mic manual de mestecănire

nu e ușor să fii mesteacăn
dar asta aduce nemăsurabile bucurii
să fii alb și aparentnepăsător
e doar una din ele

pentru a ajunge mesteacăn
trebuie să stai nemișcat într-un picior
până ți se-nfioară pielea în crestături zgrunțuroase
să-ți lasi gândurile să înfrunzească
și să le crească vrăbii
să înveți să asculți și să taci
mai adânc decât marea

dacă toate astea ți-au ieșit din prima
urmează să scurmi cu călcâiul
în grămada de vise nedezvelite
lăsând să ți se cufunde trunchiul până la șold
pentru a-și depune rădăcini
ca țestoasele din galapagos
și să-ți lași capul pe spate până când ochii
alunecă în spirală îndărăt
născând priviri noduroase la fiecare clipire

în fine dacă totul a mers strună
iar pielea și privirile
au căpătat străluciri albicioase
și interiorul a început să geamă ușor ca un cântec
sub fiece adiere de vânt
mesteacăne-te să stea!

shhht

iubito avem o problemă
ți-am șoptit picotit la ureche
vecinii de scară
se plâng că mmmurile tale
li se strecoară noaptea pe sub ușă
ca niște șerpi cenușii
și umplu toate vasele de sticlă
cu o licoare roșînchis
răspândind arome de shiraz
care-i îmbată și-i adorm
înainte să se trezească

shhht, culcă-te la loc, mi-ai răspuns
căutându-mi cu buzele liniștea
ai uitat că locuim într-o scoică?!

O zi normală de lucru

Suntem un serviciu ca oricare altul. Oameni obișnuiți, nici mai buni, nici mai răi, nici mai harnici, nici mai leneși, nici mai răbdători, nici mai nervoși. Ne vedem în fiecare zi de treburile noastre, ne intersectăm adeseori pentru a ne duela în idei și cuvinte, ne întâlnim de câteva ori pe lună pentru a trage linii și concluzii și de două ori pe an, la Paști și la Crăciun, pentru a petrece cu familia de la birou.
Ne respectăm întotdeauna și de aceea atmosfera de lucru este fără cusur. Deși spațiul este unul larg, de tip open space, amenajat cu panouri despărțitoare pentru a asigura o minimă intimitate, toată lumea e conștientă că binele aproapelui este binele său și păstrează o impecabilă decență în zisuri și făcuturi. Peste panouri se înalță în fiecare zi, ca un fum de țigară, un zumzet fremătător, foarte asemănător zumzetului făcut de motoarele avionului noaptea, când toți în jurul tău dorm și tu deși ai încercat să dai volumul la minim el tot nu ajunge pe mute, peste care se suprapune periodic țăcănitul imprimantei care scuipă cu furie pagini îmbrăcate în cămăși cu felurite modele de litere. Iar atunci când vocile se învolbură și glasurile se cațără unul peste altul încercând îndârjit să ajungă până la tavan și apoi mai sus, sus de tot, până la ultimul etaj, cel al directorilor, atunci zic, se găsește câte o voce care să le atragă atenția elegant "Bă, mai tăceți dracu din gură că noi muncim aici. Dacă aveți chef de ceartă mergeți naibii la sala de ședințe și trageți ușa după voi!" Și glasurile se înmoaie până la limita zumzetului motoarelor de avion plutind transatlantic în noapte, sau tac de tot și dispar îndărătul ușilor de sticlă de la sala de ședințe, ca înapoia cortului ghicitoarei în globul de cristal.
În rest timpul curge imperturbabil, drept și lin, ca o autostradă în Germania, alergată cu un Volkswagen fabricat după scandalul cu emisiile de gaze. Doar din când în când timpul ăsta mai are niște ieșiri laterale, cărora în afară li se spune "rest area" ceea ce la noi s-ar traduce cel mai potrivit cu "loc de dat cu capul", când drumul se dezumflă brusc ca un balon până devine un punct, iar înlăuntrul obosit pufăie lung și șuierat ca o sirenă de locomotivă cu abur.
Ca de exemplu acum, când de undeva din zona Maricicăi, se aude un țipăt ascuțit căruia îi cresc necontenit ramuri, urmat de o zarvă isterică ca și cum un camion încărcat ochi cu mobilă ar fi cotit grijuliu înspre stânga, iar înspre stânga n-ar fi fost nicio stradă. Un capsator zboară razant pe deasupra capetelor noastre și se înfige vesel în vitrina cu trofee câștigate de colectivul nostru la concursurile de curling, ramura corporatistă, de la care n-am lipsit nicio ediție, pentru a ateriza drept între cupa câștigată acum doi ani la echipe mixte și diploma și medalia de aur câștigate anul ăsta de Ionescu la individual masculin. Îi urmează un suport de creioane și markere care se aprinde ca un foc de artificii, împrăștiindu-și culorile vii în toate birourile aflate pe direcția nord-vest. Ne coborâm cu toții gâtul și mai adânc între umeri, numai bine cât privirile să alunece peste marginile panourilor și să vadă capul Maricicăi apărând și dispărând cu viteză amețitoare, ca o minge de baschet bătută viguros de pământ, semn că fata sare cu furie pe ceva, ceea ce dă puțină greutate eliberării nervoase, ceva care din experiențele anterioare nu poate fi decât tastatura din care sar care încotro literele de plastic sau monitorul LCD care necesită întotdeauna un pic mai mult efort pentru descompunere. Tragem cu urechea și nu se aude nicio bubuitură surdă, semn ca Maricica nu a apucat capul vecinului pentru a-l izbi de placa aparent de lemn, în realitate de rumeguș amestecat cu clei și acoperit cu o folie imitație de nuc a biroului, ceea ce e bine pentru că la ultima verificare pe parte de protecția muncii s-a constatat că trusele medicale de pe pereți sunt de pe vremea lui Nea Nicu și crema pentru arsuri s-a făcut mai tare decât crema de zahăr ars a Minodorei pe care o aduce în fiecare an de ziua ei și pe care o duce acasă așa cum a adus-o, într-o sacoșă de plastic gros acoperită cu flori mari galbene, albastre și roșii, așa că au fost aruncate cu totul, urmând să se facă o cerere de procurare prin care să se cumpere truse de prim ajutor noi, moderne, în ton cu timpurile pe care le trăim. În ton e și telefonul de pe biroul Maricicăi care după ce zboară spre miazăzi preț de cinci despărțitoare cade taman pe sacoșa cu mazăre a Niculinei așezată sub birou și începe să clipească sistematic și orb ca un cap de găină retezat. Capul Maricicăi în schimb nu se mai vede, dar se aud niște răgete ca de leu și din când în când se ițesc mâini ținând strâns între degete mănunchiuri de cabluri negre, la care, de fiecare dată când mai apar, se adaugă un cablu nou. Cred că ultimul nu a fost negru, pentru că dintr-o dată lumina se stinge în toată hala și toate computerele se opresc nedumerite, ceea ce bănuiesc că a surprins-o inclusiv pe Maricica, pentru că răgetele se opresc două secunde, pentru a fi reluate apoi cu și mai mare intensitate. Noroc că e zi și pauza o putem folosi în mod educativ. Andreea de exemplu a scos umbrele lui Grey și linge cu nerăbdare tremurândă paginile cărții, Neluțu și-a scos Prosportu iar doamna Georgeta a scos revista de sudoku și pixul și s-a lăsat relaxată pe spate. N-o să dureze foarte mult, dar e un timp folosit în mod util și plăcut.
Maricica trebuie că se apropie de etapa de maxim orgasmic pentru că se aud zgomote de fiare sălbatece, cel mai sălbatec dintre toate fiind fierul calculatorului, care apare deodată deasupra panourilor, rotindu-se în sus și în jos, în stânga și în dreapta, ca și cum ar pluti pe valurile nervoase ale unei viituri iscate dintre dealurile defrișate din cotul Carpaților la prima ploaie adevărată de toamnă. Se pare însă că viitura s-a oprit într-un blocaj de bușteni desțeleniți, căci calculatorul se clatină amarnic pe-o parte și zboară ca tras cu praștia prin fereastra biroului aterizând pe capota Opelului șefei de la contabilitate.
Deja răgetele au încetat fiind înlocuite de cuvinte obscene pe care Maricica le răpăie cu o cadență de mitralieră. Cad secerați directorul mare, directorul tehnic, șefa de la financiar, Manole de la depozit, cu ce i-o fi greșit Manole nu știu, dragu nostru de șef Pandelică, luna, stelele, patruzecile, Dumnezeu în diverse forme și stări, vii și morții, câteva mame ale unor apropiați. Andreea și-a acoperit urechile cu palmele, o nuuu, nu fiindcă n-ar suporta cuvintele obscene, ci fiindcă știe că urmează ultima lovitură. Și aceasta vine, așa cum era de așteptat, puternic și sec, după sunetele care răzbesc până la noi, dinspre un scaner izbit cu toată forța de podea, ridicat și izbit din nou și din nou și din nou, până când nu mai rămâne din el decât rama...

Băiatul de la IT stă liniștit după colț citind pe telefonul mobil despre ultimele noutăți din domeniul gadgeturilor și așteptând să se termine tămbălăul. Are sub braț o tastatură și un mouse iar între picioare un monitor LCD și un pisiu nou. În partea cealaltă a sălii Manolescu stă cu degetul pe butonul de la siguranța automată. Și da! E liniște din nou, apoi imediat zbârnâitul motoarelor de avion acoperă liniștea care nu apucă să se bucure prea mult de viață. Manolescu a apăsat butonul și sala se cufundă în lumină, în timp ce băiatul de la IT a purces la înlocuirea sculelor distruse. Doar madam Dușmănescu de la contabilitate o să aibă ceva mai mult de furcă cu capota Opelului...

Undeva în spate Ioana dă semne că ar vrea și ea să tragă pe dreapta...

Zâmbiri

Era mic, pufos și perfect rotund. Cât o minge de tenis, nu mai mare. Stătea ghemuit ca un arici și părea că doarme. Când l-am atins cu privirea a tresărit. A deschis încetișor un ochi, apoi la fel de încet pe celălalt și mi-a zâmbit lățindu-și gura până la urechi, apoi dincolo de urechi spre ceafă, și în sus peste creștet, și-n jos peste bărbie, acoperindu-se pe de-a-ntregul de zâmbire, ca într-un cocon luminos. M-a pufnit râsul.
- Cine ești tu? Ce năzbâtie mai ești?
M-a privit șăgalnic, nestăvilindu-și zâmbetul.
- Ție ce-ți par a fi?! Un unicorn? Un zmeu-paraleu? Un zâmbet, asta sunt, bineînțeles! – a răspuns cu glas de felină, nelăsându-mi răgaz să-mi tăvălesc imaginația prin nisipurile cerului în speranța că fulgi de concret se vor lipi de miezul zemos și vor da contur unei sclipiri jucăușe.
Plutea undeva la înălțimea unui stat de om, printre frunzele mesteacănului, părând că șade necumpănit într-o poartă rotundă, invizibilă ochiului omenesc, indecis dacă să coboare din lumea care l-a zămislit într-a noastră sau să-și ascundă fața îndărăt, dincolo de marginile cercului.
- Un zâmbet?! – nu mi-am putut abține chicotitul în barbă. Cum adică un zâmbet?! Un zâmbet așa, de sine stătător?!
- Exact așa! Un zâmbet de sine și de bine stătător și deseori chiar călător, iar uneori curgător.
- Bineee… dar zâmbetele nu există așa pur și simplu, clătinându-se agale de crengile copacilor. Ele sunt legate de buze, de guri, de sentimente…
- Crezi!? Uită-te la mine! Sigur, ca și tine am și eu am în ADN-ul meu urme de buze, de guri, de sentiment. Ohohooo… și încă ce urme am, doar nu crezi că m-am născut din praf de stele – îmi face șugubăț cu ochiul.
M-am oprit din zâmbit și am încercat să dau puțin sens întâlnirii noastre. L-aș fi întrebat franc care este rațiunea existentei unui zâmbet călător rupt complet de întâmplarea care l-a generat, dar am evitat să o fac pentru a nu-l jigni. Ar fi fost ca și cum ai întreba o pasăre de ce nu a rămas înapoia cojii de ou. Mi-a ghicit însă gândurile și încruntarea și a continuat.
- Hai să fim serioși! Nu se poate să îți pară atât de ciudată ideea unui zâmbet smuls dintre buzele sau din înlăuntrul care l-a creat. Să nu-mi spui că n-ai mai întâlnit niciodată un zâmbet călător, un zâmbet care să se anine seara de faldurile de sus ale perdelei din dormitor și să șadă acolo bine-merci învelindu-te cu privirea până adormi.
Am privit înapoia gandului și i-am dat dreptate. Ideea nu era deloc nelalocul ei. Ba îmi părea absolut plauzibilă în întregirea întregii întâmplări.
- Și ce cauți aici? - m-am trezit întrebând.
S-a oprit o secundă din zâmbit, m-a privit mirat, apoi continuând să-și întindă marginile gurii până la ceafă mi-a răspuns scurt.
- Ar trebui să caut ceva?! Nu caut nimic! Doar exist!
M-am blocat. Răspunsul și judecata din spatele ei erau impecabile, fără fisură. Zambetul mi s-a intins pe toată fața, până la urechi și mai înapoi până la ceafă, înnodându-se la spate într-o fundă cu bucle mari.
- N-ar trebui să cauți nimic, ar trebui doar să exiști, ai dreptate!
Privindu-l, gândurile au început să alerge înfrigurate. Oare există o fântână de zâmbete? Trebuie să te apleci și să întinzi brațul ca să le culegi? Le poți culege cu polonicul? Sau cu o cană? E adâncă fântâna? Noaptea zâmbetele luminează pe fundul ei, ca licuricii? Sunt toate zâmbetele mici ca acesta, sau cel din fața mea e doar un zâmbet-copil și daca le crești cu grijă se fac mari cât o minge de fotbal, sau și mai mari, cât un balon cu aer cald? Imediat ce se nasc zâmbetele învață să zboare și nu se mai opresc din zburat? Sau nimic din toate astea nu-i adevărat și există o mașinărie de fabricat zâmbete, așa cum sunt acelea care fac gogoși-ineluș arămii și fierbinți?!
- Din ce se nasc zâmbetele, de unde apăreți voi? – mă trezesc din nou vorbind într-o doară, ca și cum gura ar glăsui fără mine, prelungind în fâșii de cuvinte rostoglirea de gânduri.
- Ce întrebare e asta? – chicotește sprințar. Din bucurie bineînțeles! Din bucurie întreagă și plină.
Era evident că nu putea exista alt răspuns. Gura mea vrea să fie și ea de sine stătătoare, să se rupă de mine, altfel nu înțeleg de ce ar pune atâtea întrebări stupide la care eu știu deja răspunsul.
- Vaaai, absoluuut! Nicicum altfel! Unde mi-e capul?!
Tăcem amândoi. Nu pare câtuși de puțin perturbat de tăcerea care se adună între noi asemeni unui preș strâns la capătul culoarului. Continuă să se întindă în sus, în jos, în stânga și-n dreapta ca o colonie de furnici care a decis să-și scoată catrafusele la aerisit și să-și primenească încăperile.
Nici nu se clintește. Ba nici nu clipește. Stă aninat, cireașă coaptă, de-un fir de bucurie, clipocind ușor dintr-o parte în alta sub fremătarea frunzelor de mesteacăn.
Tot nu reușeșc să dau de miezul de înțeles al întâmplării, dar nu mă pot plânge, întâlnirea cu ghemul de zâmbet a fost de netăgăduit cea mai fantastică și mai frumoasă întâmplare a vieții. Și gândul îmi zboară fără să vreau spre inevitabila întrebare.
- Și voi zâmbetele unde plecați când vă duceți? Tu de exemplu, unde pleci?
- Eu nu plec nicăieri. Rămân aici.
- Cum adică rămâi aici?! O să stai veșnic aninat în copacul pătat?
- O, nuuu… am o locuință în care locuiesc. Fiecare zâmbet îți găsește mai devreme sau mai târziu o locuință pe care o locuiește.
- Așaaa…
- Exact așa.
- Și cum arată locuința în care locuiești atunci când nu te ascunzi printre frunzele de mesteacăn?
- Ca o girafă.
- Poftim?
- Ca o girafă. Adică exact ca o girafă, căci locuiesc chiar într-o girafă – îmi spune amuzat în timp ce-mi arată cu degetele lui subțiri de zâmbet tânăr o girafă care abia se ițește dintre plopii din spate. Îmi concentrez privirea și reușesc să separ trupul girafei de cel al copacilor. E galbenă și înaltă, foarte înaltă, înaltă până la cer, atât de lungi îi par gâtul și picioarele, are o mutrișoară de copil năstrușnic și are pete bleu.
- Pete bleu…?! - apuc să mă mir cu voce tare. Unde s-a mai pomenit girafă galbenă cu pete bleu?!
- Orice se poate pomeni dacă dai drumul gândurilor. Doar dă-le drumul și ele se rostogolesc la vale căpătând cele mai nebănuite forme…
- Dar de ce o girafă? De ce ai ales să locuiești tocmai într-o girafă, asta mi se pare până peste poate.
Zâmbetul zâmbește amuzat de naivitatea mea.
- Pentru că sunt singurele vietăți cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Și pentru că de acolo de sus lumea pare atât de mică și cerul atât de mare…
- Grozavă năzdrăvănie de locuință ai mai găsit!
- Ooo și dacă ai știi cât am căutat-o. Majoritatea girafelor au pete cafenii și nu sunt atât de înalte, dar asta e cu totul și cu totul specială – peiorează încântat zâmbetul și o zbughește înspre girafă, urcând pe piciorul său ca pe o scară de incendiu, deschizând una din petele bleu de pe pieptul girafei ca pe o ușă banală și dispărând înapoia ei, pentru a apărea apoi în petele de pe gât, ca la ferestrele unei scări interioare ce duce până sus în cămăruța din vârful castelului, acolo de unde Pământul pare doar o mărgică măruntă...
- Heeeei…. Mă veeeezi?! Sunt aici suuuus! – strigă zâmbetul entuziasmat de pe buzele girafei.
- Te văăăăd… – strig zâmbind larg și făcând cu mâna unei girafe care îmi surâde senin cu față de copil. Și te siiiimt…

Gări

Privește gara în lung și în lat. Oameni mulți fremătând, grăbiți să ocupe un loc temporar pe o cale, nu neapărat de fier, care să-i scoată la un liman, nimic extraordinar, doar un cerc întrerupând linia continuă și atât. Nu se mai văd pavelele gării, doar capetele oamenilor, fiecare aparte, fiecare căutând printre picioarele pereche țesând ca într-un gherghef uriaș nerăbdarea, un capăt de drum, capătul lui de drum, pe care să-l facă ghem șezând pe șina de metal răsucită în sus de la capătul peronului și pe care să-l ascundă apoi în buzunarul de la spate. Mai jos, atârnând sub capetele rostogolite, trupurile ca niște haine lungi măturând pământul, iar în dreapta și în stânga, bagajele, o anexă paralelipipedică a trupului, în care sunt înghesuite învelișurile, cele mai multe colorate și vii, chicotind sub scoarța de vinil bucuria renașterii. O rochie cu umerii goi înfășurând diafan gâtul ca o mângâiere abia trezită sau un tricou fără mâneci dezvelind brațele puternice pentru a le lăsa să înoate prin unduirile solare.
Privește drept înainte pe fereastra vagonului din fața sa. Sticla e murdară, vântul, ploaia și praful au creat desene fantastice pe care încearcă amuzat să le descifreze. Fără izbândă însă, căci artistul pare mai mult să se fi jucat decât să fi încercat să înfiripe un mesaj. Asta nu-l împiedică însă să observe dincolo de contururile vălurite fețele luminoase ale oamenilor, tremurul lor deșirat din bucuria plecării. O femeie cu un copil în brațe îl privește surâzătoare. Undeva, cineva, construiește cu rapiditate un drum. Pietrele, cu muchii drepte și unghiuri moi, potrivite perfect, se așează cu viteză una lângă alta. Drumul se aproprie alergând către pași. Copilul nu mai are răbdare. Femeia se apleacă și îi șoptește ceva la ureche iar copilul surâde. Își lasă capul pe spate și rămâne așa cu ochii mari și zâmbetul larg îndreptate către cer. Se aud deja pașii. Doi bărbați în etate se privesc tăcuți față în față. Par două stânci drepte, fără colțuri, fără fisuri, fără poteci, doar două pietre înalte și tari. Nu-și spun nimic dar comunică necontenit. "Aglomerat" - șoptesc obrajii primului. "Grozav" - răspunde sprânceana celui de-al doilea. "În tinerețe eram doi, trei, pe tot peronul și acuuum..." - spun privirile celui dintâi. "Da, da, chiar așa!" - confirmă bărbia celui de-al doilea. Cărările lor sunt bătute. Trebuie doar să întindă un picior în lateral și să încalece drumul așa cum ai încăleca covorul fermecat din poveștile Șeherezadei. Apoi nu mai e nimic de făcut. Mai în spate o femeie tânără își privește cu înfrigurare ceasul. Rochiile ei dantelate freamătă în valiza roșie. Tivul din mătase urcă tremurând către o cusătura dreaptă la două rânduri simetrice de pe un pantalon de tercot. Pe măsură ce trece timpul chipul femeii devine tot mai palid. Se descompune văzând cu ochii și se risipește în dejurîmprejur. Doar gâtul de care stă aninat un pandantiv mic cu piatră rubinie a rămas la locul lui, restul e departe.
Are să plece și el. Precis are să plece. Nu-și face griji pentru asta. Fiecare plecare, fiecare sosire, are momentul ei, locul ei bine desenat pe o hartă a comorilor niciodată descoperite, nu fiindcă n-ar exista, o nuuu, desigur că există, ci fiindcă odată descoperite se transformă în nisip, lăsând să se vadă mai departe strălucirea alteia mult mai bogate și mai luminoase.
Trenul se pune în mișcare. Undeva înapoi, în timp și în spațiu, un impiegat de mișcare îmbrăcat în costumul bleumarin cu vipușcă roșie, trebuie să fi fluturat un steguleț galben dezvelind viitorul, dar numai ochii ce trebuiau să-l vadă l-au văzut, ceilalți fiind ocupați cu prezentul.
Femeia cu copilul în brațe a rămas pe peron. O să vină și timpul ei, repede o să vină. Deja imaginile se succed cu rapiditate, câmpul aleargă înapoi către femeia aceea, stâlpii înșirați ca soldații mărșăluiesc disciplinați. Din când în când câte un ofițer mai înalt se aplecă deasupra lor și-i privește rigid. Femeia și copilul au rămas înapoi. Imaginile se succed prea rapid ca să-și dea seama dacă femeia ține copilul în brațe sau îl ține strâns de mână lângă ea. Un copil atât de mare nici nu mai poate fi ținut în brațe, își spune oftând. Nici nu-și mai amintește dacă era pe marginea peronului sau în parc, imaginile sunt prea tremurate ca să mai poată clarifica ceva. Nu poate să spună nici măcar dacă femeia era în oraș sau în compartimentul din tren. Doar soldații de fier disciplinați trecând unul câte unul prin dreptul ferestrei își spun povestea. La fel de bine femeia ar fi putut să fie în tren iar el pe peron, e doar o chestiune de perspectivă, un peron absolut pustiu, mărginit de stâlpii înalți, ca niște santinele tăcute, început al unei alte plecări...

matinale

adunǎm gâze mici
de cele mai multe ori cu ochiul liber
degetele le pǎstrǎm neatinse pentru mângâieri
le aşezǎm în formǎ de fluturi
ce se destramă la prima adiere de vânt

am aduna pluriclorocopteri
dar sunt atât de mici încât nimeni nu ştie cǎ existǎ
poate nici eu n-aş fi ştiut dacǎ nu apǎreai tu
uite acolo pe frunza de brustur un pluriclorocopter
l-ai luat cu vârful buzelor şi mi l-ai aşezat pe obraz
eu am simţit o înțepăturǎ fierbinte

palmele mi s-au schimbat iremediabil de-atunci!

Rucsacul

Sunt în față la Luvru, aștept o verișoară care trebuie să sosească și deși a trecut demulticel sfertul academic, mă încăpățânez s-o aștept. În jurul meu puzderie de turiști de toate națiile învârtindu-se încoace și-ncolo cu scopul vădit de a-și umple timpul pus cu atenție în bagaje la plecarea de acasă. Dintre ei se detașează clar un grup de japonezi sosiți probabil cu autocarul căci sunt cincizeci și patru la număr, fix cât locurile din autocar și tot așa grupați aleargă dintr-un capăt în altul al pieței cu nicoanele și canoanele scuturând la gât ca niște talăngi, scoțând țipete ascuțite de fiecare dată când se opresc în dreptul unei ferestre cu reflexe aurii, a unei uși cu încrustații unduitoare sau a unui burlan mai arătos. "Ooo... watashi ni shashin o torimasuuuu" urlă câte unul și ia poziția discobolului din față de la Dinamo. "Ooo... torimasuuuu..." strigă toți ceilalți ca un ecou și se aruncă în jurul lui într-o grămadă dezordonată, în timp ce ultimul ajuns e pedepsit să-și scoată aparatul de la gât și să-i tragă pe ceilalți în poză.
Tot urmărindu-i atent constat că unul din ei, mărunțel, urâțel și trecut demult de prima tinerețe mă privește insistent și-mi aruncă ocheade admirative de fiecare dată când trece în viteză pe lângă mine. Brrr... mă sperie individul. Ia te uită, am bătut amar de drum până aici ca să-mi facă un bărbat ochi dulci, asta e culmea! Pentru a evita un refuz categoric din partea-mi care l-ar putea mâhni, sau și mai rău, l-ar putea înfuria, decid să-mi schimb locul de pândă, rămânând însă cu ochii pironiți pe cel părăsit, în speranța că verișoara va sosi totuși.
Nu apuc însă să fac doi pași că japonezu mă abordează direct și-mi pune o mâna pe spate aproape de partea rotunjită, zâmbind la mine cu gura până la ceafă. "Nice bag!" Pfuu... io nu bag nimic. Mă fac tot roșu și cu inima cât un purece încerc să iau viteză și să mă depărtez cât mai iute. E prea târziu însă, căci tipul m-a prins de o bretea a rucsacului pe care îl țin pe umăr, strângând-o bine în palmă și rânjește la mine ca la peștișorul de aur apărut din neant să-i îndeplinească cele trei dorințe.
"Nice bag" zâmbește el iar și cască ochii mari spre mine ca și cum ar vrea să-mi spună "Hai, nu mă întrebi ce-mi doresc prima și prima?!". Nu-l întreb nimic dar încerc să trag subtil de curea și să mă depărtez discret. "Ooo... nice bag! How much?!" continuă noul meu prieten impasibil, fără să bage în seamă încercarea mea de eschivă. Abia acum pic și eu din pom și arunc un ochi spre rucsacul de pe umăr. Deci despre el era vorba, nu despre mine, îmi spun răsuflând ușurat. "Hmmm...?!" e răspunsul meu tranșant, în timp ce încerc să mă târâi ușor și cât mai puțin vizibil spre centrul pieței. Japonezul însă nu se lasă cu una cu două și cu mâna încleștată pe breteaua rucsacului meu mai trage o dată. "Nice bag! How much?!" Nici de data asta însă nu-i câștigătoare...
Treaba se complică însă, căci omul nu pare să renunțe, așa că îmi dau rucsăcelu jos de pe umăr și îl privesc mirat. E micuț, e vechi de vreo 15-20 de ani, pe când îl folosea fii-miu pe post de ghiozdan prin clasele primare și e cam jerpelit de atâta vânt și ploaie ce-a trăit. Ce-o fi văzut japonezu la el nu înțeleg. Deși antic și lipsit de orice aspect estetic, eu l-am păstrat pentru că avea un aer aparte, imitând ranița soldățească, ceea ce mie cel puțin mi se pare interesant și apoi e foarte comod și nepretențios putând fi purtat oriunde și în orice condiții fără să pară ridicol, la piață, la mall, la mare sau la munte, chiar și la servici, aruncat așa șmecherește pe un umăr.
Japonezu ține cu mâna strâns de curea, în timp ce eu am apucat de cealaltă și încep să trag ușor, în timp ce încerc să-i abat atenția de la mâinile mele. "Aaa... baaag! Old bag! Not good, old bag! Defect!" îl fac eu să înțeleagă cum stă treaba cu rucsăcelu meu. Dar japonezu e mai încăpățânat ca un catâr. "Ooo... nice bag. How much!?" repetă el ca un papagal dresat să scoată mințile musafirilor și să le azvârle pe sticla ferestrei. Pfuuu... n-o scot la capăt cu omul ăsta. Mă încrunt la el, privesc lung la rucsac și încerc să-l lămuresc pe îndelete. "See. This bag old. E uzat. Seee... fire pulling out. Se deșiră." "Ooo... deșirăăă. Nice bag, deșirăăă" repetă japonezul după mine ca un roboțel. "See cifrele astea?! S-au decolorat, nici nu se mai see them" îi arăt eu un 6 și un 7 cusute pe fața ghiozdanului. "Old, old, ca naiba de old, de când era fii-miu atâtica" îi arăt înciudat cam cât era fii-miu acu vreo 20 de ani. "Ooo... yes, yes, atâtica... nice atâtica!" cântă iarăși japonezul, căci vorbele sale par a fi înșirate pe portativ. "How much?! Two hundred?!". Ăsta nu pare japonez, pare turc. Degeaba îi tot explic eu, că el nu înțelege nimic din ce-i spun. "No ureche la fermoar, see?! No zip! Defect!" identific eu și alte probleme ale obiectului disputei, în încercarea disperată de a-l îndupleca să dea drumul bretelei și să mă lase să plec.
Între timp însă, în jurul nostru s-au tot strâns alți japonezi micuți, toti cu nicoanele și canoanele la gât, care se uită lung și tăcut cum ne târguim. "See, are și gaură în fund" îi arăt eu entuziasmat ceea ce până atunci aș fi ascuns cu îndârjire. "Ooo... nice fund, nice fund" recită după mine de-acum întregul cor al japonezilor mici, interesați de rucsacuri vechi și jerpelite. "Three hundred?" se bagă în vorbă o femeie înțepată cu umbreluță roz și mănuși de dantelă. Iar mie abia acum îmi pică fisa. Hundred?! Despre ce hundred e vorba?! Nu cumva ăștia or vorbi de biștari?! Nu apuc să mă dumiresc bine că altul cu alură de luptător de sumo, întinde mâna spre mine de parcă ar vrea să mă înhațe și să mă azvârle cu burta dincolo de linia pătratului. "Five hundred!" "Ce hundred mă, voi sunteți nebuni?! Nu-i de vânzare, ăsta e rucsacu meu de la ăla micu. E vechi și jerpelit! Vintage! Vechitură!" le arăt eu ridicând rucsacul cât mai sus, astfel încât să poată vedea toată lumea și să le intre bine în cap.
Aaa... cu asta parcă le-am pus foc la fund. Se animă toți dintr-o dată și țipă entuziasmați, întinzând brațele, în încercarea de a pipăi cu propriile degete obiectul. "Ooo... vintage, vintage, very vintage..." "Seven hundred" țipă unul din spate pe care nici nu-l văd, așa de mic e. "One thousand" vine replica doamnei cu umbreluță și mănuși de dantelă. Ăștia sunt nebuni, dau o mie de lei pe rucsacu meu?! Păi îl vând. Dacă sunt așa înnebuniți după el, și-mi dau o mie de lei, îl dau. Zău că-l dau.
"Give me one thousand lei for this?" încerc eu să tranșez problema. "Euro, euro" țipă fiecare agitând mâinile înspre mine ca să-l văd mai bine și să-i vând lui obiectul. Japonezii sunt din ce în ce mai agitați și mai energici. "Thousand and hundred" sare unul, "thousand and five hundred" se aude altul, "two thousand" țipă femeia cu umbreluță, care simte că pierde teren și pare să fie înghițită de masa de oameni care se înghesuie împrejur.
Nu-i a bună! Caut din ochi o scăpare din cleștele ce mă împresoaraă, dar nu pare să se ivească de niciunde. Doar omul meu constat ca a dat drumul la breteaua rucsacului, storcit fiind în menghina mulțimii. Profit și-l strâng încetișor la piept, fără să atrag atenția, în timp ce le arăt cu mâna spre streașina clădirii de vizavi "Loook... watashi ni shashin o torimasuuuu". Și toți se uită ca la comandă spre locul indicat de mine. Vă dați seama că am ușchit-o degrabă și nici că m-am mai uitat în urmă.

Hmmm... mă întrebați de rucsac?! Cu ce sumă l-am dat până la urmă?! Păi ce, eram tâmpit să-l mai vând după ce am aflat că valorează cel puțin două mii de parai?! Nici vorbă! L-am păstrat și-l port pe umărul drept ca un cocoș înțepat...