-o, calul nu ar fi mai ajuns probabil cu gâtul tǎiat şi sentimentul acesta cǎ ceva nu-i în regulǎ nu ar mai fi bântuit-o…

Mimi şi ploaia

Mimi a auzit cǎ vine ploaie mare dinspre Bucureşti şi a ieşit afarǎ sǎ pregǎteascǎ grǎdina. A luat sǎpǎliga cea micǎ şi a fǎcut şanţuri egale şi paralele la zece centrimetri unul de altul. Apoi cu coada de la lopǎţicǎ, tot din zece în zece centimetri a fǎcut gǎuri adânci de trei degete. Acum aşteaptǎ sǎ vinǎ norii şi sǎ verse în fiecare dintre ele sǎmânţǎ de ploaie. Din aceea de soi bun, cu bobul în formǎ de lacrimǎ.
Mimi zâmbeşte mulţumitǎ, o sǎ fie singura din cartier care o sǎ creascǎ în grǎdinǎ ploi.

Gând (3)

Nu-mi place sǎ mǎ privesc în fotografii vechi. Ele ţes de tǎlpi alte umbre peste cea pe care deja o târǎsc, îngreunându-mi pasul...

Băiatul cu calul

Pititǎ între frunzele nucului fetiţa îl privea cum urcǎ agale poteca spre vârful dealului. Arǎta ca un bǎieţel de şaşe şapte ani dar avea ceva de om matur în felul în care pǎşea şi mai ales în felul în care se oprea din când în când, îşi punea o mânǎ în şold şi alta streaşinǎ la ochi şi privea roatǎ peste dealurile din jur ca şi cum ar fi cǎutat din priviri pe cineva sau ceva. Avea pǎrul blond blond, aşa cum nu mai vǎzuse niciodatǎ la altcineva şi ochii albaştri strǎlucitori. Îl aşteptǎ sǎ se apropie şi când baieţelul ajunse sub nuc îşi fǎcu vânt şi sǎri drept în faţa sa. Rochiţa înfloratǎ acţionǎ ca o paraşutǎ şi codiţele împletite ca o elice iar aterizarea fu linǎ.
- Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebǎ fetiţa rǎstit.
- Off…… ce m-ai speriat – rǎspunse baieţelul vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apǎrut, te-ai teleportat?!
- Aici eu întreb şi tu rǎspunzi. Şi ca sǎ-ţi treacǎ de sperieturǎ n-ai decât sǎ-ţi scuipi în sân. Dacǎ vrei îţi scuip eu. Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? – relua fetiţa.
- Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre carul mare – rǎspunse bǎiatul ca la şcoalǎ pentru a evita sǎ intre în polemicǎ cu fata.
- Cum sǎ fii bǎiatul cu calul dacǎ nici mǎcar n-ai cal? – întrebǎ fetiţa îndulcind tonul, cu o undǎ de mirare în glas.
- Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungǎ – îi rǎspunse bǎiatul şi dǎdu sǎ-şi continue drumul.
- Stai – îl opri fetiţa punându-i autoritar o mâna în piept – avem tot timpul din lume, ascult – îi mai spuse ea încolǎcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.
Bǎiatul oscila între a încerca sǎ treacǎ mai departe şi a risca o disputǎ cu fetiţa sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
- Bine, uite cum facem. Eu o sǎ-ţi povestesc cum e cu calul dar dupǎ aceea tu o sǎ taci, o sǎ te dai la o parte şi o sǎ mǎ laşi sǎ merg la treaba mea - îi spuse bǎieţelul.
Fetiţa duse douǎ degete la buze, le umezi, apoi le ridicǎ în vânt şi şopti cuvintele magice “jur”.
- Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însǎ numǎrul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început sǎ se micşoreze, aşa cǎ am ajuns în pericol sǎ nu ne mai ajungǎ hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinta mare la care a participat toatǎ populaţia planetei şi s-a decis cǎ trebuie sǎ scǎpǎm de cai dacǎ vrem sǎ avem cu ce sǎ ne hrǎnim, pentru cǎ mâncau toate narcisele. Toatǎ lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns cǎluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni dar azi dimineaţǎ mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis sǎ-l duc pe altǎ planetǎ. N-am avut încotro. Am plecat şi pe drum am avut o panǎ de navetǎ şi am cǎzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.
Fetiţa îl privi cu ochii mari. Îşi dǎdu capul uşor pe spate ca şi cum ar fi vrut sǎ se depǎrteze un pic de bǎiat şi îşi lǎsǎ greutatea corpului pe cǎlcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stǎpânului locului şi nici zâmbetul şǎgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs nǎvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşitǎ. Când vǎzu cǎ nu îşi poate stǎpâni râsul fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele încercând sǎ mai domoleascǎ zgâlţâielile trupului.
- Aşa poveste amuzantǎ n-am mai auzit niciodatǎ – spuse ea printre lacrimi. Tiii… ce invenţie, nici bunica nu ştie sǎ inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prǎfuite cu fata moşului şi fata babei… Eşti tare…
- Şi calul unde-i? – întrebǎ fetiţa într-o doarǎ dupǎ ce se mai potoli din râs.
Bǎiatul se codi sǎ-i rǎspundǎ. Era clar cǎ întrebǎrile deveneau prea personale şi un rǎspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
- Jos în navetǎ. Am ascuns-o la poalele dealului – îi rǎspunse el în cele din urmǎ sincer, gândindu-se cǎ fetiţa poate fi unica lui şansǎ.
- Mergem amândoi sǎ-l vedem? – întrebǎ ea întrezǎrind o aventurǎ extraordinarǎ pe care dimineaţa mofluzǎ de iulie nu o prevestea.
- Mergem dacǎ îmi promiţi cǎ mǎ ajuti sǎ plec de aici şi sǎ mǎ întorc la mine acasǎ.
- Bineînţeles - rǎspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasǎ palmele. Şi ce trebuie sǎ facem?
- Sǎ culegem multe multe narcise.
- La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca sǎ te ierte?
- Nu, e combustibil pentru navǎ.
- Aaa… - îngâimǎ fetiţa ducându-şi la gura degetul arǎtǎtor al mâinii drepte pe care începu sǎ-l muşte mǎrunt, neînţelegând deloc ce legǎturǎ poate sǎ existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bǎrbaţi! – bâigui ea.
- Câţi oameni trǎiesc pe planeta ta şi cât de mare e? – întrebǎ fetiţa mai mult ca sǎ schimbe vorba, temându-se ca el sǎ nu înceapǎ cu explicatiile despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe bǎieţi, nu mai demult decât ieri Marinicǎ îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletǎ, în timp ce ea aşteptase sǎ îi facǎ o coroniţǎ din flori de câmp.
- Pǎi….noi trei, doi unchi, douǎ mǎtuşi, trei veri şi……cam atât… - numǎrǎ el pe degete. Şi de mareee… e cam cât de aici pânǎ acolo – arǎtǎ întinzând braţul spre dealul de peste apǎ.
- Atâta tot?
- Da.
- Mmmm….. e micǎ planeta ta. Şi nu sunt narcise cât sǎ mâncaţi cu toţii?
De data aceasta fu rândul bǎiatului sǎ izbucneascǎ în râs.
- De ce sǎ le mâncâm?
- Ca sǎ vǎ hrǎniţi, n-ai spus tu aşa?!
- Aaaa… Noi nu le înghiţim, ne hrǎnim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
- Parcǎ ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia – se hlizi fetiţa.
- E vecin cu noi, trei planete mai jos – rǎspunse serios bǎiatul, fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ cǎ ea încercase sǎ facǎ o glumǎ şi sǎ îşi etaleze cunoştinţele literare.
O bunǎ bucatǎ de timp tǎcurǎ amândoi, coborând încet pe potecǎ. De cum dǎdurǎ colţul dupǎ mesteceni o vǎzu, ascunsǎ în tufele de alun. Nu era ascunsǎ prea bine. Era o cutie mare de metal care arǎta cam aşa……ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucǎtǎrie. Bǎiatul îi fǎcu semn sǎ tacǎ şi pǎşind uşor se apropiarǎ împreunǎ de navǎ. Pe unul din hublouri, printre beculeţe luminoase îl zǎri. Era precum calul lui Fat Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
- Pot sǎ-l mângâi? – se rugǎ fetiţa.
- Nu - îi rǎspunse el hotarat, apoi vǎzând cǎ ea îl priveste fix cu o mutriţǎ îmbufnatǎ şi cerşetoare, continuǎ - mi-e fricǎ sǎ nu-l scap.
De fapt bǎiatului îi era teamǎ cǎ dacǎ ar fi vǎzut-o, calul s-ar fi îndrǎgostit de fatǎ aşa cum pǎţise şi el şi nu ar mai fi putut sǎ-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stǎtea sǎ plângǎ.
- Bineee…. Da’ numai o datǎ - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o vǎzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelatǎ a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţǎ…
- Unde spuneai cǎ sunt narcisele alea? - întrebǎ el brusc şi o trase de cot aproape smulgând-o de lângǎ navǎ. Fetiţa mai apucǎ sǎ îşi lipeascǎ palmele de buze apoi sǎ şi le culce deasupra nǎrilor calului ca un sǎrut lung şi pasional de adio.
- Aici, imediat mai la vale.
Bǎiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depǎrtau auzirǎ amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însǎ nimic şi nici nu-şi ridicarǎ privirile din pǎmânt.
- De ce mergi cǎtre carul mare?
- Mǎ gândeam sǎ-l las acolo.Cine are car trebuie sǎ aibǎ nevoie şi de cal – rǎspunse bǎiatul abǎtut, apoi tǎcu adâncindu-se în gânduri.
O vreme vorbele i se tot rostogolirǎ ca nişte pietricele prin gurǎ, i se încurcarǎ în limbǎ, i se lipirǎ de mǎsele ca guma de mestecat, se împrǎştiarǎ ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se reverse în afarǎ.
- Nu-l laşi aici cu mine?
Bǎiatul nu-şi ridicǎ privirea din pǎmânt şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
- Promit sǎ am grijǎ de el. Acolo pe carul mare cine ştie… poate nu mai au nevoie de cai, poate au toţi maşini.
- Poate cǎ da – murmurǎ bǎiatul, dar fata nu îl auzi. Hai sǎ strângem mai repede cǎ ne prinde noaptea – o zori el.
Şi continuarǎ sǎ culeagǎ umǎr lângǎ umǎr. Când amândoi îşi umplurǎ braţele de narcise încât abia le puteau cuprinde se întoarserǎ la navetǎ. Bǎiatul le tǎie cupele şi le dǎdu drumul una cate una pe o ţeavǎ groasǎ ca stâlpul de la leagǎn pânǎ în rezervorul navei, rezervor care semǎna izbitor de mult cu un lighean mare mare cu apǎ. Când toatǎ suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
- Merge - strigǎ bǎiatul bǎtând din palme.
Apoi îşi coborî iar capul în pǎmânt întristat şi îngrijorarea îşi fǎcu loc pe buzele sale.
- Esti sigurǎ cǎ poţi avea grijǎ de el? Tare mult îl iubesc!
Pe faţa fetei apǎru un zâmbet mare ce se lǎţi pânǎ la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înfloratǎ, peste picioarele goale…
- O sǎ am grijǎ de el ca de ochii din cap - decretǎ ea solemn.
Bǎiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile sǎ îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcǎ obrazul peste coama sa….. Lacrimile îl podidirǎ.
- Sǎ ai grijǎ de el. Şi… îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul sǎ plec, ai mei trebuie sǎ fie tare îngrijoraţi.
- La revedere – îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
- La revedere - spuse şi bǎiatul şi îşi întinse nasul.
Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa cǎ se grǎbirǎ sǎ îl salute pe celǎlalt pe înţelesul sǎu.
- La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
- La revedere - spuse din nou şi bǎiatul şi îi întinse mâna.
Izbucnirǎ în râs. Apoi fetiţa îl înşfǎcǎ de braţ şi îl trase lângǎ ea. Îşi frecarǎ nasurile fericiţi.
- Îţi mulţumesc pentru tot – îi spuse bǎiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregǎtindu-se de plecare.
Fetiţa însǎ mai avea ceva de dǎruit strǎinului de pe planeta narciselor. Se rǎsuci pe cǎlcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor ca şi cum n-ar fi vrut sǎ se facǎ simtitǎ, apoi fǎrǎ nici o avertizare îl sǎrutǎ pe obraz. Se depǎrta în fugǎ, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
- Asta ce a fost? – întrebǎ baiatulcucalul.
- O sǎ-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu sǎ-ţi spun poveşti – îi rǎspunse fetiţa cu ochii în lacrimi. Ştia cǎ nu va exista nici o data viitoare şi cǎ de mâine va trebui sǎ se întoarcǎ la poveştile prǎfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.
Ascuns între aluni calul lui Fǎt Frumos pǎstea liniştit narcise…

Gând (2)

În viaţǎ suntem întotdeauna singuri, important este sǎ ştim cu cine.

Călători

nu suntem decât cǎlǎtori pe şine 

un cric uriaş ne ridicǎ pânǎ la cer 

de unde cǎdem inerţial 

ca într-un mountainrousse sinuos 

privim lumea printr-un hublou de submarin 

ne desparte o sticlǎ groasǎ ca un ocean 

trecem în mare vitezǎ 

gǎlǎgie, praf, bani, sfori, maşini

urme de flori 

o pǎdure, blocuri, ramuri, case, frunze, ziduri, frunze 

zgomot de pǎsǎri 

zâmbete mânjite cu degetul arǎtǎtor pe zidul dinspre rǎsǎrit 

un bǎtrân cu palma întinsǎ spre cer 

apoi totul încetineşte brusc, viteza scade pânǎ la imobilitate, stop 

şi acelasi cric din nou pânǎ la cer 

în mare vitezǎ 

gǎlǎgie, praf, bani, sfori, maşini, urme de flori, ziduri, frunze, zgomot de pǎsǎri, altǎ viaţǎ...