Zvârluga

E seară. Sunt singur. E timpul să mă opresc, am obosit. Nu mă întreba de ce, care este obiectul oboselii mele. Daca aş fi cârtiță aş săpa degrabă o groapă şi m-aş cufunda înnn... în gânduri cred, uite la asta nu am un răspuns pregătit. Dar nu orice fel de gânduri, ci gânduri colorate şi uşoare, ca baloanele, pe care să le răscolească vântul la prima adiere mai sănătoasă. Opresc calculatorul, închid radioul, sting veioza şi mă las pe spate în scaun. Închid ochii. Zâmbesc. Încerc deseori să pescuiesc poveşti, măcar pui de poveşti, dar rar se agață ceva în plasă. Pentru pescuit poveşti, ca şi la peşti, trebuie îndeplinite o serie de condiții aparte pe care numai pătimaşii le înțeleg. Momeala de acum e cea mai potrivită. Îmi înghit vorbele, mă ascund înapoia propriului îndărăt şi pândesc.
Nu aştept mult şi deodata uşa se deschide cu forță iar o puştoaică intră valvârtej. E subțirică, are buclişoare blonduțe rotunjite în exterior, făcute parcă cu placa aia de metal cu care se aranjează cucoanele, rochiță albă cu o mulțime de cevauri indescriptibile care pot fi la fel de bine girafe sau maşini de găurit industriale cu şpiral mare. Doamne, ce nebunii de imprimeuri mai scot chinezii ăştia... Puştoaica seamănă cu Veronica. Cum care Veronica?! Veronica şi Motanul Dănilă cel mai vajnic motan, Veornica şi şoriceii... Tot nu vă spune nimic?! Naşpa! Înseamnă că trăim în lumi diferite şi n-am ce să vă fac. Dar nu e! Veronica era mică mică chiar dacă era fără frică, în timp ce puştoaica din fața mea e ceva mai răsărită, să tot aibă vreo opt-nouă ani. Seamănă mai degrabă cu Mihaela! Cum care Mihaela?! Mihaela din desene animate. Venea la şapte şi douăzeci, stătea nouă minute, niciunul mai mult sau mai puțin şi pleca fuguța că trebuia să apară Nea Nicu. Acu s-au dus. Şi Nea Nicu şi Mihaela. În direcții diferite. Mmm... nu-i nici Mihaela. Chiar nu ştiu cine-i, o fi din vecini...
- Hello, e cineva pe aici?! – întreabă ea căscând ochii mari şi rotindu-se ca un titirez la ultimele rotocoale, în timp ce fustița se înfoaie ca o coadă de păun. Moamăăă... ce mare eeee... şi ce goală... Goalăăă... goalăăă... goalăăă... - repetă ea încântată aşteptând ca sunetul să se întoarcă din perete ca un firav pârâu de munte...
Acuma o fi mare nu zic nu, da goală nu-i, să fim serioşi. Ăsta e doar antreul, camera de oaspeți să zic aşa... Restul nu e la îndemâna oricăriu copil nebunatic. E un ansamblu fin şi complicat unde nu poți da buzna aşa, cum ți se năzare. Doamne fereşte îşi mai bagă vreunul nasul unde nu-i fierbe oala şi scapă de el sau întinde capul şi rămâne fără picioare. Sau mai rău...
- Hello - strigă puştoaica din nou ciocănind cu degetele mici în pereții moi şi începe să strâmbe din sprâncene țuguindu-şi în acelaşi timp buzele.
- Bună ziua păpuşico – îi răspund de după colț şi ea mă priveşte cu fața aia de copil dulce în timp ce îşi scoate guma din gură şi o lipeşte într-o circumvoluțiune a hipotalamusului.
- Păpuşică e maică-ta, eu sunt domnişoară - mă repede ea cu acelaşi zâmbet dulce de copil inocent pe buze.
Vaaai... ce s-au mai schimbat copiii ăştia în ultimii douăzeci de ani. Generațiile astea noi sunt pline de temperament şi energie, zău aşa.
- Ce faci? – mă ia repede, căci copiii din ziua de azi sunt adaptați la sistem, fac totul pe fugă, eficient şi cu minimă implicare.
Nu apuc să-i răspund în timp util aşa că îmi întoarce spatele continuând să cerceteze cu atenție dejurîmprejurul.
După o analiză rapidă găseşte uşa pe care scrie cu litere mici “Spațiu Tehnic” şi trage de clanță. E bineînțeles încuiată din motivele tocmai prezentate, ceea ce pare însă să-i capteze şi mai abitir atenția. Nici una nici două scoate din păr o agrafă, o desface cu dinții şi începe să mesterească la broască.
- Asta am învățat-o de la doamna Eugenia de la grădi când s-a blocat Angelica în baie şi țipa ca din gură de şarpe de zicea doamna că să tacă că ne aud vecinii şi sună ăia la 112 şi vine Smurdu lu arabu ăla cu tot calabalâcul şi ne dă pe urmă la ştiri şi află maică-sa că a rămas încuiată în baie şi ne facem de tot rahatul că nu suntem în stare să ne ținem mâinile acasă noi ăştia micii şi să aibă grijă de copii, adică de noi, ei ăia marii şi pe urmă riscă s-o mai dea şi afară, pe ea, pe doamna Eugenia şi pe noi să ne mute la altă grădiniță mai seif, de-o să stăm claie peste grămadă şi-o să mergem la veceu cu aprobare, nu ca acuma când vrea muşchii noştrii şi-o să ne iasă pe nas să mai țipăm altă dată aşa ca din gură de şarpe – turuie ea într-o fugă de abia pot să-i țin urma.
Freacă ce freacă cu agrafa şi în cinci secunde uşa e descuiată. Nu apuc să deschid gura să țip “nu intra”, că domnişorica țop, e deja înăuntru.
- Brrr.... e cam frig aici la tine moşule – îmi reproşează ea căscând ochii la mecanismul complex care i se înfățişează privirii.
- Să nu atingi nimic, te rog. Niciodată nu poți şti ce se poate întâmpla când exciți un neuron d-ăsta şi nici dacă se pune în mişcare mecanismul. Să nu deschizi uşile la dulapuri că te curentezi şi vezi să nu-ți prinzi vorbele între angrenajele mecanismului că rămâi fără ele – încerc eu s-o previn, dar nici nu apuc să închid gura că o şi văd apucând de jos un ciocan baban rămas pe acolo de la cine ştie ce reparație anterioară şi brusc zvârle cu el în roata uriaşă care domină mecanismul. “Baaaaaang” răspunde roata enervată, fără însă să se clatine.
- Moşule pune şi tu chestia asta în mişcare să ne mai încălzim şi noi că zău e aici la tine o frigăraie mai rău decât a fost la noi în clasă zilele astea – îmi reproşează ea, în timp ce eu încerc să feresc din calea-i chestiile sensibile ale înlăuntrului.
- Opaaa.... ce avem aiiici...?! - se întreabă ea teatral băgându-şi nasul în cel mai întunecos colț al gândurilor mele şi mimând minunarea, în timp ce înfăşoară pe o surubelniță găsită naiba ştie unde un ceva imaginar care însă la o privire mai atentă se dovedeşte a fi o pânză de păianjen.
- Nu prea dă nimeni cu cârpa pe aici. Ce aştepți, lăptăreasa? Sau sectoristu? – mă trage ea de urechi fără să ştie că acolo sunt amintirile. Unele prăfuite şi uitate, altele răscolite din când în când, altele... altele atinse cu inima în momentele de linişte, iar altele pur şi simplu îngropate.
Mmm... sunt eu om răbdător dar cred că trebuie să încheiem vizita asta. De fel sunt un tip onest, serios, uşor rigid înghețând în vechi canoane şi recunosc că mă inhibă comportamentul acestui copilaş năzdrăvan şi lipsit de orice inhibiții. Cum naiba să mişte ceva rotițe?! Totul îmi pare mai degrabă amenințat de încremenire, ca o aşchie întrată în carne, înghițită de piele, neutralizată si apoi uşor uşor dizolvată ca un intrus dezgustător.
- Hmm... zici că nu vrei să-ți pui mintea aia la contribuție şi să faci ceva ca sa mişte şi rotițtele alea, da?! Bineee... – mi-o întoarce ea bosumflată, făcând un botic ca un trandafir japonez cu petalele răsfrânte şi răsucindu-se cu fața la perete în timp ce râcâie uşor cu vârful pantofului podeaua.
E un copil până la urmă şi mi se face o milă teribilă când o văd cum stă ea aşa cu mâinile la spate, cu capul proptit în perete şi cu piciorul tremurându-şi vârful ca un crin pistilul în bătaia vântului. Sunt însă convins în sinea mea că e doar o diversiune, o scenă îndelung exersată.
- Ei hai n-o lua şi tu aşa. Înțelege că nu mai sunt un puşti, lucrurile nu se mai învârt ca altă dată, nu mai pot să sar în papuci cum o făceam pe vremuri. Şi nici nu mai vreau. Îmi place mai mult liniştea, îmi plac lucrurile echilibrate, calculate, tihnite – încerc eu să-i explic matur.
- Uat ză fac! – mi-o trânteşte însă repede fără să mai aştepte să termin – atunci de ce mi-ai mai făcut semn să intru, moş libidinos?! Crezi că nu stăteam bine afară la joacă, îmi trebuia mie minte colțuroasă ca asta şi uitată de vreme ca un cinci la mate în carnetul ascuns după şifonier!? Pa şi pu – îmi mai aruncă peste umăr şi iese trântind uşa care se zgâlțâie ca la cutremur. O bucată de tencuială îmi cade pe buze şi se lipeşte de cea de jos. Îmi plimb limba uşor peste ea. Mmm... s-ar putea sa nu fie totuşi tencuială ci nişte telemea de la masa de seară.

Deschid ochii. Degeaba am întins plasa. Nu s-a prins nimic. Pornesc calculatorul, firefoxul, Goolge Reader şi mă apuc să citesc ce s-a mai scurs nou din norişorul meu rețelist. Auzi, cică-i mare şi goala! Pfffu...

Fusta de jerse

Bărbatul își desfăcu centura de siguranță și încercă să se facă comod. Soția, lângă geam, scăpată de suferința decolării adormise cu capul sprijint de marginea hubloului. Avea să fie un drum lung și plictisitor. Nici nu apucă bine să-și presare privirea peste dejurîmprejur și bărbatul avu o tresărire care-l electrocută din tălpi și până în vârful nasului. Chiar lângă el, pe șirul următor de scaune, stătea femeia din sala de așteptare. O remarcase de cum intrase. Și nu numai el. Era o femeie elegantă, cochetă, cu un corp grozav de bine proporționat și cu o față extrem de expresivă. Ar fi putut fi remarcată cu ușurință chiar dacă s-ar fi aflat într-o mulțime înghesuită precum în metroul de ora 16 de exemplu. Nu era tânără. “Patruzeci și cinci, patruzeci și șase” apreciase bărbatul. Nu epata, își purta frumusețea cu o oarecare discreție dar în același timp cu distincție. “Știu că sunt frumoasă și că ai vrea să mă atingi ca pe o Monalisă, dar n-o vei face pentru că sunt rece și intangibilă” părea să spună fiecare gest al său, de altfel controlat și circumscris mișcărilor interioare.
Privind-o cu coada ochiului bărbatul nu putu să nu remarce suplețea trupului, grația mișcărilor și rafinamentul echilibrat al îmbrăcăminții. “Parcă ar fi o balerină. Cine știe, poate chiar o fi fost cândva o balerină celebră” găndi bărbatul. Bustul mic, mijlocul subțire și coapsele înguste îi întăriră convingerea. Rupându-se atracției magnetice a periculoasei sale însoțitoare, bărbatul își răsuci privirea și continuă să parcurgă interiorul avionului pipăindu-i toate ungherele, analizând personalul însoțitor și cântărind din ochi pasagerii apropiați.
Ca să-și mai răsfire minutele, scoase din suportul de la scaunul din față câteva pliante despre măsurile de siguranță la decolare și aterizare și începu să le studieze. Se plictisi însă repede, erau anoste. Scoase apoi catalogul liniei aeriene cu care călătorea, dar în afară de prezentarea aeronavelor companiei și o sumedenie de reclame neintresante, majoritatea la țigări și băutură, nu era nimic altceva demn de remarcat.
Neastâmpărați, ochii abandonară pliantele plictisitoare și o șterseră din nou în grădina vecinei de peste drum. Chipul său avea un ten curat dar lipsit de prospețimea tinereții, iar la coada ochilor câteva riduri paralele se rânduiau vizibil înspre tâmple. De la distanță părea mult mai tânără. I-ai fi putut da ușor treizeci, treizeci și ceva de ani. De aproape însă, suplețea pierdută a pielii și ochii usor obosiți de vălurile de ani așezați peste retină o trădau. Avea însă o pereche de picioare absolut superbe. Înmănușate în mătase neagră, ce te-ai fi așteptat să ascundă vederii pielea fină dar realizând tocmai contrariul, prelinse în pantofi cu toc înalt total neadecvati iernii dar grozav de bine asortați restului, ar fi atras privirile chiar și din drumul lor către o gaură neagră. Doi genunchi ca două țepușe înfipte în ochii admiratorului, ieșind neobrăzați de sub fusta scurtă dar decentă, păreau a împacheta privirile rătăcite mai mult sau mai puțin întâmplător și a le așeza cuminți teanc, precum visele în raftul cu amintiri.
Ușor încruntat bărbatul își recuperă privirile obraznice și le muștrului bine. Ca să le țină ocupate și să le găsească de lucru ceru o cafea. Manevra temperă agitația acestora preț de câteva minute. Apoi nu găsi altceva de făcut decât să încerce să doarmă.
Nu, nu era chip de dormit. Totul ar fi fost în regulă dacă nu ar fi avut gestul acela cochet de a-ș schimba piciorul de sprijin și de a-l așeza tacticos peste celălalt la fiecare sfert de oră. Dupa ce revenea la poziția picior peste picior, apuca marginea fustei și o trăgea în jos încercând să acopere ceea ce se mai putea acoperi, pentru ca în cele din urmă să o netezească cu palma într-o mângâiere lascivă, începută de undeva de pe șold și terminată la genunchi cu o rostogolire abia atinsă a degetelor desfăcute peste curbura cărnii, ce părea mai degrabă o rotunjire a unui sân timid și fierbinte decât a unui nevrednic dezvelitor al privirii genunchi.
Hobloul! Hubloul era ultima soluție. Sau să o cheme pe stewardesă și s-o roage să-i schimbe locul. Dar nu-și putea lăsa nevasta. În schimb o putea trezi! Da, da, dacă ar fi trezit-o, l-ar fi ținut de vorbă, l-ar fi bătut la cap cu o mulțime de vorbe rispite, de cerințe amețitoare și i-ar fi trecut cheful de fugit cu gândul prin vecini. Dar dacă mișcarea nu reușea?! Dacă femeia cu picioare lungi și mijloc tras prin inel i-ar fi captat privirile în continuare?!
Soarele strălucea cu putere deasupra norilor. Și... Și atât! În rest nimic. Doar soarele într-un colț și nori cât vezi cu ochii. Ce altceva poți să descoperi la zece mii de metri deasupra pământului?! Poate era mai bine s-o trezească pe nevastă-sa.
Pentru o vreme avu impresia ca i-a crescut un ochi in ureche. Caci desi privirea ii era fixata inainte, putea spune cu cea mai mare precizie ce face femeia cu picioare de matase. Putea sa explice in cele mai mici detalii cum arata inelul de argint de la mana stanga, ce lac foloseste pentru unghii, cum isi scutura bratara de la dreapta atunci cand ajunge sa-i cada peste incheietura fina a mainii, cat de lungi si delicate ii sunt degetele si o mie si una de alte detalii pe care n-ar fi crezut ca le-ar fi putut capta nici daca ar fi privit-o atent in fata. Se pipai atent. Nu avea!
In afara gestului acela absolut innebunitor cu picioarele, mai avea unul care-l facea sa tresara. Din cand in cand se intindea, isi impingea pieptul in fata si isi trecea degetele facute grebla prin parul negru taciune ca bluza subtire, semitransparenta care se itea de sub vesta. Odata cu aest gest chipul i se lumina pentru cateva clipe ca si cum o lumanare ar fi folosit pentru un timp scurt surplusul de oxigen inspirat pentru a-si inflacara fulguirea. “Trebuie sa fie vopsit” isi spuse barbatul admirandu-i parul bogat pravalindu-se in inele peste umeri si mai jos de ei inca o palma. In afara acestui potential defect era insa absolut superb. “N-are cum sa fie natural” mormai el incercand zadarnic sa gaseasca printre firele negre si unul macar auriu.
Brusc, femeia se intoarse si ii zimbi. Se simtise desigur privita indelung.
Undeva in piept o leucocita zglobie incepu sa se zbata ca un vierme fluturos in coconul de matase, sa se invarta ca un titirez, pentru a o lua apoi la fuga prin vena cava lovindu-se de peretii elastici precum un bot de fosfor in paharul cu apa si a se arunca in cele din urma fericita in atriul drept ca intr-un jacuzzi. Se balaci pentru o vreme acolo pentru a o porni iar la drum prin artera femurala catre calcai unde incepu sa se bataie de pe un picior pe altul ca un copil razgaiat. Apoi alta si alta ii urmara exemplul, pana cand tot trupul ii deveni o sauna imensa invadata de leucocitele infierbantate. Simti cum urechile i se inrosesc dintr-o data ca toarta de la ceainic, cum ii ies aburi pe nari precum taurului comunal, cum carnea incepe sa-i sfaraie pe dinauntru si sa se destrame in fasii lungi precum coca pregatita de taietei.
Privirile barbatului se retrasera rusinoase ghemuindu-se la picioarele stapanului. Se simtea ca un pusti prins cu mata in sac. Doar ca mata era prea mare si sacul sau prea mic. I-ar fi spus... I-I-ar fi spus ceva... Trebuia sa ii spuna. Dupa ce-si pritoci vorbele o felie de vreme, barbatul se apleca peste culoarul despartitor si apropiindu-si buzele de urechea femeii ii sopti cateva cuvinte, incercand sa-i urmareasca in acelasi timp mimica fetei. Nu, nu se suparase, nici nu se infuriase. Nici macar nu se rusinase. Zambise doar enigmatic pentru ca apoi sa-si mestece zambetul lasand pe buze doar cateva urme capabile sa reconfigureze intregul disparut, precum puful de vrabie de pe nasul pisicii.
Femeia se ridica de pe scaun, scotoci pentru cateva clipe prin bagajul de mana aflat in compartimentul de deasupra capului, lua un pachet pe care il vara in geanta de umar si porni catre una din cabinele aflate in capatul culoarului pe stanga si pe dreapta. Usa se inchise usor in urma sa iar semicercul rosu cu inscris alb “Liber” se transforma intr-unul rosu cu inscris negru “Ocupat”. Barbatul astepta ca pe ace pret de cateva minute, apoi infierbantat tasni din scaun si in trei pasi ajunse langa usa. Ciocani usor iar semicercul rosu se transforma din nou intr-unul alb iar usa se intredeschise.

Se intoarse fluierand si se aseza la locul sau complet relaxat. Era cu totul alt om. “E bine acum?” murmura femeia cu buzele abia dezlipindu-se dar dezvelind acelasi suras fermecator. “E foarte bine” murmura si barbatul din varful buzelor si inchise ochii ca si cum o mare greutate i s-ar fi luat de pe suflet, nu inainte insa de a mai arunca un ochi fugar catre genunchii femeii acoperiti acum de o fusta lunga pana la glezne din jerse maroniu contrastand evident cu restul ademenitor al imbracamintii dar care lui ii facea atat de mult bine. Aluneca in scaun ca intr-o ceasca cu licoare fierbinte. Simti cum prin vene incepe sa i se prelinga molcom lapte cu cacao aromata din Indii, indulcit cu un dram de miere de salcam si presarat cu puf de ciocolata amaruie si atipi imediat.

Guşterii

Domnul Lactanţiu Păpădie e taximetrist. În dimineaţa aceea s-a deşteptat cu faţa la cearceaf. Asta fiindcă exact când îi era somnul mai dulce s-a trezit cu un cot al consoartei zgândărindu-i coastele. “Sforăiii” s-a răţoit ea, apoi şi-a tras plapuma sub bărbie şi s-a întors pe partea cealaltă. Domnul Păpădie se aştepta la cu totul alt mod de deşteptare, căci bonusul promis de atâta amar de vreme întârzia să-i fie oferit. Întinse uşor mâna pe sub aşternut şi atinse spinarea caldă a femeii. O coborâ apoi uşor şerpuindu-şi arătătorul până peste fesele pline unde mâna se desfăcu evantai ca o coadă de păun. Nicio mişcare. Bărbatul privi câteva secunde ceafa umedă e nevestii, apoi îşi retrase mâna şi-şi pironi ochii pe fereastră. Era moină. Ferestrele erau umede şi pe dinafară şi pe dinăuntru, iar cerul era bolovănos. Picuri mici ca o ceaţă colindândă se rostogoleau înghesuiţi spre pământ. Asfaltul umed strălucea mat în lumina felinarelor pâlpâinde luptându-se cu greu să-şi împrăştie picurii gălbui printre umbrele gheboşate pregătindu-se de culcare. “Mai bine o şterg, poate prind vre-un guşter care a întârziat la servici” îşi spuse domnul Păpădie, apoi căscă larg scărpindu-se sub braţ şi adulmecând miresmele. Nu era cazul să se mai spele. Se îmbrăcă rapid încercând să fenteze răcoarea încăperii, înşfăcă din frigider câteva bucăţi de parizer cu şuncă pe care le lipi pe două felii de pâine, înveli totul cu o pagină din Click-ul de ieri şi ieşi valvârtej pe uşă. Dacia porni la prima cheie şi domnul Păpădie zâmbi mulţumit. În staţia de taximetre de la Spitalul Militar mai era doar Şuncălungă cu Matizu. Era mai mult decât bine, va înhăţa cu siguranţă primul client căci nimeni n-ar fi ales Matizu lu Şuncălungă în locul Daciei sale cu motor Renault recondiţionat integral acu doi ani şi cu doar optzeci de mii la bord reduşi în două rânduri de la o sutăcincizeci. Lăsă motorul pornit, căută la radio nişte manele ca lumea pe care le potrivi în surdină şi îşi privi ceasul. Era aproape şase. “Ce dracu o face Mariţa? O fi plecat la slujbă sau iar l-a chemat pe hăndrălăul ăla al ei să-i ţină de cald?! Pe nevastă-sa n-o chema Mariţa dar aşa o alinta el. Ar fi plecat s-o verifice, dar vremea era prea naşpa şi apoi era cam vlăguit să se apuce iar să-i ardă dulapi pe spinare. Şi nici n-avea chef să repare din nou gardul. Închise ochii. Îi mai deschise abia când ziua începu să se caţere din mare de dincolo de faleză. Maşinile începuseră să vâjâie pe bulevardul Mamaia. Transpirase. Se întinse din nou trosnindu-şi oasele. Trebuia să-şi scoată şuba şi să se răcorească un pic. Deschise uşa fără să-i pese de maşina din spate care frână brusc încercând să evite mişcarea sa nesăbuită,strecurându-se apoi cu greu printre uşa dechisă a Daciei şi dubiţa venind pe banda cealaltă. Şoferul năpăstuit claxonă nervos şi-i făcu un semn neidentificabil în semiobscuritatea dimineţii. “Ce pula mea bă. Te mănâncă în cur?!” mormăi taximetristul abia dezlipind buzele, privind cu milă în urma nesimţitului şi trăgând cu ochiul spre capul levierului ce ieşea ca o cobră de sub banchetă. Apoi îşi scoase şuba îmblănită, o împături cu gesturi delicate, o aşeză tacticos pe bancheta din spate şi se ghemui din nou în scaun cu ochii închişi lăsând muzica olecuţă mai tare. Niciun guşter…

Retrocedare

Moş Iordan şi-a primit pământul înapoi. Cam târziu. Nu, nu pe acela pe care îl aştepta de atâta amar de vreme, căci pe acela l-a primit de la primărie tuşa Lisăndrina, care la rândul-i n-a putut să-l primească pe cel ce fusese al moşilor ei din cauză că pe-al său construise Costică a lu Bobocel, ăla d-a fost ajutor la crâşma din sat pe vremea lu Nea Nicu, vilă nouă cu termopane albe şi ţiglă metalică roşu văpăi. Aşa că Moş Iordan a primit o bucată de pământ taman în cimitir, că altundeva nu se mai găsea. Era o bucată colo lângă fosta căsuţă a paznicului, fără gropi multe dar cu puzderie de bălării şi de flori sălbatice. “E bine şi aşa, că n-o să-mi fie prea greu să ajung din casă până la groapă după ce-oi muri. O să fie mai uşor şi cu praznicu” a zâmbit amar Moş Iordan. S-a învoit mosu şi s-a mutat acolo. Şi-a făcut grădină printre morminte. Şi-a pus şi roşii şi castraveti şi ardei şi ceapă. De toate a pus. Flori are o mulţime, că a pus flori la căpătâiul fiecărui mort. Şi la picioare le-a pus. Flori de primăvară, flori de vară, flori de toamnă… Nu-i zi fără flori. Doar iarna când începe crivăţul să taie aerul ca un stol de lame subţiri şi totul se acoperă cu pojghiţă subţire de gheaţă nu mai sunt flori…
Dar are o problemă Moş Iordan. Când muşcă din roşiile zemoase găseşte printre sâmburii lunecoşi şi umezi, ochii clipind ai ălora morţi. Şi asta n-ar fi nimic, că-i adună şi-i pune deoparte dar oriunde i-ar pune ochii îl privesc atent şi cu pofta cum înfulecă pita cu roşii şi brânză de-i stă dumicatu-n gât. Şi mai are moşu probleme şi cu lăptuca, că-i cresc frunzele lungi şi cărnoase ca limbile celor duşi de le aude noaptea cum şuşotesc şi se vaietă şi-i tulbură liniştile. Geaba le taie ziua şi le dă drumul în oala cu ciorbă că ele continuă să slobozească bolborosiri nedesluşite şi aşa tăiate-n bucăţi. Şi cu boabele de mazăre are moşu necazuri. Clănţăne în teacă ca dinţii în gură şi când le despresoară din mantia verde se împrăştie pe masă albe, taman ca măselele şi continuă să clănţăne orice le-ar face. Li-i frig şi-n miezul verii, geaba le înveleşte moşul în stergar alb cu ţesătură din fir albastru şi roşu şi le îndeasă în oala de lut. Ele tot clănţăne şi clănţăne…
Altfel o duce bine moşu. Griji n-are prea multe. Mai găseşte din când în când tibii lungi şi subţiri în traista cu scule, între tesla morocănoasă şi rindeaua rânjind ascuţit. Le adună unul câte unul şi le pune deoparte să le trimită îndărăt când s-or trezi morţii şi-or striga după ele. Şi femururi late şi rotujite cum rotunjite şi tari fuseseră odată coapsele ce le-nveliseră găseşte moşul printre bălării. Zâmbeşte şăgalnic când aduceri aminte se-nvolbură năvalnice să-i zgândăre pacea. Pe acelea le şterge cu năframă subţire şi le aşează în cutii de lemn tapisate cu fir moale din mătasa porumbului şi le stivuieşte pe prispă drept lângă uşă să-i fie aproape când s-or trezi neliniştile într-însul.
Cu toate se descurcă Moş Iordan, cu toate. Doar cu somnu-i mai greu. Că-n pat, la scăpătat de soare se-ndeamnă a se întinde domol şi Ion a Petrii şi Pavel Ciobotaru şi Pintilie şi Bodringă din Drumzăreşti şi Malca şi Panaghia şi Onofrei Nicodim şi Chira lu moş Nichifor şi Ilisafta şi Amfilofie răspopitul şi mulţi alţii şi încep a sporovăi cu glasuri şoptite, mde d-ale morţilor, unii de bine, alţii de rău, da toţi nemulţămiţi că li se închid în nas uşile prin care înainte treceau să-şi ţeasă cu ac însufleţit poveştile vieţii. Aşa că Moş Iordan îşi mângâie gânditor barba aspră şi se ghemotoceşte să doarmă, că-i iarnă, că-i vară, pe cuptor lângă mâţă…

Bǎnuţul de cositor (Daruri de Moş Nicolae)

(Madelitei, cǎreia i-am promis o poveste de sǎrbǎtori şi tuturor prietenilor mei ce n-au găsit nimic în încălţări)

A fost odată ca niciodatǎ, cǎci a fost, fǎrǎ nicio urmǎ de îndoialǎ, altfel n-am fi avut azi ce povesti, a fost odatǎ cum spuneam un împǎrat. Şi avea împǎratul nostru, ca orice împǎrat care nu are trei bǎieţi, avea deci împǎratul nostru trei fete cucuiete, una mai frumoasǎ decât cealaltǎ şi toate trei mai frumoase decât soarele şi mai cuminţi decât luna. Eiii, asta cu cuminţenia nu e chiar aşa, am spus-o doar de dragul poveştii. În realitate fata cea mare a împǎratului era neaştâmpǎratǎ şi iute la mânie precum uliul ce scarmǎnǎ mǎnuşa ce-l sprijinǎ. Îşi cam repezea pǎrinţii când îi mai spuneau sǎ facǎ una alta prin palat, mde, treburi d-ale odraslelor de împǎrat, se îmbufna una douǎ şi pufnea când era certatǎ, iar în plus nici nu-şi lǎsa niciodatǎ surorile sǎ se atingǎ de lucrurile ei. Fata cea mijlocie, nu prea era nici ea balsam de pus la ranǎ cum şi-ar fi dorit pǎrinţii, cǎci avea mereu impresia cǎ tot ce au ceilalţi e mai bun decât ce are ea. Din cauza asta se iscau dese certuri cu sora mai mare sau cu ceilalţi prinţişori şi prinţese din împǎrǎţie, ba chiar a ajuns de câteva ori sǎ smulgǎ codiţele blonde ale prinţeselor şi sǎ zgârie cu unghiile-i subţiri pielea finǎ a prinţilor. Doar fata cea micǎ era o grǎmǎjoarǎ de om, sfioasǎ şi tǎcutǎ ca un pui de vrabie. Unde o puneai, acolo ar fi stat zi întreagǎ, privind oamenii care se rǎscoleau în jurul sǎu, frunzele clipocinde ale copacilor, iarba unduind uşor în bǎtaia vântului, pǎsǎrile vânturând cerul cu aripile sau norii jucǎuşi inventând întruna desene magice.
Într-o bunǎ zi, la amiazǎ, împǎrǎteasa a intrat în palat, şi-a chemat odraslele şi a început sǎ le povesteascǎ:
- Astǎzi când mǎ plimbam prin pǎdure m-am întâlnit pe potecǎ cu un moşneag. Era tare bǎtrân moşneagul, şi slab, şi obosit. Abia îşi târa picioarele. Ba la un moment dat a alunecat şi a cǎzut. Atunci eu i-am întins braţul şi l-am ajutat sǎ se ridice. Moşul mi-a mulţumit şi mi-a spus cǎ-mi poate dǎrui în schimbul ajutorului meu, cel mai preţ dar pe care îl doresc. N-am ştiut ce sǎ-i cer şi atunci moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ fericirea. Dar eu i-am spus cǎ nu am nevoie cǎci fericitǎ este fiecare zi trǎitǎ lângǎ împǎrat, tatǎl vostru, pe care îl iubesc. Atunci el a spus cǎ îmi poate dǎrui îndestularea sufletului, dar eu i-am spus cǎ nimic nu îmi poate îndestula sufletul mai mult decât o fac glasurile voastre vesele. Vǎzând cǎ nici asta nu-mi este de trebuinţǎ moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ bogǎţia dar i-am spus cǎ locuiesc între oamenii care mi-s dragi şi nicio altǎ bogǎţie nu poate fi mai de preţ. În cele din urmǎ m-am învoit ca moşul sǎ vǎ dǎruiascǎ vouǎ lucrul acela de preţ ce mi se cuvenea. Eu m-am întors repejor acasǎ dar moşul abia vine în urma mea cǎ-i tare bǎtrân şi amǎrât. Şi când are sǎ ajungǎ, voi sǎ fiţi pregǎtite sǎ-i spuneţi tot ce vǎ doriţi, iar moşul are sǎ vǎ îndeplineascǎ dorinţa. Iar de nu va veni pânǎ la asfinţitul soarelui eu vǎ zic sǎ închideţi ochii şi sǎ-i trimiteţi dorintele voastre prin vis. Şi fiindcǎ nu va avea cum sǎ intre în casǎ, sǎ vǎ lǎsaţi la uşǎ pantofiorii ca sǎ aibǎ moşul unde sǎ-şi lase darurile cerute.
Tare s-au mai bucurat fetele împǎratului când au auzit una ca asta. “Darul cel mai de preţ”… Tiii… ce de planuri au început a ţese, ce de liste au aşternut pe hârtie, câte vise cu ochii deschişi nu au fǎptuit surorile cele mari. Doar cea micǎ şedea într-un colţ şi admira cu coatele sprijite pe pervazul fereştii alunecarea pâinii rotunde a soarelui dincolo de culmile arzânde. Şi fiindcǎ darurile cele nesfârşite se cereau a fi acceptate cu egalǎ deschidere, au început fetele cele mari ale împǎratului a-şi scoate în pragul uşii toate încǎlţǎrile pe care le cǎpǎtaserǎ în scurgerea timpului. Pantofiori, sǎndǎţute, papucei, ghetuţe, cizmuliţe… toate, toate erau acolo aliniate frumos ca soldaţii la pǎradǎ. Treizeci şi cinci de perechi aliniase sora cea mare şi douǎzeci şi nouǎ sora cea mijlocie. Doar cea micǎ şi-a scos pantofiorii din picioare înainte de a se aşeza în pat, i-a şters frumos şi i-a aşezat pe prag. Abia se vedeau pantofiorii mezinei, mici de tot prin mulţimea de încǎlţǎri ale celor douǎ surori mai mari. Dar strǎluceau ca doi ochi de vulpe în inima pǎdurii.
Dimineaţa urmǎtoare întreaga bucurie a fetelor s-a prǎbuşit în mâhnire, în vaiete şi plânsete amare. Cǎci imediat ce s-au trezit fetele au dat fuga afarǎ vǎ vadǎ ce le-a adus moşul. Şi când s-au uitat în pantofi n-au gǎsit nimic… Doar fata cea micǎ a scuturat perechea ei şi a gǎsit un bǎnuţ de cositor. Iar cele mari, dupǎ îndelungi scotociri, au gǎsit şi ele tot câte un bǎnuţ de cositor.
- Ce-i asta?! Şi-a bǎtut joc de noi! – a decretat soara cea mare. Eu aşteptam sǎ-mi aducǎ rochii şi bluze de mǎtase şi fuste de borangic şi veste ţesute cu fir de aur şi pantofi de lac bǎtuţi cu pietre preţioase, nǎframe subţiri ca zborul de fluture, inele cu rubine, cercei cu safire, coliere de smarald… Şi când colo! Ce mi-a adus?! Un bǎnuţ de tinichea. Nici o plǎcintǎ nu poţi cumpǎra cu el.
- Da, da – i-a ţinut isonul sora mijlocie – şi-a bǎtut joc de noi. Pǎi de-un bǎnuţ aveam eu nevoie?! Şi ǎla vechi şi îndoit, cǎ nici nu ştiu dacǎ îl primeşte cineva la schimb. Eu aveam nevoie de pǎpuşi şi de haine pentru pǎpuşi şi bomboane şi îngheţatǎ şi tort de ciocolatǎ – completǎ mijlocia lingându-şi buzele la gândul bunǎtǎţilor care-i scǎpaserǎ printre buze.
Pǎrinţii au aruncat unul spre altul feţe nedumerite şi au ridicat neputincioşi din umeri. Doar mezina a prins bǎnuţul între degetele ei mici şi l-a vârât în tǎşcuţa primitǎ cadou de la buna ei bǎtrǎnǎ.
Şi au trecut aşa multe zile ce s-ar fi risipit ca aripile fluturilor dacǎ întâmplǎrile ce aveau sǎ urmeze nu s-ar fi înfiripat într-o poveste demnǎ de a fi încrustatǎ în piatrǎ. Nu zburaserǎ mai mult de trei zile de la vizita moşului şi mezina împǎratului întâlni într-o zi în calea-i un copil sǎrman zgribulindu-se la uşa prǎvǎliei cu dulcegǎrii. Copilul zgâia ochii la o felie de plǎcintǎ din fereastrǎ şi înghiţea în sec la fiecare clipire a ochilor. Fetiţa îşi aminti de bǎnuţul de cositor din tǎşcuţǎ şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ prea mult îl întinse copilului.
- Uite aici un bǎnuţ, nu-i prea mare dar ţi-o ajunge de-o înghiţiturǎ dacǎ nu de toatǎ felia – spuse ea şi întinse bǎnuţul bǎiatului. Acesta îl înşfǎcǎ şi cu el strâns în pumn intrǎ în prǎvǎlie. Gospodarul privi bǎnuţul, o privi prin fereastrǎ pe mica prinţesǎ şi întinse copilului felia la care rǎvnea de atâta amar de vreme.
Iar aceasta nu fu singura minune a bǎnuţului de cositor, cǎci dupǎ încǎ trei zile fetiţa întâlni în cale o femeie sǎrmanǎ ce abia îşi ducea zilele. Tuşea şi gemea d-ai fi zis cǎ acuş acuş e gata sǎ-şi dea obştescul sfârşit. “De ce nu te duci la un doftor femeie?” a întrebat-o fetiţa, iar femeia i-a rǎspuns cǎ nu are suficiente parale sǎ plǎteascǎ doftorului. “Ti-aş fi dat eu o pǎrǎluţǎ, dar am dat-o mai deunǎzi unui copil sǎrac” spuse fetiţa oftând şi desfǎcu tǎşcuta sa îi arate femeii ca e goalǎ. Nu micǎ îi fu însǎ mirarea când constatǎ ca în locul bǎnuţului primit şedeau acum doi bǎnuţi. Fetiţa zâmbi şi îi întinse veselǎ femeii.
Şi poate credeţi cǎ asta a fost tot. Ei bine nu, cǎci la trei zile dupǎ aceastǎ pǎţanie fetiţa întâlni da data aceasta un om bǎtrân necǎjit tare. “De ce eşti necǎjit moşule?” întrebǎ fetiţa. “Cum sǎ nu fiu necǎjit, bǎtrâneţile mele – spuse moşneagul – dacǎ tavanul casei s-a spart şi eu nu am parale sǎ-l repar. Şi când vin ploile apa îmi curge exact în pat.” Atunci fetita a deschis tǎşcuţa, a cotrobǎit înǎuntru şi cu mirare a descoperit cǎ nu era goalǎ aşa cum credea, ci acum erau înǎuntru patru bǎnuţi. Tare s-a minunat fetiţa, dar i-a adunat şi i-a dǎruit moşneagului. Însǎ oricâtǎ plǎcere îi fǎcea sǎ ajute pe altii, gândurile fetiţei erau mǎcinate de o întrebare. Cum de nu se terminǎ banii din tǎşcuţǎ?! Cine îi punea la loc?! Aşa cǎ a dat fuga sǎ-l caute pe moşneagul care îi adusese în dar bǎnuţul iar acesta i-a explicat:
- De fiecare datǎ când ai fǎcut o faptǎ bunǎ, pe lângǎ bǎnuţul pe care l-ai pus în tǎşcuţǎ se întorc şi aceia ce au fost dǎruiţi. Cǎci bunǎtatea cu bunatate e rǎsplǎtitǎ şi aşa va fi în vecii vecilor.
Tare bucuroasǎ a fost fetiţa când a auzit vorbele moşului căci astfel îi putea ajuta pe toţi cei care aveau nevoie. După un timp însă surorile cele mari au aflat şi ele că bănuţul primit de la moşul care aduce daruri face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână. Şi atunci s-au dat binişor pe lângă surioara lor mai mică şi au început a-i cere câţiva bănuţi pentru una, apoi pentru alta şi mai târziu pentru multecele. Iar fata cea mică a împăratului le dăruia cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Văzând cum merge treaba cu bănuţul magic, fetele cele mari şi-au amintit că şi ele au primit un bănuţ asemănător dar l-au aruncat de cum l-au primit. Şi au răscolit ele camerele, au aruncat în sus păturile, covoarele, au răscolit hainele, perdelele şi în cele din urmă au găsit bănuţii sub pat. Dar în zadar au mângâit ele bănuţul, în zadar l-au frecat ca să strălucească, în zadar l-au pus în cuibarul găinii, bănuţii lor nu făceau pui cu niciun chip.
Şi uite aşa a trecut un an întreg şi a venit iar ziua în care moşul care aduce daruri a ajuns din nou la palatul împăratului. Fetele cele mari cum l-au văzut l-au oprit degrabă şi au început a-l certa.
- Păi de ce moşule ai dăruit surorii noastre mai mici, cea care nu şi-a dorit nimic, un bănuţ care face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână, iar nouă care aveam atâta nevoie nu ne-ai dat. Ea are acum toată fericirea şi toată bogăţia din lume iar noi suntem două sărmane. Mama te-a ajutat şi ai promis c-ai să ne bucuri cu darul cel mai de preţ, dar când colo ne-ai amăgit căci bănuţii pe care ni i-ai dăruit nu sunt buni de nimic. Nici o plăcintă nu poţi lua cu ei.
Moşul şi-a scărpinat un moment ceafa, şi-a mângâiat barba albă şi le-a răspuns cu glas molcom:
- Eu nu am dăruit nici uneia dintre voi fericire şi nici avere. Eu v-am dăruit doar un altoi pe care crească, să se dezvolte şi să înflorească ceea ce e înlăuntrul fiecăreia. Ceea ce s-a şi întâmplat – a mai adăugat moşul şi s-a făcut nevăzut ca şi când n-ar fi existat niciodată.

Şi ca povestea să aibă un final fericit ca mai toate poveştile care se spun seara la capătul patului copiilor cuminţi am să adaug doar că cele trei fete de împărat au trăit fericite împreună până la adânci bătrâneţi. Ei nu, nuuu, nici chiar aşa… Să fim seriosi. Cum să trăiscă toate trei prinţesele împreună până la adânci bătrâneţi?! Şi prinţii?! Nu! Adevărul adevărat e că fetele împăratului s-au făcut mari, au cunoscut trei prinţi frumoşi şi viteji pe care i-au luat de bărbat. Iar fata cea mică a rupt în două bănuţul magic la nunta surorilor celor mari şi le-a dăruit câte o jumătate fiecăreia drept cadou de nuntă. Acummm… rămâne să stabiliţi dumneavoastră dacă fetele cele mari au folosit jumătatea de bănuţ ca să-şi împlinească toate poftele sau dacă o jumătate de bănuţ nu e în stare niciodată, dar absolut niciodată să facă ceea ce e în stare un bănuţ întreg şi să încheiaţi povestea.
Căci eu aici am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus o poveste mai adineauri inventată.

reţetă

maică-mea spunea că n-ar trebui să amestec gătitul cu poezia
dar fata cu coapse transparente mi-a luat minţile
şi le-a întins peste focul de vreascuri să facă o pisto
“tu citeşte-mi, citeşte-mi din poemele tale - îmi spunea fără să întoarcă privirea -
iar eu am să-ţi pregătesc ceva delicios”
era goală şi subţire, doar coapsele iţiseră alint de curburi pentru a opri nesfârşirea picioarelor
eu înghiţeam în sec cu gândul la pisto fierbinte
la sosul aromat ce avea să-mi curgă pe barbă
şi la frunzele de busuioc proaspăt ce urmau să mi se lipească de buze
dar ea mesteca într-una cu lingura mare de lemn “tu citeşte, citeşte înainte”
mă afundam tot mai mult în citit
cuvintele se dezveleau rotund ca şi coaja cartofului sub mângâierea lamei vibrânde
şi cădeau în oală lângă ardeii graşi, dovleceii şi vinetele tăiate-n bucăţi potrivite
“ah, citeşte, citeşte…” îmi răspundea ea tot mai agitat
pesemne de la mirosul de usturoi tăiat mărunt care e musai să se pună la pisto
altfel se duce naibii toată savoarea
eu rostogoleam cuvintele îngrămădite de-a valma
asemeni lighioanelor înfricoşate de apropierea flăcării
căci sânii ei alunecau peste uleiul de măsline ca zvârluga de păstrăv în apa de cleştar
şi mă-mbătam cu miresmele ce începuseră să mă-mpresoare
“ah, acum, acum…” striga fata cu coapse transparente
privind pofticios peste umăr şi strângându-mi cu putere degetele
avea pulpele pătate cu roşii şi sucul lor aluneca încet spre genunchi
doar două seminţe albe se opriseră sub pelvis
şi priveau mirate de-acolo
“acum, acum - gâfâia fata lângă oala cu pisto clocotită – înc-un pic
şi e gataaa…”

apoi s-a făcut linişte

Crenguţa de stejar

(inspirat de povestea lui cleo)

Fetiţa se opri brusc. La câţiva paşi în faţă se profila trupul ghemuit al unui băieţel. Nu arăta a avea mai mult de patru cinci ani. Aşa ghemuit pe vine cum era, părea să fie exact cât o minge de fotbal. Fetiţa se apropie cu paşi mărunţi şi tainici. Iscodi cu privirea gesturile băiatului încercând să afle ce face, dar băiatul o simţi, întoarse brusc capul şi o privi drept în ochi. Nu-i spuse nimic. Apucă apoi din nou crenguţa de stejar şi continuă să zgândăre pământul cu vârful ei ascuţit. Fetiţa se încruntă. Deşi mersese pe vârfuri tocmai pentru a nu fi auzită, băiatul o aflase degrabă. Şi apoi nici privirea aceea cu care o sfredelise parcă până în suflet nu-i plăcuse. “Nu-i politicos să-i priveşti pe oameni drept în ochi dacă nu-i cunoşti” – îi spusese maică-sa şi pentru prima dată simţi în trup adevărul din spusele ei. Privirea băiatului trecând dincolo de pupilele ochilor, în jos pe tuburile privirii, până în miezul sufletului, i se păruse indecent de isoditoare, precum o mână întinsă care în loc să se oprească în palma celuilalt se surge uşor printre degete, intră în piele şi se pierde în sânge răscolind întreg trupul. Şi nici tăcerea răsucită cu faţa spre nord ca muşchiul crescut pe scoarţa unui copac bătrân nu-i plăcuse. Ar fi putut să-i spună măcar “Bună ziua” dacă nu “Ce frumoşi pantofi de lac ai!” gândi fetiţa privind spre vârful pantofilor roşii de lac nou-nouţi.
- Ce faci aici? – îl întrebă ea arţăgos ca şi cum băiatul ar fi sărit gardul moşiei dumisale în scop de furtişag şi ar fi fost prins de proprietăreasă asupra faptului, cu mâna în sacul cu rotunjiri sufleteşti şi cu buzunarele peticite pline de şterpelitele zâmbete.
Băiatul murmură ceva fără să-şi ridice ochii dar fetiţa nu înţelese ce. O irita comportarea băiatului. Îşi drese glasul şi trăgând aer în piept rosti apăsat silabisind rar:
- Ce-faci-tu-a-ici?
Dar înainte ca băiatul să aibă vreo reacţie, fetiţa rămase surprinsă de comportamentul ciudat al sunetelor. Trupul băiatului acţiona ca un fel de magnet pentru sunete. Literele ieşite din gura fetei nu se rostogleau în cercuri concentrice umplând dejurîmprejurul de clinghet suav ci păreau a se îndrepta ca din puşcă către urechea sa. Fraza se încheia brusc ca şi cum s-ar fi lovit de un perete imaginar, “baaaang” şi s-ar fi topit imediat.
- Ce faci tu a ici? – repetă fetiţa de data aceasta şi mai rar, dar efectul fu exact acelaşi. Băiatul cu crenguţă de stejar scormonind ţărâna absorbea sunetele ca un burete.
- Tu absorbi sunetele? – întrebă fetiţa doar de dragul de a mai da de-a dura câteva cuvinte şi a le urmări mişcarea unduitoare. Sunetele plecară drept şi fără să se abată spre dreapta sau spre stânga se îndesară ca un buştean în joagăr în urechea băiatului. Vââââj… T şi U şi A şi B şi toate celelalte intrară unul după altul fiind înghiţite complet, doar un abur alb repederisipit ieşind pe partea cealaltă. Ca într-o cupolă de sticlă păreau că se află băiatul şi fata, izolaţi de restul lumii de capacitatea neobişnuită a celui dintâi de a absorbi sunetele. Dar privind mai atent fetiţa constată şi altceva uluitor. Că băiatul nu absoarbe numai cuvintele ei ci şi alte unduiri rotinde prin aerul dens. Verdele frunzei, cântecul mierlei, scânteierea răzvrătită a apei, mirosul teilor, vibraţia aripilor gâzelor, toate alergau către ochii, nasul şi urechile copilului ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit după colţ şi doar acolo şi-ar fi găsit adăpost şi tihnă…
Şi mai constată ceva fetiţa. Că pe măsură ce dejurîmprejurul se scutură de sunete, miresme şi culori în ochii, în urechile şi în nările băiatului acesta se făcea din ce în ce mai mare. Deja mingea de fotbal rămăsese mică, pantalonii deveniseră scurţi până la genunchi iar cămaşa nu-l mai încăpea defel jumulindu-i nasturii unul câte unul precum vântul cupele de păpădie.
- Tu eşti pământean sau ai aterizat aici de pe altă planetă?! – chicoti fetiţa urmărind şirul de litere cum dansează vesele coborând un traseu bine stabilit, pentru a intra apoi prin ureche şi a se aşeza cuminţi lângă celelalte ca într-un hambar plin cu grâne. Ba mai mult, privind cu şi mai mare atenţie, fetiţa constată cum unele litere încep să încolţească, da, da, să încolţească precum boabele de fasole puse în pat de vată umezită pe pervaz lângă sobă şi dau a le creşte vrejuri subţiri şi frunzuliţe mici ca petalele lăcrămioarelor.
Băiatul nu-i răspunse nici de data aceasta, dar dacă ar fi făcut-o lunca ar fi fost traversată de glasul şovăielnic al unui adolescent cu braţe subţiri, cu trup firav dar cu ochi strălucitori şi vii ca florile albe de nufăr risipite pe întinderea întunecată a lacului.
Încântată de minunăţia ce i se înfăţişa înaintea ochilor fetiţa se aşeză jos lângă băiat pe o brazdă de iarbă şi începu să povestească. O fascina dansul acela al cuvintelor, şerpuirea lor ca al unei libelule lungi şi elastice, cuminţenia în a urma acelaşi traseu şi de a se aşeza disciplinate unul lângă altul precum picăturile rotunde de ploaie pe geamul aburind. Îi povesti despre bunica, despre Nicolae, câinele cu zulufi albi şi lungi până în pământ ca o rochie de doamnă, despre surorile Gica, două gâşte trupeşe care toată ziua sporovăie ca două ţaţe gureşe în poarta casei, despre echipa de fotbal cum le spunea bunicul, adică cele unsprezece găini albe cu coadă neagră care arau toată ziua bătătura în sus şi-n jos ca nişte sportivi neobosiţi, despre Mălin cireşul din fundul curţii care făcea nişte cirese mai mari decât căpşuna sau despre fraţii Petreuş doi vişini pitici şi bătrâni ale căror plete aurite erau prinse de bunicul cu agrafe de lemn uriaşe ce le răsfira ca o umbrelă deasupra pământului. Ooo… despre toate cele îi povestea fetiţa, opintindu-se ici colo pentru a-şi mai trage puţin răsuflarea. Apoi, dintr-o dată, total neaşteptat, băiatul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi. Fetiţa tresări. Nu mai era nicidecum băiatul mic pe care îl întâlnise, era un tânăr voinic, cu părul castaniu fluturând în adierea vântului, cu braţe vânjoase şi picioare zdravene bine înfipte în pământ. Doar degetele îi rămăseseră subţiri, la fel de subţiri ca şi crenguţa de stejar cu care continua să scarmene pământul.
- Ai obosit?! – îl întrebă fetiţa, mulţumită de data aceasta de atenţia ce i se acorda. Şi fără să mai aştepte vre-un răspuns continuă să povestească vrute şi nevrute, întâmplări alandala, unele pe care le trăise, altele inventate pe de-a-ntregul, iar altele aduse din condei abia-abia sau dimpotriva, pentru a face plăcere străinului. Asfinţitul îi găsi unul lângă altul, spate în spate, cu fetiţa povestind în continuare iar bărbatul sorbindu-i cuvintele. Şi erau atât absorbiţi în ceea ce făceau încât nici unul nu observă cum bărbatului încept să-i crească din degete frunze şi din braţe ramuri, cum încet încet trupul i se îngroaşă iar pielea i se zbârceşte şi i se întăreşte exact ca o scoarţă de copac. Când soarele abia mai pâlpâia deasupra orizontului cu greu desenând conturul uni copac rămuros şi pe cel al unei fetiţe învelite în coroana sa, rostolirea repezită a vântulu rupse vraja. Copila se ridică brusc amintindu-şi de casa. Privi spre înalt copacul, îi îmbrăţişă trunchiul şi porni cu paşi grăbiţi către vatră. Dar chiar când să facă primul pas pantofiorul cel roşu se lovi de crenguţa de stejar. Fetiţa se aplecă şi o ridică în palme.
- Mergem?! – întrebă aceasta şi fetiţa avu impresia că una din frunzele care o priveau ca un buchet de ochi de pe crenguţa de stejar, clipeşte strengăreşte…