Sfântul Petru

Azi dimineață m-am întâlnit cu Sfântul Petru. Aș fi putut chiar să-l ating, dar n-am avut noroc. Stătea în poarta primăriei, un pic apăsat de gânduri și de greutatea sarcinii ce-o are, să trieze oamenii la intrarea în lumea cealaltă. Purta un costum bleumarin și o cămașă bleu. Pe buzunarul de la piept scria ceva cu litere mici, dar n-am putut citi ce scrie, literele erau prea mici. Și pe spatele sacoului scria ceva, de data asta cu litere mari, dar nu s-a întors niciodată cu spatele. Cum a dat cu ochii de mine m-a întrebat răstit „Dumneata?”. Eu am dat să deschid timid gura, dar el a ridicat trei degete de la stânga în timp ce antebrațul s-a ridicat la 90 de grade, ca și cum mi-ar fi făcut semn să tac și să nu mișc, că știe ce-are de făcut, apoi mi-a spus ferm „Ghișeul 5. Dar așteaptă câteva minute să iasă doamna”. Eu am dat să mă uit înăuntru prin crăpătura ușii, s-o văd pe doamna, dar crăpătura ușii era prea îngustă, iar înăuntru era prea multă lumină, în timp ce pe hol fuseseră cândva corpuri de iluminat cu neoane, care se spărseseră de-a lungul vremii și cineva agățase câte o pereche de fire cu-n bec chior, ce atârna printre grile. Așa mi-a spus „Ghișeul 5”, fără să mă iscodească, fără să-mi ceară nicio hârtie, nicio informație, fără să mă întrebe ce-am făcut în viață, de parcă avea puterea să-mi citească gândurile și drumul îndărăt. Și probabil că avea. Apoi Sfântul Petru s-a ocupat de alți oameni care se strânseseră acolo. Tu șezi, tu intră, tu să te întorci cu hârtiile de care ți-am zis, tu du-te să-ți faci copii, tu gata, nu mai vii niciodată. Ce n-aș fi dat să-mi spună și mie așa, tu nu mai vii niciodată! Dar eu șed și aștept să iasă doamna. Sfântul Petru se ocupă mai departe de oameni, măsluiește destine, le joacă la zaruri. Tu, nu știu ce să zic, s-ar putea să nu ți-o aprobe, tu poți să aștepți mult și bine că nu depinde de noi, asta vine de sus. De sus, mă întreb, oare cât de sus? Există ceva mai sus? Sfâtul Petru ordonează vieți, le întipărește în rame, în chemare, în hârtii. Certificat de naștere? Și ce nume i-ați pus? Cum? Ce frumooos! Ghișeul 1. Și Sfântul Petru zâmbește pentru prima dată, mulțumit că viața și moartea pământenilor sunt toate ordonate și puse pe făgaș.  

Călători

Într-o zi plugarul merse la Învățător și rostogolindu-și palmele una peste alta, îl întrebă: Învățătorule, am auzit că pe cealaltă parte a lumii este tot timpul soare, cerul nu are nori, câmpurile sunt pline de flori și de păsări cântătoare, până și oamenii sunt frumoși și zâmbesc. Am venit doar să îmi spui, așa e? Învățătorul ezită o clipă, apoi glăsui: Am două vești pentru tine, una bună și una rea. Vestea bună e că tot ce spui e adevărat. Vestea proastă e că suntem pe partea cealaltă a lumii.

Indigestia

Domnul Blându a fost un om cumsecade. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la serviciu, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi a luat autobuzul, s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a servi masa principală a zilei, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat pe partea dreaptă a patului. Fără abateri, fără poticneli. O cină nu mai luase de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar pe aceasta o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat așijderea, vreme îndelungată, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie. 

Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple genți de mână, se îmbulzeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțuroși îi împungeau trupul, sudalme îi înțepau urechile, coate ascuțite i se înfigeau în carne, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii îmbrăcați în salopete albastre, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozile lungi. După o vreme a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar și-a amintit că timpul nu avea să-i mai fie o problemă. 

După mai multe felii de răbdare mestecate pe îndelete, domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, a privit atent ce avea să facă cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns aproape zero.   

- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat. 

Acesta a scos dintr-un sac de iută pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie.  

Sfântul Petru le-a apucat una câte una, mutându-le de pe o masă pe alta, le-a întors pe toate fețele, apoi însumând a spus doar atât:  

- Știi, da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului. 

Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și strângând în palma-i uriașă sacul gol a pornit cu pași grei către ușă. 

Apoi Sfântul Petru și-a întors fața către domnul Blându. 

- Tu?! - l-a întrebat încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.

Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un gâjâit surd i-a ieșit printre buze.

- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul. 

Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut spune că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai bine, a muncit conștiincios opt ore neîntrerupte pe zi, și-a sărutat soția pe frunte în fiecare dimineață și în fiecare seară, n-a furat, n-a râvnit la bunurile altuia, n-a preacurvit. A trăit fără abateri și fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită cinstit și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.

- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.

Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era îmbrăcat când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit, l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era atât de mare! Iar dopul atât de mic!

Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.

- Nici nu știu ce să fac cu tine, mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!

Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse și în viață, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.

- Următoruuul...  

  

Zidul

– Hei, tu de colo, du-te de-aici, n-ai voie lângă zid, n-ai văzut semnul? – strigă jandarmul spre bărbatul care se apropia. Cel căruia îi erau adresate cuvintele era un tip subțirel, de statură medie, fără vârstă, îmbrăcat în haine jerpelite, cu părul mare ca un mănunchi de spice culcate de vânt și cu trupul ușor gârbovit, aparent un om al străzii.

Și fiindcă bărbatul nu dădea semne că l-ar fi auzit, jandarmul se apropie, îi puse o mână pe umăr și-i arătă cu degetul drumul.

– Treci pe partea cealaltă, n-ai voie aici! 

Glasul jandarmului era blând, de parcă s-ar fi adresat unui copil ce nu înțelege limba oamenilor mari. Dar bărbatul nu se clinti. Avea privirea netedă, fără niciun fel de unduiri, în care părea că poți întinde vela cea mare a bărcii și o figură blajină, de câine alungat. La îndemnul jandarmului, își desfăcu haina lungă ce-l învelea și scoase la iveală un arcuș și-o vioară. I le arătă pe rând jandarmului cu mâinile întinse în lateral, ca și cum ar fi vrut să spună „n-am niciun rău a vă face, astea sunt armele mele”. Însă jandarmul nu se mulțumi cu răspunsul mut al bărbatului, așa că îl apucă de umeri și îl împinse dincolo de marginea trotuarului, spre partea cealaltă a străzii. Nu apucă bine să se răsucească pe călcâie însă, că bărbatul se repezi spre zid lipindu-se cu spatele de el, ca și cum înapoia sa ar fi fost o comoară pe care încearcă să o apere. Al doilea jandarm apăru imediat lângă primul și amândoi se aplecară să-l salte. Era deja prea mult și clar împotriva consemnului. Dar când să îi pună mâna pe umeri, bărbatul se răsuci și într-o clipă se cățără pe zid ca o pisică. Era înalt zidul, din beton, bine făcut. Să fi avut vreo trei metri jumate, patru, sus fiind învelit în două rânduri de sârmă ghimpată, din cele circulare cu ghimpii mari cât dinții de rechin și-naltă cât roata carului. Și era neted peretele, nicicum potrivit a-l escalada dintr-un foc, așa cum tocmai se întâmplase. Jandarmii rămaseră o clipă împietriți. O asemenea grozăvie le părea ireală. Primul își anunță superiorul prin stație, lucrurile se împovărau potrivnic. Gardul era tot ceea ce trebuiau să protejeze și dăduseră greș. Intrusul îl cucerise și se balansa deasupra, între două lumi, ca un pescăruș între două valuri. Asta avea să îi supere cu siguranță și pe cei de dincolo, urmând probabil să explodeze într-un neplăcut conflict diplomatic.  

De peste gard se auziră imediat strigăte, iar cineva slobozi un foc de armă. Bărbatul din vârful gardului nu se sinchisi deloc. Ba chiar scoase vioara dintr-o pulpană a hainei, arcușul din cealaltă și începu să cânte. Așa în picioare, printre cercurile de sârmă ghimpată. Era o muzică stranie, de parcă în cutia viorii ar fi stat ghemuit un ansamblu de artiști lilipuți, care ar fi concertat deodată. Era o muzică de dincolo de lume, cea pe care o deșira arcușul din cutia viorii. Câțiva curioși se opriră, apoi din ce în ce mai mulți se apropiară. Lucrurile nu puteau decât să ia o întorsătură neplăcută. Imediat apărură câțiva jandarmi care împrejmuiră locul cu parapete metalice și împinseră mulțimea adunată la câțiva metri depărtare de zid. 

De partea cealaltă a zidului soldații strigau în limba lor, strigătele lor mânioase ridicându-se la cer și opintindu-se-n atingeri cu păsările ce-l stăpâneau. Se auziră noi focuri de armă, apoi un glas baritonal se înălță peste toate celelalte sunete și se făcu tăcere. Nu după mult timp, peste muchia zidului apărură marginile unei scări. Apoi două brațe kaki încercând să prindă picioarele cântărețului. Avea gleznele goale, ieșind din pantofii stâlciți și jinduind de două degete la marginea zdrențuită a pantalonului. Acesta se feri, sărind cinci cercuri mai încolo. Începu să râdă, continuând să plimbe arcușul pe corzile viorii. Râdea, iar râsul său nu era unul ireverențios, ci mai degrabă unul eliberator, ca și cum cântărețul s-ar fi aflat în vârful conic al pământului și de acolo de sus îi privea pe ceilalți rămași captivi în viermuiala cenușie a lumii. Într-un minut marginea scării se mută înspre dreapta, dar cântărețul sări iar câteva cercuri mai încolo, evitând din nou mâinile ce încercau să-l apuce. Avea o abilitate incredibilă bărbatul. Inelele sârmei ghimpate erau apropiate la doar zece centimetri, nici nu puteai să așezi un picior între ele, iar dinții de rechin erau pregătiți să înșface orice bucată de carne ce le-ar fi căzut între fălci. Și totuși cântărețul o făcea. Picioarele lui se subțiau când pășea, ca o umbră de bărbat ce coboară spre capătul ascuțit al amforei.

Marginile scării dispărură și nu mai reapărură. Cântărețul căpătase aripi, arcușul luneca peste corzi cu viteza șoimului cătând necuprinsul, mișcările sale deveniseră ample ca un balet al albatroșilor, iar micii cântăreți ascunși în cutia viorii alergau de-a lungul cântului ca o trieră peste mări. Acum cântărețul râdea cu gura plină. Râdea și apăsa mai tare arcușul, de-ai fi spus că-i gata să fărâme vioara. Atunci se auziră puștile, multe deodată. Și gloanțele șuierând. Cântărețul ascunse armele sale în haină și începu o serie de tumbe care încremeni asistența. Un ochi vigilent ar fi spus că tumbele sale îl ajutau să treacă printre gloanțele trase de dincolo, dar creierul nu putea accepta o asemenea teorie. Era agil saltimbancul, foarte agil. Halei-hop, top, poc și trupul său se arcuia ca ramura piersicului sub greutatea fructelor pârguite, săltând peste fălcile deschise ale lighioanelor de metal cum saltă valul peste țărmul tăcut. 

Oamenii rămăseseră cu gura căscată. Știau că saltimbancul nu mai avea mult de trăit. Aveau să-l răpună, era o nebunie să creadă că așa va scăpa. Și într-adevăr, întărâtate de salturile sale, puștile prinseră a scuipa foc toate deodată, fumul iscat îmbrăcând zidul și pomii și oamenii într-un voal opac. Când fumul se risipi, cântărețul nu se mai era.  

Un cap se zări de dincolo de zid între marginile scării aduse mai devreme. Ochii priviră înciudați spre stânga, spre dreapta, apoi înspre cer și dispărură înapoia zidului. 

Constelația inimoșilor

Gogu-Electrologu furase inima prințesei Dihonia din Galaxia Zânelor. Nu avea nimic special față de alți roboți din neamul său, cu excepția unor electrozi în loc de brațe cu care putea topi orice metal, chiar și carcase groase ca a Dihoniei. Trei Prinți-Fără-Dinți (se uzaseră în luptele dintre pinioane) fură trimiși s-o recupereze, dar Gogu o ținea morțiș. I-au propus un soft-ultimul-moft și un procesor nou, dar Gogu n-a dat-o, a făcut-o arteziană în curte. Se vede-n cer ca un pulsar strălucitor. 

(500) 

Suntem ceea ce simțim (partea a doua)

 - Salut, Bivole, poți să vorbești? E nașpa... Peștele... Ceva nasol s-a întâmplat, nu pot să înțeleg exact ce, dar e nasol tare.

Vulpea gâfâia, vizibil afectată de emoție. 

- Ei, ce-i cu Peștele?

- Nu mi-a răspuns ieri toată ziua la telefon. Azi până în prânz tot așa, nimic. Am sunat în continuu. I-am trimis mesaje și nimic. Când am văzut că nu dă niciun semn, m-am dus până la el. Am bătut în ușă și nu mi-a răspuns nimeni. Apoi a apărut de jos proprietarul, și-a întins gâtul peste balustradă și mi-a spus că băiatul care locuia acolo a murit. Am rămas trăsnită. Am căutat o poză în telefon și i-am pus-o sub ochi. „Da, ăsta e, a murit alaltăieri. Cred că s-a sinucis. Îmi pare rău”. I-am spus că nu pot să-l cred. „Da doamnă, el e, ce dracu! L-au scos în coșciug cu capacul bătut, dar io îl văzusem dinainte. Probabil l-au dus direct la cimitir, înțeleg că nu avea pe nimeni” Îți dai seama. Bivole?! A murit Peștele. Și dobitocul ăla! Auzi tu, „înțeleg că nu avea pe nimeni”, dar noi ce eram...   

- Ei, pe dracu! Asta e îngrozitor. Și de neînțeles. Când ne-am văzut cu el?! Duminică seară, la Max! Și era bine merci. În stilul lui, cum îl știm toți.

O vreme se lăsă tăcerea. Tot mai grea, ca o pătură de plumb acoperind suflete. Vulpea simți că se sufocă. Închise telefonul, se aruncă în pat și izbucni într-un plâns hohotit, cu sughițuri. Era cea mai mare porcărie care i se întâmplase vreodată în viață.       

Printre lacrimile de porțelan își reaminti ultimele cuvinte ale Peștelui rostite la Max: „suntem ceea ce simțim, nu ceea ce ne învelește”. Se ridică într-un cot, apucă telefonul, deschise messengerul și tastă rar, cu spaimă: „Pește, ești?”. Rămase cu ochii ficși în ecran, dar niciun semn nou nu coborî sub semnele sale. Așteptă. Nu era însă nimeni dincolo de peretele de sticlă. Aruncă telefonul cu forță și acesta ateriză pe parchet, sub calorifer, icnind surd. Izbucni din nou în lacrimi, izbind cu pumnul perna umedă. Apoi, dintr-o dată, i se păru că aude două chițăituri scurte, ca și cum un șoricel ar fi încercat să-și înfigă dinții în țeava de fier. Țâșni din pat și apucă la repezeală telefonul. 

- Da, sunt! 

Vulpea se cutremură. Sună pe telefonul din messenger. 

- Șarpeee, ce dracu se întâmplă aici?! Te-am căutat două zile și pe mess și la telefon. Am fost și la tine si tâmpitul ăla de proprietar mi-a spus c-ai murit, că te-ai sinucis.     

Urmă o pauză grea ca un lespede de mormânt. Iar piatra nu se lasă pusă deoparte. În cele din urmă Șarpele răspunse. 

- Într-un fel are dreptate. Așa le e mai ușor oamenilor să spună, sinucis, în realitate nu am făcut altceva decât să mă lepăd de trup. Am ajuns la concluzia că nu-mi mai e de niciun folos, ba mai mult, mă stingherește la mers. 

Vulpea începu să râdă.

- Ce dracu îndrugi acolo, Pește?! Ai căzut în cap recent, ce naiba ai pățit?

- Știi foarte bine că suntem spirit și materie, gând și carne. Îți amintești discuția noastră de la Max despre lumea virtuală? Ei bine, dacă viața se mută încet, încet în virtual, sacul ăla de piele cu tot ce-i în el nu mai e de nicio trebuință.

- Șarpe, vino-ți în fire și vorbește limpede, ca oamenii. 

- Dacă vrei să vorbesc limpede ca oamenii, ei bine, o să-ți confirm că umila mea carcasă de carne a fost incinerată ieri. Am și un certificat de deces, dacă vrei ți-l trimit. 

Aceeași lespede grea a tăcerii se puse din nou de-a curmezișul potecii pe care se perindau cuvintele. Vulpea descărcă documentul și rămase împietrită.   

- Vrei să spui...

- Eu nu vreau să spun nimic, tu m-ai sunat. Înțelegi de aici ce vrei. 

- Pot să te sunt pe video? 

- Da.

Vulpea apasă butonul video și în fața apăru chipul Șarpelui. 

- Și dacă nu mai ai trup, cum trăiești?

- E o întrebare absurdă. Cu câți oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată în carne și oase, ești prietenă?

- Nu știu, o mulțime, peste o sută.

- Vezi? 

- Bine, daaa... oamenii ăia au o viață a lor undeva în real.

- De unde știi? Poți băga mâna-n foc? Și ce contează pentru tine, atâta timp cât întreagă ta relaționare cu ei e doar la nivel virtual și cel mai probabil nu o să îi întâlnești niciodată în carne și oase, Și ei și eu suntem un pumn de biți într-o țesătură de unde electromagnetice.   

- Dar eu te vad acum, îți văd ochii, gura, umerii. Cum se poate să nu mai trăiești?

- Dar cine a spus că nu mai trăiesc? Trăiesc în cea mai perfectă stare a individului, sunt doar spirit și niciun pic de carne. Crezi că poate fi ceva mai perfect în ceea ce privește existența noastră ca indivizi dotați cu inteligență? Carnea se strică, putrezește, pe când spiritul trebuie doar ațâțat, așa cum făceam la focurile de tabără pe vremuri, pentru ca vâlvătaia să se ridice tot mai înaltă. Nu spune chiar Biblia în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel că „faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința”? Ce poate fi mai frumos, Vulpe? În noi, oamenii, există o anumită habotnicie a simțurilor repede îndemnându-se să se plece pieliței și nevrednicindu-se în dezvelirea miezului. Suntem blestemați. E atâta frumusețe care se scurge pe lângă noi și se pierde fără să o băgăm de seamă, doar fiindcă suntem ocupați să traversam zilele ce ni se întind în cale...

Vulpea închise ochii. Nu putea pricepe ce i se-ntâmplă. Îl vedea pe Pește cum stă picior peste picior la Max, ultima imagine a lui în carne și oase. Și apoi chipul ei alături de al lui, în oglindă, precum coperta și contracoperta unei cărți. Doar că în timp ce chipul Peștelui rămânea neschimbat, al ei se modifica întruna. În jurul ochilor îi apăreau riduri, pielea devenea tot mai încrețită, pupilele se adânceau în golurile osoase care se profilau tot mai tare, până când fața ei a rămas o vreme nemișcată, pentru ca apoi să se descompună rapid.   

                                                             SFÂRȘIT

Suntem ceea ce simțim

 - Auziți ce spune aici – ridică vocea femeia căreia cu greu puteai să-i ghicești vârsta, pentru a acoperi glasurile duduind de alcool ale celor din jur. Avea părul brunet, tuns uniform, scurt de două degete. Era îmbrăcată cu un tricou negru având o emblemă albă AC/DC, cu vestitul fulger la mijloc și purta o pereche de pantaloni militari kaki, în petece de culoare și cu multe buzunare. În picioare avea bocanci. Prietenii îi spuneau Vulpea, nu neapărat pentru că ar fi fost șireată, ci pentru că era foarte descurcăreață. „Recent research figures show that in the first quarter of 2023, the average time spent on the internet per person was 400 minutes, six hours and 40 minutes per day” – adăugă ea imediat. Vă dați seama, aproape șapte ore pe zi, e incredibil – concluzionă, accentuând pe silaba șap. 

- Ce te miri?! Ne mutăm încet, încet în virtual. Avem tot mai puțin timp pentru relații fizice, avem o tot mai mare lehamite să ieșim din casă. Azi putem rezolva totul de pe telefon, știri, relații, business, administrative, cărți, filme, cumpărături de tot felul. Dacă ai o canapea și un telefon sau o tabletă, nu-ți mai trebuie nimic altceva - comentă cel poreclit Bivolul, pentru fizicul său impunător, dar și pentru blândețea sa. Doar sex nu poți să faci – râse el. Bine, poți și virtual, dar ăsta cred că e singurul lucru pe care-l prefer face to face. Rechinul și Peștele râseră și ei. 

- La copii cică e și mai nasol, „kids ages 8 to 18 now spend an average of 10 hours and 45 minutes a day, seven days a week with media” – reveni Vulpea, cu ochii-n telefon. 

- E addictive. Și e făcut să fie addictive, ca E-urile din mâncare – interveni Rechinul încercând să-și aprindă o țigară mototolită. 

Ce-i patru ședeau la masa lor obișnuită din barul Max, un bar mai răsărit de cartier, având în față patru pahare cu lichide colorate, cu nivele și vâscozități diferite. La ora aceea era destul de aglomerat și glasurile ascuțite se amestecau cu norul de fum într-un amalgam consistent.  

- Ați auzit de ăla, de Palmer Luckey și compania Oculus? A făcut niște ochelari care îți zboară creierii în real, dacă mori în virtual. L-au cumpărat ăștia de la Meta cu o sumă fabuloasă, nu mai știu cât. Asta e cea mai bună reprezentare a unei lumi virtuale, cred. Când se termină biții, se termină tot, nu există buton de refresh. 

- Astea-s porcării. Adevărul e că Bivolul are dreptate. Eu una cred că trebuie să trăim în real. Dar, la naiba, totul se mută în virtual chiar dacă vrem, chiar dacă nu vrem. Au fost la început știrile, entertainmentul, după covid s-au mutat și jobul, relația cu autoritățile, cumpărăturile, practic totul se mută în virtual. Și atunci vorba Bivolului, de ce mai ies din casă? Să beau un shot cu voi, sau să iau o gură de aer, când mai ajung, că nu prea mai e timp. Totuși, sunt sută la sută de acord cu cei care spun că trebuie să facem tot ce putem să trăim în real. Lumea virtuală te prinde ca într-un vortex și te halește ca o mașină de tocat.  

- Problema cea mai mare e că în virtual ne diluăm, suntem o bucată pe Meta, o bucată pe Tic-Tok, o bucată pe Amazon și așa mai departe. Niciunde nu suntem noi întregi. Ba mai mult, purtăm diferite măști, din interes, aici vrem să fim profi, aici sensibili, aici duri - constată Rechinul.

- Dar ce, în real nu e la fel? – replică imediat Vulpea. Eu nu sunt un întreg, sunt un puzzle făcut cu o bucată din ochii tăi, alta din ochii Bivolului, alta din ochii Șarpelui și alta din ochii nebunului din apartamentul de vizavi, sau a oricui altcineva care are ochi să mă vadă.  

- Tot te mai spionează? – râse Rechinul.

- Dă-l dracu! Deci! Asta e realitatea pe care o trăim. E ca revoluția industrială. A mers cu pași mici înainte, mici privind pe sub cozorocul individului și nu de pe piedestalul istoriei, până când și-au dat seama că lumea întreagă s-a schimbat complet. Capitalismul a înlocuit feudalismul, industria a înlocuit agricultura, au apărut marile orașe, a apărut clasa de mijloc, lumea s-a dat peste cap într-un hal pe care nimeni nu l-ar fi conceput. Asta trăim și noi azi, o revoluție în tehnologia informației. Tot ce ni se pare acum ciudat, peste câteva zeci de ani doar li se va părea, nu numai normal, dar deja învechit. De aia trebuie să înțelegem lumea în care trăim și să ne armonizăm cu ea, să acceptăm cât mai ușor schimbările, deși capacitatea umană de a asimila schimbarea este mult în urma puterii creierului de a înțelege unele lucruri. Te adaptezi sau mori, asta e! 

- Bine spus, Vulpeo! – chicoti Rechinul. 

- Tu ce părere ai, Șarpe? – aruncă vorbele Vulpea, către bărbatul de 30-35 de ani, subțire, înalt, cu o față comună, care-și ținea picioarele împletite pe unul din scaunele din apropiere și răsfoia o revistă. Era poreclit Șarpele pentru că vorbea puțin, dar avea o minte ascuțită, în veșnică frământare.  

- Eu cred că lucrurile sunt mai complexe.

- Tu tot timpul crezi că lucrurile sunt mai complexe – sări Bivolul, fără ca intervenția lui să pară una incisivă, ci mai degrabă una protectoare, gen „of, dragul de tine, tu mereu găsești să te chinui, oricare ar fi subiectul”. 

Șarpele tăcu o clipă, ca și cum ar fi evaluat dacă are rost să continue, sau efortul său de a explica mai departe ar fi fost disproporționat în comparație cu rezultatul analizei.

„I smell a rat babe, they don't think we know what's really going on, but oh we do”, se auzea in fundal, peste vocile ridicate ca un zid gros. „I smell a rat baby, I smell a rat baby” repeta solista obsesiv. 

- Voi vorbiți despre real și virtual ca și cum ar fi vorba despre scenă și culise. Foarte material. Eu văd lucrurile privind din perspectiva sufletului. Recunosc, sunt tot mai dezamăgit de lumea asta, mă regăsesc tot mai puțin în ea. Și simt la fel dinspre partea cealaltă, prea puțină implicare sufletească, prea puțină aplecare spre înțelegere, prea puțină răbdare, ca și cum am fi niște avioane, care de jos par aproape, dar în realitate trec la mare distanță unul de altul. „Trăim o epidemie de singurătate”, spunea cineva. E oarecum paradoxal că deși lumea se lărgește, noi avem tot mai puțini oameni aproape de suflet, dar dacă stai să gândești la rece, e normal, relațiile interumane sunt tot mai numeroase, dar cele care ne țin aproape sunt tot mai rare până la zero, pentru că așa cum spunea Rechinul, ne diluăm, ne risipim între mulțimi indiferente. Ba, în plus, ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi șlefuite, ca polenul de pe aripi de fluturi, de petalele florii și rămânem tot mai puțin noi înșine. Iar cei pe care-i cunoaștem ne sunt tot mai străini. Înainte avem gașca cu care jucam fațea în jurul blocului și cu aia defilam până intram la liceu, că generala era tot între blocuri. Lu aia mică tunsă nașpa de tac-su îi ridicam fusta prima, cu ea facem sex pentru întâia dată, cu ea mergeam prima oară la suc și pe ea o luam de nevastă, uneori prea grăbiți. Recunosc că și lumea virtuală mă irită, căci dacă în real îl vezi pe dobitoc în fața ta în chiloți și maieu, și îți imaginezi cu cine ai de-a face, în virtual toți sunt în togă sau costum medieval, ținând masca de bețișorul subțire din aur și având grijă să nu strice vârful pantofilor Poulaine când pășesc. Dar măcar în virtual îți poți croi o pajiște numai a ta. Scuturi praful, mături mărăcinii, desenezi gardul și rămâi cu iarba ta verde. Iar dacă nu-i destul de verde, sau dacă nuanța nu-ți este pe plac, scoți paintbrushul și-i aplici o corecție. Bine, situația mea e un pic diferită de a voastră, eu nu mai am nimic aici, Mierla s-a dus, ai mei s-au dus... 

- Și ți-au lăsat purcoiul de bani, nu mai ai niciun fel de probleme de acum.  

- Rechine, nu fi porc! – interveni Vulpea.

- Da, nu mai am niciun fel de probleme... – mormăi Șarpele abia auzit. Știi, Rechine, eu cred că oamenii sunt ca aisbergurile, cea mai mare parte din ei rămâne ascunsă privirii, chiar și atunci când te apropii foarte mult. Și îi descoperi pe de-a-ntregul abia când e prea târziu. Și mai cred că suntem ceea ce simțim și nu ceea ce ne învelește

Dintr-o dată se făcu liniște. O liniște neașteptată și neînțeleasă. Muzica încetase, șobolanul probabil că fusese prins și părea că toți cei prezenți așezaseră punctul pe i deodată. Doar un barman se mai auzea ștergând paharele. Apoi ușa se deschise și un grup de tineri gălăgioși intră în bar. Muzica reîncepu.

                                                            ***

- Salut, Șarpe! Ce faci? 

- Nici prea bine, nici prea rău. De ce întrebi?

- Mi s-a părut că nu-ți sunt boii acasă în ultima vreme.

- Pentru asta m-ai sunat, Vulpeo? 

- Da, pentru asta. Ți se pare prea puțin? Atunci o să mai adaug fiindcă-mi pasă.

- Te rog să mă ierți, nu am vrut să sune așa. Da, nu mă simt prea bine, nu știu să explic de ce, pentru că aparent chiar nu am niciun motiv. Probabil e din cauza boilor, ar trebui să-i întrebăm pe ei. Altfel, n-am niciun fel de probleme, cum a zis și Rechinul, am casa moștenită de la ai mei, am purcoiul de bani pe care dorm, mi-ajunge pentru zece vieți la cât cheltui eu.

- Ești ironic. Iar Rechinul a fost porc. Iartă-l, știi bine că nu asta a vrut să zică. Spune-mi mai bine altceva, tot cu muzica te ocupi?

- Da, cu muzica. Compun muzică pentru plante și animale, după cum știi. 

- Ești fantastic, omule! Și merge? Vinzi?

- Nici nu-ți imaginezi cât de bine merge. Acum trei săptămâni am vândut o simfonie pentru legume. E un ansamblu de sere la ieșirea din oraș spre sud. Scot în principal roșii și castraveți, dar și ardei și vinete, conopida și altele. M-au sunat ieri să-mi spună că plantelor le merge minunat și că mai vor una, ba chiar mai multe, câte sere, atâtea simfonii. Apoi le rotesc, să nu se plictisească ardeii cu aceeași simfonie. M-a bucurat grozav telefonul lor. În martie am vândut unei ferme de vaci zece piese de smooth jazz, ceva simplu, nimic pretențios. Au spus că le-a crescut cu cincizeci la sută producția de lapte. A scris și într-un ziar britanic despre asta. Bine, numele meu nu a apărut. Cel mai tare a fost când am vândut câteva sonate unora care au un câmp de lucernă. Au un microbuz, îl trag la marginea câmpului, scot din el niște boxe uriașe pe care le lasă lângă uși și dau drumul muzicii. Apoi mută microbuzul în celălalt capăt și îi dau drumul acolo. Ei spun că le merge de minune. Zău!    

- Ești teribil! Dar să știi că tot simt în oase că ceva nu e ok. Ce se întâmplă cu tine? De la o vreme nu mai ești tu!

- De când s-a dus Mierla chiar nu mai sunt eu. Fizic. Altcineva a intrat în pielea asta ca într-un costum de neopren. Nici nu m-a văzut că eram înăuntru. A intrat peste mine, m-a strivit și m-a împins până-n călcâi. Acum, de fiecare dată când pășesc, simt cum fiecare os doare. Și sufletul.  

- Offf, încă nu ți-ai revenit? Cât a trecut de atunci? Șase ani, șapte ani? S-a dus o grămadă de vreme. 

- Cinci ani, patru luni și treisprezece zile.

- Peșteee... Of, Doamne! N-o ajută cu nimic acolo unde e, că tu te chinui aici și numeri întruna zilele. Ba chiar o doare când te vede. Crede-mă! 

- Eu nu număr nimic, Vulpe. Mai ții minte afișajele alea cu plăcuțe din Gara de Nord? Alea care făceau țaca-țaca-țaca și cădeau din cutia lor paralelipipedică una peste alta, până când gara în care trebuia să ajungă trenul tras la peron apărea în sfârșit scris cu litere mari albe, pe plăcuța neagră. Nu le împingea nimeni, pur și simplu cădeau una după alta, până la ultima, care trebuia să rămână în picioare. Îmi plăcea să le ascult muzica, stăteam cu gâtul lungit și cu urechile ciulite, ca un aurolac amețit, gata să prind următorul afișaj ce schimbă informațiile și de fiecare dată urcam în tren în ultima clipă. Așa și cu zilele astea, Vulpe. Nu număr nimic, dar ele cad fără să le împingă nimeni, țaca-țaca-țaca, lungi, negre, cu litere albe care mânjesc negrul ăla profund și-l fac cenușiu, comestibil. Undeva, înghesuit între ele e o plăcuță pe care e scris numele meu, dar nu cu litere albe, Vulpe, ci cu litere de moarte. Acolo au să se oprească. Și-o să se facă liniște, cum n-a fost niciodată în Gara de Nord. 

Vulpea lăsă capul în pământ.  

- Nu-ți face griji Vulpeo, nu mai e durere, nu mai e chin, nu mai e nimic. A trecut.   

- Ești singur, Șarpe, ești mult prea singur. 

- Fiecare dintre noi e singur și tot așa trece prin viață. Trebuie doar să înțeleagă cu cine se însoțește. 

(prima parte)