Peștii roșii

Domnul Demetriade era vecinul nostru din stânga. Era un bărbat în vârstă, fără să fie bătrân, uscat, fără să fie colțuros și avea o privire ascuțită, dar fără să înțepe. Locuia la un dormitor. Noi la două, iar familia Ionescu, din dreapta, de lângă lift, cu cei trei copii năzdravani ale căror glasuri se înfigeau în pereți ca în niște mulaje pentru reconfigurare facială, locuia la trei dormitoare. Domnul Demetriade avea peruși pe care îi punea să cânte dimineața și un radio cu lămpi, așa îmi imaginam eu, la care asculta seara corul armatei roșii. De fapt eu îmi imaginam mult mai multe. Eram convinsă atunci că domnul Demetriade era spion sovietic și prin intermediul radioului acela cu lămpi comunica cu ai lui, cei de dincolo de graniță, iar aceștia la rândul lor îi trimiteau mesaje cifrate prin intermediul melodiilor mărețului cor al armatei roșii, care de altfel mie nu-mi displăcea, căci aveau tot felul de melodii nemilitare, cântau și rockul lui Presley și Viva la pappa col pomodoro a lui Rita Pavone și Arlekino a lui Alla Pugacheva și Les Champs-Elysées a lui Joe Dassin și tot felul de melodii zurlii sau melancolice din toate colțurile lumii, melodii care nu se potriveau deloc, dar deloc-deloc, cu sobra uniformă militară a cântăreților. Eram convinsă la un moment dat că domnul Demetriade o să dispară subit, pufff, așa cum dispare într-un nor de fum duhul din sticlă după ce își duce la capăt acțiunile magice, urmând ca mai apoi apartamentul său să se umple de bărbați înalți, toți cu ochelari de soare și trenchcoaturi de piele neagră cu gulerul ridicat, care să ia la pigulit toată casa pentru a înțelege în ce fel domnul Demetriade ne afectase viețile nouă, vecinilor de palier, a celor de bloc, de cartier, în fine ale tuturor vecinilor săi oriunde ar fi trăit ei. 

De peruși știu sigur fiindcă uneori când mă duceam la școală sau când mă întorceam de la școală, ușa de la apartamentul de alături era crăpată, probabil că proprietarul tocmai ajunsese de la cumpărături cu sacoșele pline de zarzavaturi, de șunci, de brânzeturi și de misiuni noi de la șefii săi de dincolo de graniță, oricare ar fi fost granițele acelea și având ambele mâini ocupate nu mai putea să închidă si ușa, doar s-o apropie un pic cu vârful piciorului drept, răsucindu-l prin spatele stângului și împingând ușa așa cum fac fotbaliștii când vor să dea o pasă șmecheră. Prin ușa crăpată se putea vedea holul mic, apoi ochiul iscoditor poposea direct în bucătărie, căci așa erau aranjate camerele în blocurile acelea din Balta Albă, era un hol mic la intrare, bucătăria în față, apoi în stânga sufrageria, cu ieșire la balcon și dincolo de ea, dormitorul, căci erau confort doi cu intrare din una în alta. Iar ochiul poposit în bucătărie, chiar și închis fiind, nu putea să nu observe perușii care umpleau tot spațiul și uneori, când domnul Demetriade dădea drumul la apă, cântau. Cântau cum știau ei, tri-li-li-li-la, tri-la-li-lu-lu, dar mie tare îmi plăcea. 

Așa stăteam și în ziua aia, cu ochiul în crăpătura ușii încercând să număr perușii din bucătărie când deodată privirea mi s-a umplut de negru, și nu, nu erau miodezopsii, ci era paltonul domnului Demetriade care îmi obturase întreaga vedere. 

- Nu vrei să intri să îi vezi de aproape? – m-a îmbiat el mieros, dar eu știam de la mama că o fată cuminte nu trebuie să intre singură în casa unor străini, mai ales a domnului Demetriade, ciudatul ăla care n-are toate țiglele pe casă, accentuase și tata, deși blocul nostru nu avea țigle ca mai toate casele, avea terasă, care era veșnic motiv de scandal pentru că cei de la ultimul etaj voiau ca banii pentru reparația ei să fie plătiți de toți locatarii, în timp ce toți locatarii vociferau că de ce să plătească ei reparațiile terasei dacă aceasta stătea numai deasupra capetelor celor de la zece. În fine, treburi de oameni mari. 

- Numai un pic – i-am spus cu ochii la peruși, gândindu-mă că și dacă ar fi avut ceva gânduri necurate, astea ar fi trebuit pregătite din timp, însă de vreme ce dăduse peste mine în ușă hodoronc-tronc, nu avusese timp să pună la cale niciun plan.

Așa că am intrat și m-am dus direct în bucătărie. Domnul Demetriade avea o mulțime de peruși, unii galbeni, alții albaștrii, unii verzi, roșii, portocalii, violet, toate culorile pământului erau acolo. Când am intrat, perușii stăteau țepeni de parcă ar fi fost împăiați. Niciunul nu mișca. Unii sus pe galerie, alții pe uscătorul de vase, unii pe dulap, pe masă, pe scaune. Atunci domnul Demetriade a dat drumul încet la apă. Doamneee, ce concert! N-am auzit niciodată ceva mai frumos. Ca la un semn, de parcă ar fi făcut parte dintr-un mecanism de ceasornic nemțesc, fin reglat, păsările au început toate să miște și să cânte. Sublim! Nu mă mai săturam privindu-le. Apoi domnul Demetriade a dat drumul la apă mai tare, și mai tare, și glasurile perușilor se auzeau la rândul lor din ce în ce mai tare, de parcă ar fi vrut să acopere clipocitul apei și de fapt cred că asta și încercau. Tocmai când începusem să mă topesc de încântare, că trebuise deja să pun ghiozdanul jos și să mă preling pe scaunul de lângă mine, am văzut apa de la chiuvetă căreia până atunci nu îi dădusem atenție. Nu mi-a venit să cred! M-am ridicat în picioare și m-am apropiat. Am înțepenit exact ca atunci când te dai cu sania, sania se răstoarnă și tu zbaaang, nimerești taman într-un morman de zăpadă de pe marginea drumului din care nu mai poți să ieși. Apa care curgea pe țeavă era plină de pești. Erau pești mici, roșii, care curgeau în chiuvetă, se roteau o vreme acolo, alergând dintr-un capăt în altul, apoi alunecau mai departe la canal. Nu păreau nicicum speriați de posibilitatea pierii în conducta de canalizare a blocului, erau mai degrabă veseli că se pot zbengui o vreme în cuva chiuvetei, de parcă nu erau pești roșii ci efemeride din acelea care se nasc doar pentru un zbor înspre moarte mai scurt de o zi. Dar cât de elegant și cât de delicat este zborul lor. Am dat să pun un dop la chiuvetă, să opresc peștii aceia roșii să mai coboare prin conducta de canalizare, dar domnul Demetriade m-a prins de încheietura mâinii și mi-a spus zâmbind.

- Nu poți opri curgerea lumii oricât de mult te-ai strădui. 

Atât mi-a spus și nimic mai mult. De parcă eu eram suficient de deșteaptă să înțeleg ce ar vrut el să spună prin acel „nu poți opri curgerea lumii”. În primul rând că lumea nu curge. Apoi că și dacă ar curge, poți pune un dop, orice chiuvetă are un dop, iar dacă nu are poți cumpăra unul de la metalocasnice. Chestia asta n-am înțeles-o atunci în bucătăria domnului Demetriade, dar aveam s-o înțeleg mai târziu când am lăsat-o pe Mary să plece deși știam ce e în sufletul ei, deși puteam să-i spun c-o iubesc, că nu trebuie să mai plece urechea la gura lumii, că undeva s-ar fi putut găsi o soluție și pentru noi, că dacă nu s-ar fi găsit aici, am fi putut fugi dincolo, în State, sau în Olanda. Dar n-am făcut-o și Mary s-a dus acolo unde ne întâlnisem prima dată, la Cascada Cailor, unde apa se prăbușea de sus ca o funie subțire și transparentă pe care parcă cineva o desfăcuse din lațul cu care fusese prinsă de creasta munților și o lăsase să cadă, iar ea alunecase de-a lungul înaltului, se împleticise o vreme nehotărâtă în ochiul de apă care se forma la baza stâncii, pentru a pleca apoi mai departe lăcrimând către mare. Doar că Mary nu plecase niciunde mai departe, rămăsese acolo. Ca un peste roșu și mic o găsiseră plutind în ochiul de apă. Da, avea dreptate domnul Demetriade, dar atunci eram un copil, ce știam eu și dopul acela negru de cauciuc tare era acolo pe marginea chiuvetei, la doar un braț distanță de palma mea, iar domnul Demetriade mă ținea strâns de încheietura mâinii ca să nu pot să-l apuc. „Nu poți opri curgerea lumii”, spusese domnul Demetriade pe un ton nici tăios, nici blând, nici sfătos, nici aspru, nici cald, nici rece, iar eu rămăsesem cu ochii la dopul acela negru care s-a înțepenit în suflet pentru toată viața.  

- Poți să mai treci când vrei – mi-a spus domnul Demetriade ajutându-mă să pun ghiozdanul în spate și atingându-mă ușor pe umăr pentru a mă îndruma către ușă, dar eu știam ce vor bărbații singuri de la fetele lipsite de creier cum eram eu, vor să le facă felul, așa că mi-am spus că n-am să mai intru în viața mea în bucătăria lui, deși mai târziu m-am mai gândit și am ajuns la concluzia că nu decisesem asta pentru că era un bărbat singur care căuta să le facă fetelor felul, ci pentru peștii cei roșii...

Și n-am mai intrat! Și nici prin crăpătura ușii, care știam că e o capcană pentru fetițe atent regizată, n-am mai privit. Asta până într-o marți. Mama avea una din serile sale lungi cu ședințe interminabile, iar tata era plecat două zile într-o delegație la Iași. „Ieși afară la joacă, dar la șapte ești în casa și nu uita să pui cheia de gât, n-o pui în buzunar, m-ai înțeles?!” îmi spusese mama, iar eu la opt urcam încetișor scările cu teama că mama s-ar fi putut să ajungă înaintea mea. Domnul Demetriade dădea cu mătura în fața ușii apartamentului, iar dinăuntru se auzea corul marii armate roșii, cu un solist care cânta ceva în spaniolă. 

- Nu vrei să intri un pic? – m-a întrebat el galeș. Știam clar ce vor bărbații de la fetele singure, dar corul marii armate roșii mă atrăgea ca un magnet căruia nu mă puteam împotrivi, care era mai puternic decât teama de bărbații singuri care stau cu ochii pe fetițele proaste și chiar decât frica de frecușul pe care aveam să-l primesc de la maică-mea. Trebuia neapărat să văd radioul cu lămpi, trebuia musai să-l văd, știam că nu putem muri fără a vedea radioul acela vetust, cu păianjeni în interior, cu difuzoare mari acoperite cu pânză de in bej, cu butoanele din os de taur îngălbenite de vreme și cu un ecran galben pe ale cărui sârme erau așezate câteva păsări minuscule mutându-se agitate dintr-un capăt în altul în funcție de postul pe care voiai să-l prinzi. 

- Un pic – am spus hotărâtă și am intrat. 

În bucătărie era curățenie lună, de parcă apartamentul tocmai fusese cumpărat de la compania de distribuție a locuințelor de stat. Nici urmă de peruși. Am intrat apoi în sufragerie și am aruncat un ochi de jur împrejur. Niciun radio nicăieri. Am intrat cu tupeu și în dormitor, dar radioul nu era nici acolo. În schimb muzica nu se mai auzea. M-am uitat întrebătoare înspre domnul Demetriade și el a zâmbit. Ca un moș cu barba albă și lungă, un pic țepoasă când atinge obrajii copilului pe care îl ține în poală, cu ochii mici dar luminoși și cu aerul unui om care are lumea întreagă  în el și niciun pic în afară. 

- Vino să-ți arăt.

Ne-am întors în bucătărie. Acolo am descoperit dulapul pe care nu îl văzusem prima dată. Era complet nepotrivit cu locul, părea mai degrabă un șifonier de dormitor, decât o mobilă de bucătărie. Domnul Demetriade s-a apropiat de el, a deschis ușile și atunci mi s-a dezvelit grozăvia. Pe bare de lemn, din cele pe care se agață umerașele, înșirate de sus și până jos, stăteau perușii. Păreau că dorm. Erau aceiași pe care îi văzusem înainte, pe mulți îi puteam recunoaște după penaj. Deci aici locuiau perușii domnului Demetriade! Dar muzica? Dar radioul? Eram sigură că vecinul știa foarte bine ce caut. Și ca să-mi dovedească că știe a deschis pumnul pe care-l ținea strâns. Avea în palmă un buton mic ca un năsturaș de uniformă. A răsucit butonul și perușii s-au trezit dintr-o dată din somnul cel adânc și au început să cânte: Калинка, калинка, калинка моя! В саду ягода малинка, малинка моя (Kalinka, Kalinka, Kalinka mea, e o zmeură în grădină, tu ești zmeura mea). 

- Fiecare ființă, dar în special noi oamenii, avem o parte care se vede și una care nu se vede și care te poate surprinde peste măsură dacă ai abilitatea să pătrunzi înăuntru. 

Am rămas înțepenită mai ceva ca la întâlnirea cu bulgărele ăla mare de zăpadă când s-a răsturnat sania. Acum parcă mă lovise un munte întreg de zăpadă, ca la o avalanșă, când stai să caști gura la zăpada aia mare și faină din vârf, care începe încet să se rostogolească, să capete viteză, să se transforme într-o mare de zăpadă și tu rămâi ca prostu cu gura căscată spre vârful ăla minunat, până când avalanșa te ajunge și te acoperă cu totul. M-am scuturat și i-am privit atentă pe peruși. Erau grozav de simpatici. Cum de ajunsese să îi învețe să cânte repertoriul corului armatei ruse era un mare semn de întrebare, dar ceea ce făcuse cu perușii aceia era excepțional. Cântau dumnezeiește. Iar soliștii erau niște genii. Domnul Demetriade a văzut cât de entuziasmată eram și m-a întrebat.

- Nu vrei să vii să-ți faci lecțiile aici? Pleci înainte să vină mama și rămâne secretul nostru. 

Oooh, știam că de data asta e o capcană. De data asta spionul avusese destul timp să își pună în ordine planul, să cumpere frânghie pentru a lega mâinile și picioarele, bandă adezivă pentru acoperit gura, foarfeci pentru tăiat, să cumpere pături cu care să capitoneze ușile, ferestrele și pereții ca să nu răzbată țipetele îngrozite în afară. Nu eram proastă, știam că asta a făcut și că de data asta e pregătit. Și totuși m-am dus. Și nu o dată, ci în fiecare zi începând cu următoarea. Veneam de la școală la unu, mâncam ce-mi lăsa mama în crăticioara din frigider, apoi îmi luam ghiozdanul și mergeam dincolo. Domnul Demetriade îmi pregătise o măsuță în sufragerie lângă fereastră. Mă lăsa să mă așez, să-mi pun în ordine cărțile și caietele, să scot stiloul, apoi îmi aducea cozonac, sau biscuiți cu cremă de alune, sau turtă dulce acoperită cu ciocolată și întotdeauna sirop de zmeură. „E făcut de mine din zmeură cumpărată din piață”, îmi spunea el de fiecare dată când îmi aducea paharul înalt învârtind energic lingurița cea lungă. „Cu un pic de lămâie” adăuga el întotdeauna, de parcă pusese și lămâie pentru prima dată. 

Apoi dădea drumul perușilor să cânte. Mergeau mult mai bine lecțiile așa. Mama era încântată de rezultatele mele școlare și tot încerca să găsească motivul schimbării, fără însă să se apropie vreun pic de adevăr. „Cred că ți-a priit că ai stat trei zile la mătușa Sanda. Numai bine ți-a făcut venirea bunicii. Aerul de munte e excelent pentru creier, a fost perfectă pentru tine vacanța asta. De când mănânci mai multe legume și fructe se vede”.  

A! Am uitat să vă spun că în prima zi de când m-am mutat la domnul Demetriade am făcut cunoștință cu o altă ființă din casa sa. A fost o întâlnire cu suspans. Tocmai când mă chinuiam să înțeleg ce a vrut să spună autorul în Glossă, și două minute citeam din text, apoi alte două minute din semnele de pe pereți, m-am lovit brusc de două luminițe care luceau sub canapea. Am încercat să le atrag cumva și să le scot de acolo, dar n-am reușit. Așa că în următoarea oră Glossă și-a împărțit studiul în trei părți egale: carte, pereții camerei și subcanapeaua. Până la urmă luminițele s-au predat de bună voie și de sub canapea a ieșit un motan cărămiziu, care la început s-a gudurat pe la picioarele mele, apoi s-a suit pe masă și mi-a cercetat cărțile și caietele, pentru ca în cele din urmă să se așeze în fața mea pe pervazul ferestrei și să se culce acolo. 

- Cine-i dânsul?

- El e Mișu, mare iubitor de păsări și de muzică! 

Mișu era un ghemotoc dulce, cuminte ca o păpușă de cârpă. Torcea în majoritatea timpului, fie sub soarele zilei, fie la căldura caloriferului, iar din când în când mânca pește sau lipăia lapte. Ce mă speria însă era apropierea lui Mișu de perușii cântăreți. Deși își împărțeau zonele de influență, Mișu stând mai mult în sufragerie, iar perușii in bucătărie, uneori se apropiau primejdios. Ca să le țin socoteala și să detectez vreo eventuală pierdere numerică în rândul păsăretului, am numărat perușii. Erau treizeci și trei. Eram mai liniștită, însă din uneori eram nevoită să mă ridic de pe scaun, făcând unuia sau altuia vânt mai încolo. Asta până într-o zi când l-am văzut pe Mișu cu gura plină, el care abia apuca cu buzele câte o bucățică de pește mărunțit. 

- Lasă jos – am țipat la el, iar Mișu s-a schimonosit, s-a strâmbat, s-a chinuit și până la urmă a scos dintre fălci un peruș galben cu dungulițe albastre. Nu-l mai văzusem, sau poate doar scăpase privirii mele. M-am uitat urât la Mișu și întrebătoare la domnul Demetriade care a dat din umeri și a zâmbit cum îi era obiceiul. 

- Uneori lucrurile se întâmplă în realitate exact pe dos decât le vedem noi. De aceea trebuie să avem înțelepciunea de a privi în adânc și nu la suprafață și trebuie sa fim răbdători, nu să ne repezim la concluzii.

Mă obișnuisem deja cu vorbele cu tâlc ale domnului Demetriade, dar pe aceasta chiar n-o înțelegeam. Ce ar fi vrut, să intru pe gâtul lui Mișu și să caut ce-i acolo înăuntru? Și ce-ar fi putut fi altceva decât penele bietului peruș pe care încercase să-l mănânce, că doar ce naște din pisică peruși mănâncă, nu?!

De teama că Mișu ar fi putut mânca și un alt peruș când eu nu fusesem de față, i-am numărat din nou. Treizeci și patru. Nu-mi venea să cred. I-am numărat iar. Treizeci și patru. Era un peruș în plus. Așa ceva era peste poate. Probabil că nu numărasem bine prima dată. Nu i-am spus nimic domnului Demetriade, dar l-am urmărit mult mai atentă pe Mișu. Și după câteva săptămâni l-am prins iar. De data aceasta perușul salvat avea penele portocaliu aprins cu vinișoare roz. Nici pe acesta nu-l mai văzusem și deja o bănuială năstrușnică îmi creștea în piept. Cu teamă am început să număr iar perușii. Treizeci și cinci. Nu se poateee. I-am numărat din nou. Treizeci și cinci. Deci ceea ce bănuiam era adevărat, Mișu nu mânca perușii, ci îi năștea dintr-o sămânță care fusese sădită de Dumnezeu înăuntrul său, precum peștele clovn, sau Amphiprioninae, care își cară în gură icrele din care mai apoi ies peștișorii. Abia atunci am înțeles ce vrea să spună domnul Demetriade și descoperirea aceasta avea să-mi fie de mare folos de-a lungul timpului în care am întâlnit tot felul de oameni.             

Eram aproape să termin clasa a unsprezecea când s-a întâmplat nenorocirea. Și s-a întâmplat exact așa cum prevăzusem eu cu ochii mei de copil. Într-o bună dimineață, domnul Demetriade a dispărut pur și simplu, pufff, așa cum dispare într-un nor de fum duhul din sticlă după ce își duce la capăt acțiunile magice. Apartamentul său gol n-a fost însă răvășit de bărbați înalți, cu ochelari de soare și trenchcoaturi de piele neagră cu gulerul ridicat care să ia la pigulit toată casa pentru a înțelege în ce fel domnul Demetriade ne afectase viețile, nouă vecinilor de palier, de bloc, de cartier, în fine ale tuturor vecinilor săi oriunde ar fi trăit ei, ci a fost cercetat de un băiat cu privire cuminte și aer sfios.

- Cine ești tu și unde e domnul Demetriade? – l-am luat la rost speriată de ceea ce se întâmplă. 

- Eu sunt Victor. Sunt nepotul domnului Demetriade. Bunicul nu se simte deloc bine. Ai mei au hotărât că e mai potrivit pentru toată lumea să-l ducă la o casă de bătrâni. Le e teamă că nu se mai poate întreține singur. Ei spun că e senil, eu am dubii. Am venit să-i strâng lucrurile personale, o parte o să le ducem la cămin, are deja o cameră acolo. Apoi o să vină o firmă să ia mobila. Pe urmă o să vindem apartamentul – a explicat Victor cu ochii în pământ. 

Nu-mi venea să cred ce aud. Cum să fie domnul Demetriade senil?! Doar îmi povestise până mai adineauri despre peștii cei roșii care trebuie să-și urmeze drumul oricât ni s-ar părea nouă că drumul lor e vitregit, despre perușii care cântă toată ziua pe limba lor, pentru ca noaptea să își arate cealaltă față, una aproape umană, despre Mișu cel care nu mănâncă perușii, ci îi naște și despre multe altele. Cum să fie domnul Demetriade senil, când făcea în fiecare vară sirop de zmeură din fructele cumpărate din piață și îmi aducea în fiecare zi pe o farfurioară înflorată o felie de cozonac, sau biscuiți cu cremă de alune sau o bucată de turtă dulce învelită în ciocolată?!

- Eu sunt Mathilda, cu te haș, vecina lui, iar domnul Demetriade nu e senil deloc – m-am trezit eu repezindu-l pe bietul Victor care s-a făcut și mai mic decât încerca să fie. 

- Știu, Mathilda. Așa am crezut și eu până când a început să-mi vorbească despre peștii cei roșii care curg pe țeava de la chiuvetă, despre perușii pe care i-a învățat cântece de cor ostășești și despre motanul Mișu care nu mănâncă păsări ci le scoate pe gură. Nici eu nu mai știu ce să mai cred, zău...

M-am repezit înspre apartament cu gândul să scot de acolo perușii și peștii cei roșii și pe Mișu. Dar nu mai erau. Am dat drumul la apă în chiuveta din bucătărie. Era limpede și mirosea a clor. Și nimeni nu a început să cânte. Am deschis dulapul maro și înăuntru nu era niciun peruș, doar vase de bucătărie. L-am căutat pe Mișu peste tot și nu l-am găsit. 

- I-ai luat tu? – m-am răstit eu de-a dreptul furioasă. 

- Pe cine?

- Știi bine! Perușii, peștii roșii, pe motanul Mișu

Victor a zâmbit exact așa cum o făcea domnul Demetriade. 

- Nu! I-am căutat, dar bunicul mi-a spus că n-o să-i găsesc în apartament pentru că i-a lăsat unei vecine să aibă grija de ei cât lipsește. Nu știu despre cine e vorba, a fost destul de secretos. Și nici nu cred că o să aflăm vreodată.  

Am simțit întâi un nod în gât, apoi nodul acela lichid s-a făcut fântână, a explodat în afară și m-a podidit un plâns violent. Așa, brusc. Din senin. Victor s-a uitat cruciș la mine, apoi s-a apropiat, m-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche cu un glas care nu părea să fie al lui, ci al unui moș cu barba albă și lungă, un pic țepoasă când atinge obrajii copilului pe care îl ține în poală, cu ochii mici dar luminoși și cu aerul unui om care are lumea întreagă în el și niciun pic în afară. 

- Toate lucrurile au un început și un sfârșit. Nu trebuie să ne temem de sfârșit, ci de început, căci nu-i ușor să umplem o viață cu frumos. 

Apoi a îndesat ceea ce strânsese de prin casă în cele două sacoșe de rafie cu care venise, mi-a strâns mâna și a încuiat ușa în urmă. 

- Mi-a părut bine să te cunosc, Mathilda cu te haș! Numai bine să-ți fie!     

Mi, Mo si neașteptata absență

Mi ridică nasul în vânt și adulmecă aerul ca un ghepard în căutarea gazelei, apoi cercetă cerul de la un capăt la altul al vederii preț de câteva zbateri de pleoapă și în cele din urmă își coborî privirile peste case lăsându-le să se scurgă  ca o miere moale pe străzile înguste și strâmbe, prin cotloanele întunecate, printre zidurile dezvelindu-și trecutul sărăcăcios pe sub tencuiala alunecând de pe umerii caselor ca o rochie subțiată de vremi și mustind a necurat. 

- Nu-i pe aici – rosti el sigur pe sine arătând înainte spre ulița largă cu dughene ale micilor negustori și pe o parte și pe cealaltă. Pe dincoace trebuie să fie - continuă, făcând semn din bărbie spre străduța îngustă din dreapta. Deși soarele nu se zărea pe cer, ziua era puțin mai luminoasă, nu plumburie și apăsătoare cum fuseseră cele dinainte și cele dinaintea celor dinainte, iar Mi era convins că sunt pe drumul cel bun. 

Mo nu era însă de aceeași părere și ochii săi tot timpul neliniștiți păreau acum obosiți de atâta zbatere. Dacă ochii lui Mi erau ca două săgeți veșnic în zbor îndreptându-se drept înspre țintă, deși ținta își schimba continuu poziția, ochii lui Mo arătau ca două căpșuni din dulceață pe o felie de pâine prăjită bine, acoperită cu o pojghiță subțire de unt, căutând buzele îndărătul cărora să se piardă. 

- De-o săptămână ne învârtim în cerc și nu avem niciun semn că ar fi pe aici sau pe dincolo – murmură ea necăjită dar nu dezarmată. 

Mi se abținu cu greu să îi răspundă. Și asta fiindcă deși era sigur că erau pe drumul cel bun, nu avea niciun argument concret cu care să o poată convinge. Așa că preferă să tacă și să cotească la dreapta pe străduța îngustă urmat îndeaproape de Mo. 

Merseră o bucată bună de drum cu capul înfundat în gulerele înalte ale paltoanelor și mâinile cufundate în buzunarele adânci, apoi Mi coti la stânga, mai merse puțin, coti la dreapta printr-un culoar îngust dintre două case cu cărămidă roșie, apoi se răsuci iar spre dreapta și ajunseră într-o piațetă mică plină de iarbă, ca un năsturaș verde pe o jachetă gri ponosită. Știa că nasul nu-l înșală niciodată, iar nasul lui îi spunea că sunt pe aproape. Pe de altă parte, Mi știa la fel de bine că nasul lui îi spusese și cu o zi înainte că e foarte aproape și totuși nu avuseseră nici cel mai mic semn că s-ar fi apropiat măcar cu un lat de talpă. 

- Crezi că e pe aici? – încercă Mo din nou apa cu degetul. 

Mi ridică ochii spre cer câteva secunde, îi roti ca și cum ar fi căutat în zbor o pasăre invizibilă, apoi le coborî pe pământ și spuse sfătos, arătând cu mâinile cerc în jurul său.

- Dacă nu e acolo sus, și vezi bine că nu e, atunci nu poate fi decât aici, jos. Pe undeva prin jur trebuie să fie. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi adăugă pe același ton sfătos.

- Unii oameni pot trăi bine merci fără să caute nimic și nimicul crește în ei umplând tot înlăuntrul. Alții caută toată viața ceva anume și mor fără să găsească vreodată cevaul acela. Aceștia își umplu sufletul cu drumul și sunt și ei mulțumiți. În fine, unii oameni găsesc repede ceea ce au căutat și imediat ce-l găsesc se leapădă de el la marginea potecii de teama obișnuinței și încep din nou căutarea. Aceștia au în suflet nevoia de altceva, ca și cum viața ar fi un caiet cu multe file pe care trebuie să le umple până la capătul vieții.        

Mo ramase cu gura căscată în timp ce Mi ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună „aici ne încadrăm noi și nu putem face nimic altceva decât să mergem înainte”, apoi urmat îndeaproape de Mo, coti la dreapta printr-un pasaj căscat în burta unei case galben-cenușiu ca un dovleac și ajunse într-o curte interioară lungă și îngustă. Zidurile înalte de o parte și alta a acesteia, precum și cerul înnorat făceau ca mica fâșie de curte să fie cufundată într-un întuneric mâlos pe sub care cu greu se putea distinge ceva dincolo de-o lungime de braț. Mi și Mo trecură pe rând pe lângă două cazane de tabla pline ochi cu gunoi, o bicicletă ruginită și fără cauciucuri, un morman de cutii de carton storcite și goale, un munte de fierătănii care mai de care mai ciudate, din care se puteau distinge arcuri de pat, ustensile de bucătărie, bucăți de tablă îndoite, cutii de conserve, sârme încolăcite, cuie, o nicovală, trecură apoi pe sub o reclamă boltită pe care cu greu se mai puteau citi literele C-E-A-S-O-R-N-I-C-Ă-R-I-E pictate cu roșu-carmin pe un fond cenușiu și ajunseră în celălalt capăt unde dădură cu nasul de un gard înalt. În liniștea ca o smântână groasă, Mo auzi scrâșnetul din dinți a lui Mi. Îi era ciuda. Grozav de ciudă. Simțea că trebuie să fie aproape, dar locul în care ajunseseră i se părea mai degrabă o capcană decât vârful luminos unde ar fi trebuit să se găsească El ca un diamant pe o pernă de catifea. Fusese convins că celălalt capăt al curții avea să se deschidă  spre o gradină mică aflată suficient de departe de orice casă pentru a nu fi umbrită niciun pic, iar în centrul ei, printre florile ofilite ar fi trebuit să găsească vie cea mai neasemuită dintre flori. Și când colo dăduseră cu nasul de zidul acela înalt, impenetrabil. Nu le rămânea altceva de făcut decât s-o ia de la capăt. Să iasă iar în ulița principală, cea cu dughene de o parte și alta, să-și arunce iar nasul în vânt și să-i adulmece urma pentru a-l căuta iar printre case rătăcite și oameni zgribuliți. 

- Chiar crezi că îl vom mai găsi? Poate că oamenii au să se descurce și fără el - șoptit Mo, fără să fie sigură că sunetele scoase de ea au ajuns la urechea lui Mi și fără să fie convinsă că sunetele scoase de ea ar trebui să ajungă la urechile lui Mi. 

- Eu cred că se vor descurca. Oamenii au puterea de a se descurca indiferent ce le iese în cale. Un singur lucru trebuie să facă, să tragă o linie, ca la șotron și să spună cu glas tare "aici e începutul", apoi să sară într-un picior prin toate pătratele până ajung în cercul cel mare unde e suficient spațiu pentru a se așeza în fund și a cugeta la ce e de făcut mai departe - mai adăugă Mo.

- Știi bine ca nu e așa! - îi răspunse Mi aproape furios. Ai văzut și tu ce moace fac oamenii mari când el nu e acolo unde vor ei să fie. Mormăie, trosnesc, pufnesc, se încruntă, buzele li se pleoștesc și li se scurg pe colțurile bărbiei, ochii își pierd complet culoarea și devin ca cenușa și ca vântul. Ba mai mult, uneori țipă de se aude pe partea cealaltă a lumii, sau dimpotrivă tac de se aude pe partea cealaltă a lumii, tac adânc și greu, deși ar fi mai bine pentru toată lumea să țipe. Nimic nu mai iese în condițiile astea din mâna lor așa cum ar trebui să iasă și tot ce fac poate fi aruncat a doua zi la gunoi.

- Și totuși eu cred că oamenii se vor obișnui cu lipsa lui. Și vor ajunge într-o bună zi să nu le mai lipsească.

- O, daaa. Oamenii se pot obișnui să fie veșnic numai noapte sau numai zi. Dar cu toate astea, le va lipsi. Și știi de ce le va lipsi, pentru că vor pierde definitiv alternativa. Alternativa la care țin atât de mult. Oamenii s-au obișnuit să aibă alternative și asta va fi o pierdere greu de înghițit.

Mi părea deznădăjduit. Se însera și tot nu găsiseră Soarele. Era timpul facă cale întoarsă, sa se înapoieze acasă, pentru a o lua iar de la capăt a doua zi dis de dimineață.

- Dar dacă pur și simplu a alunecat de sus din cer, s-a rostogolit de-a lungul străzii și a scăpat printre zăbrelele unei guri de canal, iar acum zace cufundat în noroi? Sau dacă a fost confundat de o pisică cu o roată de cașcaval și a sfârșit sfâșiat și înghițit? Sau poate că a vrut să traverseze strada și a fost strivit ca o roșie de către roata unei căruțe plină cu butii de vin, fleoșc? 

- Nici vorbă! Soarele nu e un pui de mâță care abia a făcut ochi, el știe să se apere și știe cum să meargă de-a lungul timpului. Mie mi-e frică că soldații întunericului l-au prins mișelește și îl țin acum închis într-o umbră adâncă. De asta mi-e teamă. 

Mo oftă din tot sufletul. Era la fel de  mâhnită ca și Mi că nu găsiseră Soarele care dispăruse de mai bine de două săptămâni. Și tocmai când Mi explica cu înverșunare cum Soarele a fost probabil prins de oștenii întunericului și întemnițat în cea mai adâncă și întunecată umbră, Mo zări în dosul lăzilor cu gunoi o lumină palidă. De fapt nu era nici măcar o lumină, ci o învolburare de alb ca un nor mic, nu mai mare decât o pernă pufoasă, plutind la o palmă deasupra pământului. Fără să scoată o vorbă, Mi arătă cu degetul înspre răscolirea de alb, dar lui Mi îi luă ceva vreme să remarce degetul întins al lui Mo. Abia când îl văzu și urmări cu privirea direcția pe care o arăta, descoperi pufușorul de lumină. Alergară amândoi, traseră cazanele într-o parte și alta și acolo, jos, prins într-o baltă înghețată nu mai mare decât un lighean mic de tablă, descoperiră Soarele. Mi zâmbi cu gura până la urechi. La fel și Mo.

- Nu a căzut nici în vreo gură de canal, nu l-a mâncat nici pisica și nu l-au arestat nici soldații întunericului. Pur și simplu a rămas înțepenit între cazanele de gunoi și zidul casei într-una din seri, apoi a venit frigul și l-a prins înghețul în balta asta nenorocită - a explicat el pe același ton sfătos. Repede, trebuie să luăm Soarele acasă, să îl dezghețăm și să îi dam drumul să se întoarcă acolo unde îi este locul - mai adăugă el vizibil entuziasmat și plin dintr-o dată de o energie venită de niciunde. 

- Și cum o să facem să îl întoarcem înapoi unde-i e locul? – întrebă Mo cu glas sfios. 

Mi se scărpină în barbă, își schimonosi buzele într-o strâmbătură caraghioasă și veni degrabă cu răspunsul.

- Eu cred că Soarele e ca o păpădie, dacă îl desprindem din gheață și îi dăm un bobârnac, o să urce singur la cer. Și mai cred că Soarele e ușor pentru că e plin de zâmbete. N-ai văzut că oricine vede Soarele zâmbește indiferent de ce poartă în suflet?!   

- Dar cum o să îl scoatem de acolo?

- Trebuie să lovim gheața cu ceva ascuțit, ca o daltă, până spargem marginile ei. Apoi luăm Soarele, îl ducem acasă și îl punem la căldură ca să se dezghețe.

Mi privi în jur și nu zări nimic ascuțit ca o daltă. Tot Mo își aminti de mormanul de fiare vechi prin apropierea căruia trecuseră mai devreme. Scotoci printre ele, găsi ceea ce căuta și se întoarce cu un piron de fier cu vârful bont pe care i-l întinse lui Mi.

- Excelent. E foarte bun ăsta - exclamă Mi entuziast. 

Apoi se apucară să lovească pe rând gheața pe marginile ligheanului, încercând s-o desfacă din carapacea de pământ. Își trecură unul altuia instrumentul de fier și munciră cu înverșunare o bucată de timp cât ai coace o pâine în vatră. Gheața pocnea ușor la fiece lovitură, firișoare subțiri plecând pe drumuri scurte în toate direcțiile. Când în fine vinișoarele își întinseră brațele și se prinseră toate ca într-o horă, bucata de gheață se clatină prima dată.

- E aproape gata. Uite aici și aici trebuie să mai spargem - adăugă Mi în genunchi, lovind cu nădejde și într-adevăr bucata de gheață se desprinse cu totul, iar în centrul ei Mi și Mo admirară încântați discul galben cu marginile portocalii și roșii al Soarelui. 

- Cred că am apărut tocmai la timp. Era pe cale să înghețe de tot. Uite cum a început să sângereze - arătă Mi spre marginile roșii și portocalii. Să ne grăbim. 

Dacă spargerea gheții fusese o treabă destul de complicată, ridicarea bucății de gheață se dovedea a fi una și mai complicată. Abia puteau să o ridice de jos, apoi să o mai și care de-a lungul ulițelor până la casa lor de la marginea orașului. Fu rândul lui Mi să găsească soluție.

- Știu cum facem - arătă el spre ceea ce fusese cândva un palton aruncat în curtea cu vechituri. Îl punem pe cârpa asta și îl târâm până acasă.

Soluția fusese una perfectă. Soarele stătuse ca într-o trăsură trasă de doi bidivii tineri și plini de energie. Dacă n-ar fi fost atât de înghețat și cu marginile crăpând înspre portocaliu și înspre roșu, probabil că s-ar fi lăsat pe spate în trăsura de cârpă și ar fi admirat frumusețea orașului cu clădirile sale vechi, cu ancadramente crăpate din frunze și flori, sau având simple modele geometrice la ferestre, cu lampioane fulguind-și lumina peste străzile ursuze și cu oameni grăbindu-se zgribuliți care încotro. 

Dezghețarea Soarelui fusese o treabă mult mai complicată decât crezuseră. Prima încercare dăduse greș. Degeaba așezaseră Soarele în pat, îl înveliseră cu plapuma, ba chiar îi puseseră pe cap și scufia bunicului și vegheaseră la căpătâiul lui ceasuri întregi, căci Soarele nu se topise niciun pic. Nici a doua încercare, de a-l lipi de soba care se răcise fiindcă focul se stinsese înainte ca ei să ajungă acasă, nu ajutase. Abia ideea lui Mo cu ceaiul cald avu în sfârșit un final, dar nu unul fericit așa cum speraseră amândoi.

- Să îi dăm un ceai cald - spusese Mo, iar lui Mi îi sclipiseră ochii.

Au dat fuga, au pus de ceai și s-au întors cu el cald. Au pus Soarele în lighean și i-au turnat ceaiul peste buze. Fără să se dezghețe, Soarele a părut că s-a înviorat. Îi dispăruse culoarea galben-vineție și căpătase una galben-viu-șofran. La a treia cană de ceai, marginile de gheață începuseră să crape și să se fărâme în bucăți mici care dispăreau în lichidul brumăriu. După a cincea cană de ceai toată gheața se topise deja, iar Mi și Mo au sărit deodată în picioare aplaudând frenetic. Doar că odată cu gheața se topise și Soarele captiv în ea. Oricât au căutat în amfiteatrul de tablă, nu mai era nicio urmă de galben, doar brumăriul ceaiului și albul-cenușiu al smalțului. Degeaba l-au căutat în pat, sub pat, sub masă, în dulapul cu haine, degeaba l-au strigat, degeaba i-au cântat de ieșire din noapte. Soarele dispăruse definitiv.   

- Unde a dispărut? - a icnit Mo sfâșiată de durere.

Mi nici nu mai avea putere să răspundă. Buzele îi tremurau și ochii i se umpluseră de lacrimi.

- Nu știu... s-a topit, s-a evaporat odată cu apa - a murmurat sfârșit și a izbucnit într-un plâns cu sughițuri ca o coborâre de ape peste pietrele rotunde și albe de râu.

Cei doi frați s-au îmbrățișat și au continuat să plângă unul pe umărul celuilalt. O zi întreagă umblaseră prin oraș să găsească Soarele, apoi o noapte întreaga încercaseră să-l aducă la viață din înghețul ce-l cuprinsese în strânsoare, iar Soarele nu se arătase deloc binevoitor, dispăruse ca un abur fără să le adreseze vreun cuvânt de mulțumire, sau vreo șoaptă măcar, sau să întindă înspre ei vreun vârf de rază cât de subțire. Mi și Mo căzură sfârșiți pe podeaua camerei cu pleoapele tot mai apropiate ca aripile unui fluture șezând pe o petală de floare. Lumea devenea mică, și mai mică, tot mai mică, însă parcă și puțin mai luminoasă. Mo fu cea care descoperi neobișnuita schimbare și care tresări prima. 

- Mi - spuse ea scurt, scuturându-l de mânecă.

Mi văzuse și el arătarea care intrase pe fereastra. Simți cum inima începe să-i bubuie ca o tobă mare aflată în rândul întâi al fanfarei. Soarele trecuse peste câmpuri, se strecurase printre casele aurite ale orașului, își făcuse loc prin crăpătura fereștii și le mângâia acum amândurora obrajii. Mi deschise brațele și își dădu drumul să cadă pe spate. Mo procedă întocmai. 

Soarele își coborî degetele fierbinți peste gâturile lor, peste piepturi, peste trupuri, peste picioare, peste tălpi și continuă să îi mângâie ca un prieten bun cu care nu se mai văzuseră de mult. 

- Ți-am spus! - murmură Mi în culmea încântării.

- Mi-ai spus! S-a întors acolo unde oamenii mari și-au dorit să fie. Iar noi l-am ajutat - murmură Mo nu mai puțin încântată.

restituire

Eva croșetează botoșei pe canapea

șarpele și-a pus ochelarii deoparte

și a ațipit într-un colț

sâsâie din când în când amintiri

focul trosnește despicând descumpăniri

eu pășesc pe vârfuri și pun înapoi mărul

e un pic stafidit dar e în continuare perfect rotund

îl privesc atent, e totuși un măr 

dintr-atâta ne-am luat, bătrâne? 

te rog, dă-ne înapoi grădina

nu știu ce-mi imaginez că aș putea schimba cu gestul acesta

închid ochii și visez că sunt fericit

degete lungi și subțiri mângâindu-mi fruntea, obrajii

lunecând fierbinți peste piept

deschizând primul nasture al cămășii

toate Evele lumii dorm acum

dimineață vor constata însă mirate

că le lipsește un deget

de ce inginerii nu vor scrie niciodată poezie

inginerii nu vor scrie niciodată poezie, e clar

ăștia sunt ordonați, echilibrați, au logică

au în cap linii de tramvai pe care merg gândurile 

caroiaje pentru cuvintele care o iau razna

saltele de siguranță pentru visele care-și pierd echilibrul

ca să scrii poezie trebuie să-ți rătăcești mințile 

ca popescu

și apoi să începi să le cauți

așa cum ai căuta miresmele florilor 

dând la o parte una câte una petalele bobocilor 

așa cum ai sparge pietre rotunde și albe

ca să dezghioci dinlăuntru vuietul râului

sau pur și simplu așa cum ai răscoli 

în liniștea dintre două zbateri de aripi

ca să te afli pe tine

cel ce nu te-ai știut niciodată  

Diorama din borcan

M-am trezit la fel ca în nopțile dinainte, pe la patru și jumătate. Afară era un întuneric compact, de parcă Hades îi aliniase pe toți ai lui într-o suită interminabilă de umbre înțepenite. Am privit ceasul, m-am întors pe partea cealaltă, am strâns tare pleoapele și am încercat să adorm la loc. N-a fost ușor, m-am răsucit de o sută de ori ca o carte căreia îi frunzărești filele, dar până la urmă am căzut înapoi în fântâna lui Morfeu. Când m-am trezit pentru a două oară soarele mijea pe după cumpăna nopții. Nimic nu părea să fie altfel decât într-o zi obișnuită. Patul, noptiera din stânga patului, scaunul-balansoar de lângă fereastră, fereastra, perdeaua, draperia și dincolo de ele... Fereastra, perdeaua, draperia, am încercat eu să recapitulez în gând și dincolo de ele... peretele de sticlă. Mi s-a părut tare ciudat. Nu avusesem niciodată un perete de sticlă în casă. Trăiam într-o casă pe pământ, într-o suburbie măruntă a marelui oraș, nicicum suspendat într-un glob de cristal agățat la unul din etajele superioare ale unui zgârie nori din metal și sticlă. M-am ridicat din pat și m-am apropiat de fereastră. Privind afară am văzut ceea ce vedeam în fiecare dimineață, grădina din fața casei, strada, casele de dincolo de stradă, munții din depărtare. Însă după marginea ferestrei, după perdea, după draperie, peretele era într-adevăr din sticlă. L-am atins cu degetele. Era un perete circular de sticlă pe care l-am urmărit lăsându-mi palma să alunece pe suprafața ei netedă. Când am ajuns de unde am plecat, am înțeles grozăvia! Eram într-un borcan. Eram într-un borcan de sticlă cu capac.   

M-am îmbrăcat și am cercetat cu mare atenție întreaga încăpere. Totul era exact așa cum fusese întotdeauna. Nimic nu se schimbase cu excepția zidului de sticlă care mă înconjura. Am încercat să găsesc o fisură în zidul acesta de sticlă, dar nu am descoperit-o. Asta m-a îngrijorat puțin. De fapt nu puțin, mult. Am ridicat capul. Capacul era unul metalic, cu interiorul gălbui și cu marginile de sub care se putea zări garnitura de etanșare albă. Era identic cu cel folosit la borcanele în care mama punea conservele de zarzavat pentru iarnă. M-am suit pe un scaun, dar nici vorbă să ajung la el. Am pus scaunul peste comodă într-un echilibru oarecum instabil, dar nici așa n-am ajuns. Capacul era mult prea sus. 

M-am așezat pe pat un pic speriat. Apoi mi-am amintit. M-am ridicat brusc și am verificat telefonul și laptopul. Aveam semnal și de telefon și de net. Asta era bine. Nu eram complet izolat de lume. De altfel despre ce lume vorbeam?! Copiii erau demult plecați în alte țări, părinții trăiau departe în altă localitate, prieteni aveam puțini și ne întâlneam mai mult pe net decât în realitate, munca mi-o desfășuram on-line. Și atunci, chiar așa, despre ce izolare vorbeam în plus față de ceea ce exista înainte să mă culc?!

Liniștit un pic am deschis laptopul și m-am apucat de muncă. La doișpe și jumătate am simțit iar cum mă furnica stomacul de emoție. Urma masa de prânz, iar eu eram prizonier înăuntrul unui borcan. Când m-am răsucit însă am descoperit pe pat o tavă cu tot ce-mi trebuia pentru prânz: o farfurie cu ciorbă, felul doi, o felie de tartă cu mere și un pahar cu apă. Alături de ele erau tacâmurile și un șervețel de hârtie parfumat. Am rămas o vreme în fața tăvii fără să înțeleg ce se întâmplă. După zece minute am încetat să încerc să aflu ce se întâmplă și m-am apucat de mâncat. Era foarte bună mâncare. Am terminat, am pus tava înapoi de unde o luasem și m-am apucat iarăși de treabă. Când s-a făcut cinci și am închis calculatorul, cineva a bătut în geam. Sau aș fi putut foarte bine să spun, a bătut în perete. Era Billy. Mi-a spus ceva, dar nu eu nu auzeam absolut nimic din ce spune. Peretele era prea gros. Am dus mâna la ureche și i-am făcut semn că nu aud nimic. Billy a scos un carnețel din buzunar, Billy are tot timpul un carnețel în buzunar ca să-și noteze ideile care-i trec prin cap pentru o eventuală povestire SF pe care n-as scris-o niciodată, a scris ceva în el, apoi l-a întors înspre mine. „Mergem diseară la Groody să bem o bere?”. Groody era un bar din partea de vest a orașului cu muzică de jazz, prețuri bune și clienți puțini. „Aș merge, dar am o problemă. Borcanul” i-am replicat lui Billy luând o foaie de pe birou și notându-mi pe ea vorbele. „Chiar crezi că asta e o problemă?” a replicat Billy tot prin intermediul carnețelului. Am rămas fără aer. Cum adică dacă e o problemă?! Desigur că era o problemă, atâta timp cât mă împiedica să ies din cameră și să ajung în lumea cea mare. Billy a văzut că sunt derutat de vorbele sale și a mai adăugat ceva pe hârtie, apoi a întors-o către mine. „Chiar crezi că există un perete de sticlă?”. Acum aveam două probleme. Pe lângă faptul că mă trezisem de dimineață într-un borcan, unul decent și confortabil de altfel, dar care mă izola de lumea din afară, mai aveam și problema cu prietenul meu cel mai bun, Billy. Billy se tâmpise. Cum să mă întrebi dacă există un perete de sticlă între noi atâta timp cât tu însuți scrii bilețele pentru că nu se aude nimic dintr-o parte în alta. I-am făcut semn lui Billy că nu pot să vin pe seară la bere și am dat din umeri cum că asta-i situația și trebuie s-o acceptăm amândoi. Prietenul meu m-a privit pentru câteva clipe ca pe o ciudățenie a naturii, ca pe o girafă cu cap de zebră, sau ca pe un crocodil cu bot de ornitorinc, a dat la rândul său din umeri în semn de acceptare, s-a răsucit pe călcâie și-a dispărut.  

M-am întors în cameră și am stat o vreme întins pe spate în pat privind tavanul neted. Nu avea nicio zgârietură, nicio ciupitură, nicio urmă de pensulă, părea neted ca o foaie de hârtie. Nu-mi puteam scoate însă deloc din minte vorbele lui Billy: „Chiar crezi că exista un perete de sticlă?”. M-am ridicat și am cercetat iar peretele. L-am pipăit ca să-i simt textura, l-am privit de foarte aproape ca să-i văd transparența, l-am cercetat îndelung și atent dinlăuntru, ca și cum aș fi fost o moleculă de siliciu viermuind printre alte molecule de siliciu, ca să-i înțeleg consistența. Nimic nu mă făcea să cred că nu este un perete real din sticlă groasă, atât de groasa încât să n-o poți sparge ușor și că e doar o închipuire. Am lovit-o cu pumnul. Apoi am luat un pahar și am lovit-o cu fundul paharului. Scotea un zgomot sec și înfundat, ca și cum ai lovi pământul cu ciocanul. Nici vorbă însă să crape. Și totuși cumva ar fi trebuit să se sfărâme și sticla aceea. Nimic nu rămâne întreg în lume în afara gândului că odată și-odată vom pieri. M-am gândit din nou la Billy. Pe lângă faptul că era cel mai bun prieten al meu, Billy era pasionat de bere și de SF. Doar de bere și de SF, de nimic altceva. De aceea mi se părea persoana cea mai potrivită să mă ajute să găsesc ieșirea din borcanul de sticlă pe care îl vedeam acum ca pe un labirint al lui Cnossos. L-am sunat dar n-a răspuns. Nu m-a mirat. I-am lăsat mesaj să mă sune de îndată ce poate. După vreo jumătate de oră am primit răspunsul lui. „Ce-i? Sunt la Groody”. „Ce faci acolo?”. „Beau bere”. „Auzi?! Cum pot să desfac capacul borcanului? M-am suit pe scaun și nu ajung. Am pus scaunul pe comodă, era să cad, dar tot n-am ajuns. Știi cum ar putea fi desfăcut altcumva?”. O vreme Billy n-a mai trimis niciun mesaj. Apoi a venit răspunsul lui sec. „Cine l-a pus, acela trebuie să-l și desfacă”. Am zâmbit. Departe de a fi adevărat, mesajul lui avea totuși un sâmbure de adevăr pe care l-am înțeles. Spun departe de a fi adevărat, pentru că la noi acasă de exemplu mama închidea borcanele toamna, dar de desfăcut le desfăcea tata primăvara. Fierte la bain marie borcanele sufereau o scădere de presiune în interior, stricând echilibrul forțelor naturale, ceea ce făcea ca presiunea exterioară să apese puternic asupra capacului crescând forța de frecare și îngreunând desfacerea. Cred că mai degrabă amintirea aceasta decât răspunsul lui Billy m-a pus iar pe gânduri. O scădere de presiune în interior... o scădere de presiune în interior care face să apară un zid care apără interiorul de presiunea din exterior. Descoperirea aceasta m-a luminat dintr-o dată. Explicația cu blocarea capacelor de borcan se aplica perfect și oamenilor. Există desigur la oameni o scădere de presiune în interior, o scădere a voinței de a comunica, de a socializa, ceea ce făcea ca presiunea lumii înconjurătoare să țină borcanul închis, fără ca asta să nu pară nici o povară, dar nici o mare realizare. Așa trebuia să fie pentru unii. Exact ca la borcanele de gem. Clar, povestea borcanelor se aplica sută la sută și oamenilor. Și atunci răspunsul lui Billy căpăta o altă perspectivă. Întrebarea era de fapt, nu cine a ridicat peretele de sticlă, ci cum a fost ridicat el, din interior sau din exterior? Odată lămurit răspunsul era mai ușor de găsit ulterior acela care ar fi avut cheia.           

Am luat o hârtie și un creion și am început să-mi notez idei, să fac mici schițe, câteva diagrame logice. Lucrurile îmi păreau tot mai limpezi, deși zidul de sticlă era tot acolo și capacul lui tot deasupra. Însă rămânea o întrebare căreia nu-i găseam încă răspunsul, mă învârteam ca un câine alergând după propria coadă. Peretele fusese ridicat din interior ca un zid de protecție, sau fusese ridicat din exterior, ca o zidire a individului dinăuntru, ca o izolare a unui tip antisocial, a unui neadaptat, pe o insulă pustie de la capătul lumii. Asta trebuia să înțeleg. Și aici nici Billy nu mă putea ajuta, căci eu însumi trebuia să răspund. Și mai ales trebuia să-mi răspund la întrebarea ce-mi doresc de la viață. Să învii, să alerg printre oameni, să schimb cu ei idei, cuvinte, priviri, ochi, mâini, degete, fire de păr, lacrimi, sau să mă retrag ca un călugăr în chilia sa?! 

Am închis ochii și am început să număr oi. Erau mițoase și complet albe, un alb curat ca de nori pufoși pe cerul bleu. Oile treceau prin dreptul mea una câte una, înclinau din cap când ajungeau în fața mea, ca și cum ar fi spus bună ziua, iar eu le treceam într-un caiet cu coperți groase și-i făceam semn următoarei să treacă. Când s-au terminat oile au început să apară capre. Apoi vaci, cai, gâște, în timp ce eu tot notam migălos în caiet, iar ele tot dădeau din cap în semn de bună ziua.  

Când m-am trezit dimineață peretele de sticlă dispăruse. „A dispărut peretele. Mulțumesc pentru sfaturi” i-am trimis entuziast mesaj lui Billy pe care îl bănuiam că încă mai doarme. „Ce perete?” a răspuns sec ca de obicei.

   

locul acela

dacă știi unde e locul acela

deși până acum nimeni nu s-a întors să ne spună că l-a găsit

și nu fiindcă n-ar fi dat de el cred eu 

ci pentru că n-au vrut ca noi ăștilalți să-l aflăm

deci dacă știi unde e locul acela

învelit în verde pepit cu galben cu roșu cu albastru cu alb

unde e atâta liniște încât îți auzi degetele inimii 

cum bat darabana în poarta nerăbdării

cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc

și cerul e atât de curat 

încât urma trecerii păsării rămâne suspendată cât e ziua de lungă   

iar soarele e atât de aproape

încât îi simți căldura ca pe o miere topită mirosind a lavandă

ei bine dacă afli totuși locul acela

și știi cum să fluieri într-un mod anume

dintre copacii din spate o să iasă o fată

care se va apropia plutind ca o libelulă

își va trece degetul mare peste buzele umede 

va zâmbi îți va răsfira cu palma părul din creștet

apoi te va înconjura cu brațele ca o liană tânără

îți va mușca urechea îți va culege privirile 

pe care le va închide în cutia unor scoici perfect rotunde

și te va strânge în brațe tare tot mai tare

atât de tare încât abia ai să mai poți respira

până se va cufunda cu totul în tine

abia atunci ai să simți soarele cum arde năprasnic 

mi s-a părut că o cunosc ai să spui când ai să ajungi îndărăt

dar până să întorc capul a dispărut

apoi ai să faci cu ochiul cuiva

ei au să ridice din sprâncene nimeni n-are să înțeleagă cui

doar fata dinăuntru are să zâmbească din nou 

Macarale 

- Uite asta-i, domn șef – spuse omul în salopetă.

- E mare – murmură polițistul ridicând cu un deget cozorocul caschetei și împingând-o pe spate.

- Când vă spui. Vreo sută de tone și înaltă de zece etaje.

- Și dumneata unde erai când a dispărut?

- În cabină! 

- Ei, cum dracu să dispară ditamai măgăoaia sub ochii tăi?

- Uite-așa, cum vă spui. Întâi a intrat unu și s-a așezat pe bord. L-am lăsat că era mic cât o monedă de 25 și drăgălaș. Era albastru. Pe urmă a venit ăilalți. S-a așezat unu lângă altu pe brațu macaralei. Cum se așeza, cum dispărea o bucată de macara, cum se așeza altu, cum mai dispărea o bucată. Adică io nu știu ce făcea ea acolo sub aripile lui, da ochii mei n-o mai vedea. Că doar o-nvelea, c-o mânca, c-o dispărea ca Iosefini, nu știu, da nu mai era. 

- Și câți fluturi s-au strâns? 

- Cu miile s-a pus! Unu lângă altu. Când s-au așezat toți, dispăruse orice urmă de macara. Dispăruse și brațu și cârligu și motoru și turnu. Numai betoanele de jos care țin turnu drept rămaseră.

- Ptiu drace, al naibii caz – oftă larg polițistul. 

- Acu io vă spui ce cred, da o să ziceți că nu-s în toate mințile. Io cred că cerul nu e ca o pătură albastră cum îl vedem noi de aici. Cerul e un mănunchi de fluturi albaștri și mici cât o monedă de 25 care șed înghesuiți unu în altu. Uneori, când vor să se distreze și ei, fluturii acoperă o bucată de lume. Doar o acoperă cu aripile lor și lucrul ăla dispare ochilor noștri că ei nu mai știe ce e aripă și ce e cer. Și bucata aia de lume dusă-i!