Războiul de la marginea lumii

 - Ce s-aude? Ia, șhhht! - se încruntă cel mai masiv dintre bărbați, făcând cu mâna un semn circular, de parcă ar fi măturat mușamaua pătată, dintr-o margine în cealaltă.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, un murmur surd, ca și cum cineva, undeva departe, turna vin dintr-o carafă în căni de metal. Nu părea să fie vorba despre vreo mașină care se apropie și nici despre vreo căruță. Strâmbară din nas și ridicară din nou paharele, pentru a mai bea un gât. Zgomotul însă se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce îi nedumeri pe bărbați și îi făcu totuși să se gândească la un vehicul care se apropie. Ieșiră de sub acoperișul de azbociment al terasei, ce ascundea cele trei mese sub o felie groasă de umbră, lăsându-și paharele pe masă și se proțăpiră în șosea. Priviră lung în dreapta. Apoi lung în stânga. Nu era nimic de văzut, același pustiu ca întotdeauna, aceeași liniște mlăștinoasă răscolită din când în când, fie de către vânt, ridicând praful în aer și izbindu-l ca pe un bici de zidurile fierbinți, fie de către o voce răstită, ridicând capetele plecate.   
- Cred că e un avion – decretă într-un târziu cel mai pirpiriu dintre bărbați.
Ceilalți trei încremeniră, pentru ca niciun fâșâit, nici măcar propria răsuflare, să nu perturbe liniștea dreaptă și priviră în zare. Satul nu era în calea avioanelor de linie, drumurile albe de pulberi ocolind pe departe, ca și cele de fier, satul. Doar șoseaua, cu două benzi pline de gropi și cu asfaltul crăpat, îl tăia în două, aruncând crâșma și biserica, și împreună cu ele întreaga suflare a satului, de-o parte și de alta a sa. Dacă era un avion, trebuia să fi fost unul mic. Poate chiar unul militar. Ai lor se băteau în capătul celălalt al țării, o știau cu toții. Dar pentru ei era capătul celălalt al lumii, la mai bine de o mie de kilometri depărtare. Mult prea departe. Însă posibilitatea ca războiul să se fi apropiat atât de mult le încleștă carnea pe oase pentru câteva secunde.
- O fi ajuns până aici? – șopti bărbosul, ridicându-și șapca de pe ceafă și ștergându-și sudoarea.
- Ei, la naiba! Doar n-aveau timp să ajungă în câteva zile – replică cu glas de țârcovnic al patrulea, un tuciuriu cu ochii înfundați în ceafă și slab ca paiul de grâu, fără ca vreunul din ei să pomenească cuvântul război.
Nu se vedea însă nimic. Doar mormăitul se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce părea să fie cel puțin straniu, căci nimic nu tânjea să împungă încremenirea cerului sau a pământului, nici înainte, nici înapoi.
- Hai fuga la primărie. Trebuie să vorbim cu primarul să tragă al bătrân clopotele. Nu-i de glumă. C-or fi ai noștri, c-or fi ai lor, musai să tragă moșul clopotele. Să știe toată lumea – ridică vocea bărbatul cel zdravăn, răsucindu-se pe călcâie și prinzând drumul spre soare-apune.
- Hei, heeei, ce dracu?! Nici măcar nu știm dacă e un avion sau nu, apăi de-o fi de-al lor sau de-al nostru și tu gata, dai fuga la primărie.
- Ce poate fi altceva? – fu de acord pirpiriul. Dacă nu vine pe șosea, musai să vină prin aer, că șine de metal nu avem și nici apă lungă.
- Și dacă o trage clopotele, ce?! O să-ți vâre femeia găinile în cuibar, ca să le scape de gloanțe? O să vă adăpostiți în beci lângă butoiul cu varză, ca să vă feriți de bombe? Poate doar să ne împrăștiem peste câmp care-ncotro ca șobolanii, de-o fi, să nimerească cât mai puțini dintre-ai noștri – se înverșună bărbosul, iar ceilalți fură nevoiți să îi dea dreptate. Până la urmă și la urmă ce-ar fi putut face?!
- Uite-l – strigă pirpiriul, care nu contenise a cerceta atent cerul, arătând cu degetul de-a lungul șoselei.
Și într-adevăr, dinspre celălalt capăt al lumii se vedea venind un avion. Părea să fie unul mic, poate chiar unul utilitar de împrăștiat chimicale, însă ceea ce constatară cu toții uimiți, era faptul că zbura foarte aproape de pământ.
- Tiii, lua-l-ar dracu să-l ia. Este!
Avionul nu era la o distanță foarte mare și venea drept înspre ei. Era greu de spus dacă era mare sau mic, dacă era un avion obișnuit, unul utilitar, sau unul militar. Nu i se vedea decât botul strălucind în soare și aripile lungi și subțiri ca o lamă de brici.  
- O fi de-al lor?! – șopti tuciuriul. Parcă vine să ne atace, așa jos și direct pe linia satului. Avion normal nu e, precis e unul militar.
- Zău așa, e militar! – îl completă pirpiriul. Zboară razant cu pământul să nu fie văzut de radare și bateriile antiaeriene. Clar e de-al lor și vine să ne atace!
- Vai de măiculița mea, da ce naiba cată ăștia să ne atace tocmai pe noi, aici, la capătul lumii? Altceva nu aveau de atacat?! Ceva tancuri, tunuri, aerodromuri, acolo unde-i războiul și au ceva de descâlcit...
O vreme se lăsă liniștea, cei patru urmărind cu sufletul la gură pasărea de fier care plutea ușor, apropiindu-se.
- Parcă nici nu ar avea motoare, așa se aude. Doar vâjâie prin aer. Niciun pic nu trage de el. Păi eu când calc accelerația, tractorul meu scântei scoate, nu alta. Ăsta abia toarce ca o mâță. Nu huruie ca o hardughie adevărată.
- Cred că înadins merge așa, să nu fie descoperit. Să nu i se înroșească motoarele și să-l ia la ochi pe termocamere.
- Descoperit de cine? Că mă iau dracii, zău așa! Și dacă îl descoperim ce-o să facem, o să aruncăm cu furcile după el? O să dăm cu pietre să-i spargem capul pilotului? O să-i înfundăm motoarele cu fân? Zău dacă mai înțeleg ceva din tot tărăboiul ăsta.
Avionul se apropiase destul de mult, astfel încât bărbații putură să descopere cele două învârtoșări ale aripii, de-o parte și alta a carlingii.  
- Nu-i de-al nostru, uite desenele de pe aripi – mai șopti pirpiriul, dar niciunul din ceilalți trei nu izbutiră să descifreze semnele de pe aripi.
- Ei zic sa fugim – reluă cel mai masiv dintre bărbați și întoarse iar pașii înapoi spre primărie.
- Ce să mai fugim, în câteva secunde e aici, poate doar să ne aruncăm în șanț. Da zău că mie nu-mi vine. Să m-arunc așa, ca prostu?!
- Da, nu-i de-al nostru, acu se văd bine semnele de pe aripi. Ptiu, drace! – se înfurie bărbosul și luând o piatră de jos o aruncă înspre trupul de fier. Dar piatra nu făcu altceva decât să sperie câțiva căinii lățoși, așezați la umbră sub zarzării uscați de la marginea drumului, câțiva metri mai încolo. Mama voastră de canalii.
- Poate a fugit de ai lui și vrea sa se predea. Cred ca d-aia a zburat încoace. Precis! O să aterizeze peste câmp îndărăt, o să vedeți.
- Poate nici nu o să-l arestăm, poate că îl lăsăm să se ducă în plata Domnului. Nu ne-a făcut nimic. Îl întrebăm dacă ne urăște și dacă nu, îl lăsăm să plece-n pacea lui – icni tuciuriul, scărpinându-se cu măna pe spinare, între omoplați.
Ceilalți trei simțiră nevoia să se scărpine și ei, căci varianta eliberării ostaticului era una complexă. Ca și cea a arestării lui.  
- Tiii... și dacă ni se predă, ce-o să facem cu el?! Că o să dureze niște vreme până o să vină cei de la armată să îl ia! Iar noi n-avem închisoare să-l ținem.
- Eu zic că cel mai bine e să-l închidem în beci la brutar. Are beci mare și adânc. Tragem zăvoarele și apoi stăm cu rândul de pază. Eu am cuțitul ăl mare de jugănit taurii, de-o fi nevoie.
- La naiba, nici o pușcă n-avem și noi, nici măcar un glonț fără țeavă. Dacă el e înarmat până în dinți și vrea să ne atace?
- Cum să ne atace? Nu vezi câți suntem?!
Avionul se apropiase atât de mult încât acum se putea vedea clar că este un avion militar inamic, însă intențiile sale tot nu păreau a fi clare.
- Să nu care cumva să arunce vreo bombă peste noi, Doamne apără și păzește!
- Ești prost, ăsta e avion de vânătoare, ăsta vânează alte avioane.
- Dar dacă are mitralieră la bord și acu începe să răpăie?
- O să vedem – oftă pirpiriul. Cum ne-o fi scris așa o s-o și ducem.
Avionul era acum atât de aproape și atât de jos, încât cei patru putură să-l vadă pe pilot în cabină pentru o bucățică de timp. Sau cel puțin așa își imaginară. Avionul zbură drept pe deasupra capetelor lor, reteză crucea din turla bisericii, apoi se pierdu din raza privirii pe sub liziera de mesteceni. După doar câteva secunde se auzi o explozie care le zgudui pământul de sub picioare și un balon de foc se ridică în aer.
                                                                                ***
Când cei patru ajunseră lângă groapa adâncă săpată de explozia avionului, mare parte din sat era deja acolo.
- Cred că n-a mai putut să aterizeze. Ceva s-a întâmplat. Poate nu i s-a mai deschis trenul de aterizare, sau poate că hârtoapele din păpușoi l-au împiedicat...
Indiferent care fusese cauza ratării aterizării, toată suflarea constată că nu mai rămăsese nimic din avion, explozia sfârtecând mațele păsării de fier. Bucăți de metal aburind se răspândiseră de jur împrejur, ca sângele găinii țopăind cu gâtul sfârtecat.
- Auzi, pilotul s-o fi catapultat sau o fi murit?
- Da cine dracu poate să mai spună. Nu vezi că n-a mai rămas nimic din ăsta?! Dar e bună întrebarea. Eu unul cred că s-a făcut scrum.
- Eu zic să nu pomenim nimic despre toată povestea asta. Dacă află ai noștri o să trimită trupe aici, o să trebuiască să îi ținem pe la casele noastre, să îi hrănim, să-i spălăm. O să devenim zonă militarizată, cu garduri de sârmă ghimpată, cu permise de acces, cu stins lumina la șapte și stat în case de cum se lasă întunericul, cu pături puse în geam...
- Apăi drept zici. Și cu avionul ce facem?
- Îl îngropăm. Aruncăm bucățile care au rămas înapoi în groapa pe care-a făcut-o și îl astupăm pe urmă cu totul. Să nu se vadă nimic. Punem și păpușoiul deasupra.
- Bine zici, așa facem!
                                                                                ***
- Ce s-aude? Ia, șhhht! - se ridică cel mai masiv dintre bărbați, ridicând palma drept, ca polițiștii care opresc mașinile-n șosea.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, ca un murmur surd, de pasăre rătăcită pe boltă. Ca la un semn se ridicară toți patru în picioare și-și împlântară privirile în cer. Și în streșina crâșmei, descoperiră hulubul ce se căznea să pătrundă în pod prin gaura putredă a stinghiilor. Izbucniră în hohote.
- Auziți! Da, știți ce cred eu că s-a întâmplat cu avionul de luna trecută?! Cred că pilotul a murit undeva în cer și n-a mai putut face nimic. Odată ce-ai murit și ai ajuns în cer, nu te mai îndemni să cobori. A coborât doar avionul. Încet, încet, vreme de sute de kilometri, până când înălțimea lui s-a risipit cu totul tocmai aici, în sat la noi – dădu din cap bărbosul. Ceilalți trei trântiră paharele pe masă și îl priviră admirativ. Stătură o vreme așa tăcuți, privind admirativ, apoi le apucară iar și le dădură peste cap.   
 

Soldatul

Îl auzi abia când ajunsese lângă el. Apucă de țeavă instinctiv pistolul mitralieră rezemat de copac și îl aduse la piept. Apoi îl măsură pe străin din cap până-n picioare. L-ar fi putut omorî dacă asta și-ar fi dorit, era neîndoielnic. Avea însă uniforma și însemnele batalionului său. Asta îl liniști oarecum. Lăsă patul armei în pământ, dar continuă să o țină de țeavă, gata să o ridice dacă ar fi fost nevoie. Celălalt trecu pe lângă el și se lăsă pe vine deasupra focului, împletindu-și palmele printre limbile de foc rostogolite de jarul viu. 

- Aseară viscolea într-una – îl încercă soldatul.

- Arar ieșea pe ceruri luna – răspunse celălalt prompt. 

Nu erau o parolă oficială a batalionului, dar fusese stabilită între camarazi pentru a preveni infiltrarea străinilor. O făceau adesea și urmările erau catastrofale. Era clar că omul era unul de-al lor. Însă nu-l mai văzuse niciodată, ceea ce îl făcea să fie încă circumspect. Ar fi putut foarte bine să fie trimis de contrainformațiile militare. Nu ar fi fost primul. Aveau tot mai puțină încredere în moralul și loialitatea trupelor. 

- Rece noaptea, totuși – mormăi celălalt.

- Da, ultimele două trei nopți au fost tare reci - recunoscu el.

Îl urmări din priviri pe străin cum se încălzește deasupra focului și rămase surprins că acesta nu avea nicio armă. Jarul încins îi sfâșia fața gânditoare în felii roșii, galbene, portocalii. 

Își scoase o țigară și o aprinse cu mâini tremurânde, ținând cupă atât palma în care avea chibritul aprins, cât și pe cea în care încă ținea cutia din care îl scosese, pentru ca vântul să nu stingă flacăra palidă. După ce o aprinse, îi întinse străinului pachetul și îl scutură până când doi șerpi albi scoaseră capul peste marginea de hârtie. Nu-i dădu însă țigara să și-o aprindă de la ea, ci îi aruncă cutia de chibrituri. Acesta se ridică și își aprinse la rându-i, cu dexteritate, țigara. Constată că străinul avea aceleași gesturi când își aprinde țigara, protejând flacăra cu ambele palme.

- Au terminat? – întrebă el după ce trase primul fum adânc în plămâni, făcând semn din bărbie în josul dealului, spre drumul care șerpuia prin trecătoare, dinspre oraș înspre câmpie. 

- Tz... – scârțâi bărbatul un răspuns abia auzit. 

Când podul va fi fost terminat, el ar fi trebuit sa-si anunțe comandantul. Asta îi era sarcina, iar toată treaba ar fi trebuit să se termine repede, a doua zi la amiază cel târziu. 

- Cum îți zice?

- Vyacheslav – răspunse celălalt scurt. 

Tresări! Avea același nume cu al său. Vru să-i răspundă imediat străinului despre asemănarea de nume, dar își înghiți vorbele. Străinul trebuia să știe cât mai puțin. El nu aflase nimic despre celălalt. De altfel ar fi putut foarte bine să nu-l cheme Vyacheslav, ci să fie doar un mesaj prin care îi transmitea doar că știe totul despre el și că n-ar fi cazul să facă pe deșteptul. Cu siguranță cei de la contrainformații studiau dosarul fiecăruia înainte de contact. Dracu să-i ia! 

Răspunsul străinului îi părea un pic straniu, căci era unul tipic civililor, nu era unul specific soldățesc. Un soldat și-ar fi spus numele, prenumele și gradul. Cel mai probabil era un conțopist de prin birourile direcției de contrainformații, care s-a oferit voluntar să meargă în linia întâi a frontului. Erau rare cazurile, dar se mai întâmpla să mai apară cate un netot care voia să devină erou, sau dimpotrivă, s-o termine cu viața. 

Tăcură o vreme. 

- Cel mai probabil dimineață, nu-i așa? – continuă să-l iscodească celălalt. 

Știa că trebuie să își aleagă cu grijă cuvintele. Nu trebuia să lase nicio îndoială asupra loialității sale și mai ales asupra capacitații de a îndeplini ordinele primite. Auzise deja zvonuri că ar fi fost câțiva ofițeri decapitați pentru asta. Trimiși înapoi... nu se mai știa nimic de ei...

- Cel mai probabil mâine la amiază. Au adus bârne de lemn noi și le-au tăiat la dimensiuni, mâine ar trebui să le monteze. Și gata podul! – răspunse el precis, cum învățase la școala de subofițeri.

Străinul nu mai adaugă nimic. Se apropie de muchea abruptă a dealului și privi în zare. Vălătuci alburii se ițeau de sub plapuma nopții, ca niște ghemotoace subțiri de lână. Vântul se mai domolise, iar cântecele cocoșilor deschideau ochiuri mici de ferestruică înspre orașul ce dădea să se trezească. 

- E complet încercuit, asta e singura ieșire... – murmură străinul parcă pentru el. Pe aici ar trebui să treacă în curând toți– mai adaugă, apoi se opri. 

Bărbatul îl privi atent. Întrebările erau tot mai aproape de miezul problemei și asta îl sâcâia. Dar ultimele vorbe nu păreau să mai fie nici măcar niște întrebări, părea că străinul vorbește cu sine, nu cu altcineva. Îi privi atent fața. Era mai degrabă îngrijorată, temătoare, decât aspră și hotărâtă să îl încurce. Părea mai curând frământat de soarta orașului, decât încrâncenat să îl prindă pe picior greșit. 

- Tu ai să dai semnalul și ai noștri vor bombarda șoseaua. Și orașul. Și tot. Știi bine asta. Probabil că nu va scapă niciunul. 

Simțea cum crește înlăuntrul lui o ceață care începe să pună stăpânire pe toate gândurile sale, pe toate simțurile. Doar mânia era singura care își înălța viguroasă vrejul tot mai sus, deasupra ceții celei dense. 

- Probabil că așa vor face. Nu am primit nicio altă informație. Eu trebuie să spun doar când încep evacuarea – încercă el să-și păstreze calmul și să se țină departe de miezul fierbinte. Apoi trebuie să mă întorc la batalion, astea sunt ordinele. 

- Ai să te întorci și n-ai să vezi nimic din ceea ce se întâmplă. Cât de convenabil... – mârâi celălalt.

Ar fi vrut să îl pocnească. Să-l lovească cu pumnii și picioarele până nu s-ar mai fi sculat de jos. Ar fi vrut să-i scuipe în față: „ăsta e un război, iar în război nu numeri oameni uciși, ci dușmani eliminați, iar cei de acolo îmi sunt dușmani, m-ar ucide dacă m-ar întâlni, iar eu sunt doar un soldat, execut ordinele pe care le primesc, nu iau decizii”...

Celălalt parcă îi citise gândurile și adăugă șoptit.

- Majoritatea civili, oameni fără nicio vină. 

Îl privi cu atenție înfuriat. De data acesta străinul nu mai privea în josul dealului spre oraș, ci îl fixa cu privirea. Înțelese că i-a citit fiecare grimasă, fiecare ridicare din sprâncene, fiecare icnet de vomă. Înțelese că străinul l-a citit pe de-a-ntregul și că are să-l toarne. Nu avea decât o soluție. 

Aruncă un ochi spre arma rezemată de copac. Era la doi pași de ea. Străinul era la doi pași de ea, de asemenea. Făcu o mișcare lentă, ca și cum fi vrut să se dezmorțească, apoi se repezi înspre armă. Celălalt fu însă mai iute, o apucă rapid și trase.    

Simți o durere sfâșietoare în piept. Apoi avu senzația că tot corpul îi explodează în mii de cioburi, ca un pahar azvârlit în perete. Doar inima rămânea în picioare din tot trupul sfărâmat, inima și toată țesătura de sânge împrăștiindu-i durerea în fiecare celulă. În rest nimic, doar cioburi...

Căzu în genunchi. Simțea cum se sufocă. Duse mâna la piept, dar nu-și descoperi rana. Își duse degetele la nas, apoi le trecu peste buze. Nu aveau gust sărat și nici nu miroseau a rugină. Își desfăcu vestonul, apoi cămașa și își pipai pieptul. Nu avea nicio rană. Taman când începu să își atingă și celelalte bucăți ale trupului, auzi țăcănitul metalic al puștii scăpate din mână. Ridică ochii și constată că nu mai era nimeni în jur. Străinul fugise. 

Spărgând noaptea, lovituri de ciocan se înmulțeau...

xxx

Asistenta de la primiri fu prima care îl văzu pe bărbatul ce intra clătinându-se. 

- Targăăă – striga ea. 

Și targa apăru imediat. Cu ajutorul brancardierilor îl întinse imediat pe bărbat și începu să o împingă spre măruntaiele spitalului. Avea o rană imensă în piept. Cămașa îi era îmbibată de sângele care lunecase mai departe peste pantaloni, încleindu-se în țesătura subțire.  

- Urgență unuuu – țipă din nou asistenta.      

Nu-și mai aducea aminte să fi văzut atâta sânge vreodată. Era sânge pe mâinile, pe fața, pe hainele bărbatului, șiroi de sânge în urma-i, peste gresia albă. Făcu ghem cămașa bărbatului și încercă să o preseze cu putere peste rană. 

- Sala 5 pentru operație – strigă un doctor care i se alătură, alergând împreună cu ea și cei doi brancardieri pe lângă targă. 

- Cine naiba ți-a făcut asta, omule? – întrebă doctorul aplecându-se asupra pacientului.

- Aș vrea și eu să știu, dar nu știu – murmură sfârșit bărbatul de pe targă.

- Cum naiba să nu știi. Cineva te-a împușcat, omule. Adineauri. Te-a împușcat în piept. Când? Unde s-a întâmplat asta?

- Demult doctore, tare demult și departe s-a întâmplat. Doar că de atunci a tot crescut...

- Anunțați și poliția. Plagă împușcată în piept. Calibru mare, probabil armă militară. Pacientul nu vrea să colaboreze. 

Atât se mai auzi, apoi se făcu liniște. Rolele încetară să mai țăcăne peste marginile egal depărtate ale gresiei, de parca ar fi prins aripi și s-ar fi înălțat înspre cer, în timp ce targa dispărea după ușile albe ca o pereche de nori, pe care scria cu litere mari, ușor înclinate „Bloc operator - Sala 5”.  

Anticariat

Eram sigur că acolo fusese ieri o brutărie. Acum era un anticariat. Erau cărți pretutindeni, pe rafturi, pe podele, pe pereți, într-o dezordine ce amintea de rochiile toamnei. Într-un colț, am descoperit proprietarul, un bărbat mic, cu o barbă albă și lungă, cu un caftan roșu cu nori albi și conduri mov în picioare. S-a speriat, a deschis o carte și s-a aruncat înăuntru. Apoi toate cărțile s-au desfăcut ca aripile fluturilor și au ieșit prin fereastra crăpată, așezându-se în cofetăria de vizavi.

(m-am decis sa pun aici si unele texte scrise pentru Fictiuni Reale, proiectul lui Florin Piersic Jr. care m-a prins) 

Față de anumite chestiuni trebuie să avem o poziție

Poziția mea față de moarte s-a schimbat în ultima vreme
Până mai deunăzi ea stătea în stânga
Cu capul culcat pe o mână și mâna întinsă alene peste masă
Astfel încât lumina intrată prin crăpătura perdelei
Cădea exact pe mâneca brațului ce ținea lingurița și pe ceașcă                                
În timp ce ea amesteca în cafeaua turnată cu infinită atenție
În ceșcuța de sticlă maron cu farfurie așijderea
Amesteca de câteva ori, apoi cu gesturi enervant de încete
Apuca zaharnița și presăra câte o linguriță de zahăr cu vârf
Amesteca din nou de câteva ori și turna iar cu gesturi incredibil de lente
Zgrunțurii albi ca fulgii de nea în lichidul întunecat
I-am explicat că zahărul conține fructoză care se transformă în trigliceride
Iar acestea în combinație cu colesterolul HDL declanșează boli de inimă
Și poc, ai pus-o! A zis că n-o interesează și a mai pus o linguriță amestecând
Începând de mai deunăzi, moartea s-a așezat fix în fața mea
nu mai stă cu capul pe masă ci mă privește țeapănă
s-a așezat picior peste picior și soarbe la fiecare minut câte o gură de cafea
din ceșcuța de sticlă maron așezată pe o farfurie așijderea
pe care o apucă cu două degete de toarta rotunda ca o poartă
din când în când își îndreaptă capul și îmi spune câte o poveste
despre viată, cu personaje deloc imaginare și cu tâlcuri adânci
atât de adânci încât sufletul alunecă în hăul deschis și-și rupe picioarele
atunci eu mă ridic, dau la o parte perdeaua
și lumina înghite hulpavă cafeaua rămasă
în timp ce lingurița cade cu zgomot în ceșcuța golită

El paso

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare și condamnat la moarte prin împușcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că își făcuse ascunzătoare chiar în sat, sub nasul soldaților, într-un beci abandonat, aflat îndărătul uneia dintre ultimele curți și că se întorcea acolo după fiecare ispravă, așteptând ca lucrurile să se aștearnă în amorțire, pentru a planifica o nouă lovitură și mai surprinzătoare. Eleuterio a recunoscut cu bărbăție toate învinuirile ce i-au fost aduse și a ascultat sentința fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Știa că are să o vină curând, timpul urmând să stabilească doar unde și cum. Întotdeauna fusese convins că va muri împușcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deși, ascunzându-se după un trunchi gros, ca să-și tragă răsuflarea și să pocnească cu îndemânare pistoalele înroșite înspre urmăritorii săi, pentru ca apoi să se adăpostească după un altul, ca să-și verse plumbii fierbinți, și un altul, și un altul. N-ar fi bănuit nicicând, însă, că va fi vândut și capturat în somn, fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii, cu povara așteptării celor trei zile până la execuție în piept, l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrunțuroasă și rece. “După moarte nu există durere. După moarte există doar un pustiu nesfârșit. Lacrimile morții, suspinele și vaietele nu sunt pentru cei duși, ci pentru cei rămași, cei ce trăiesc cu durerea despărțirii în suflet. Morții nu fac decât să își continue drumul drept pe care l-au avut dinainte de a se naște”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Existau, desigur, nenumărați camarazi care ar fi fost grozav de întristați să afle că s-a stins, precum și o mulțime de muieruști prin al căror pat acoperit cu așternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit, trecuse cel puțin o dată, care ar fi vărsat, cu siguranță, măcar o lacrimă știind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui dușman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie și să-l prăvale în jos până în stomac, cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o dușcă și acum. Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Căci îi era frig, foarte frig. Se sprijini cu spatele de zid și începu să tremure. Moartea îl scărpina pe spinare. Îi simțea degetele subțiri și tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea șuierătoare, îi simțea limba ascuțită zvârcolindu-i-se în urechi și pântecele strivindu-l de perete, asemeni unei metrese înfierbântate, gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Se clătină câteva secunde, apoi leșină!

Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un șoarece, alergând speriat pe undeva pe lângă pereți, căutând disperat o gaură unde să se ascundă, îl convinse de contrariu. Cineva aprinse undeva o făclie și încăperea se umplu de o lumină lăptoasă șerpuitoare, ca un vapor care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, căci așteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să aibă alături alămurile lui Simon, pe Conchita și pe Leticia, să le țină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre și spurcate, care scuipaseră între ochi atâția bărbați. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Ar fi putut chiar să fure o armă de la unul din soldații care îi aduceau de mâncare. Cu siguranță că ar fi putut, dar îi era milă de ei. Cei mai mulți erau țărani desculți. Intraseră în armată doar din cauza sărăciei. Niște copii care abia învățaseră să mânuiască o pușcă. L-ar fi condamnat la moarte sigură pe cel căruia i-ar fi furat arma. Și-apoi își acceptase soarta. Știa că totul se sfârșise. Erau ultimele străfulgerări de lumină. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sau, să le lungească tot mai mult, până când ar fi umplut tot timpul ce-i fusese dat. O idee îi încolți în minte. Stătu câteva minute pe gânduri, apoi, cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba scrijeli pe zid o linie. Puțin mai încolo, o alta. Le uni printr-un semicerc. “Ce-i viața? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârșite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Își duse mâna la bărbie și contemplă cele două linii și semicercul, așa cum un degustător al artei ar contempla un mănunchi de tușe bine legate. Se încruntă, murmură doar pentru sine cuvinte neînțelese, apoi cu marginea farfuriei desenă un cerc în punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, ascuns sub acesta, ca o boabă de rouă sub frunza zgribulită. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi, atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată, sau cel puțin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba atinse cu degetul peretele, îl plimbă de-a lungul primei linii, urcă pe curbură, apoi coborî până la intersecția cu cercul și linia, dar în loc să o ia înainte pe linia dreaptă, își continuă drumul pe cercul tocmai apărut. Se roti o dată, de două ori, de trei ori... Încercă să acopere cu palma semicercul și linia dreaptă dinaintea sa. Apoi apucă farfuria cu amândouă mâinile și opintindu-se în zid, scrijeli un X mare peste a doua linie, ca și cum ar fi așezat un parapet de beton peste drumul, ce nu avea să mai fie trecut vreodată de-o suflare. 

“Nu în afară, ci in interior” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba, încercând să adune din amintiri imagini, cu care să încropească o lume pentru cercul proaspăt creat. Și ca un copil căruia i se susură un cântec de leagăn în urechi, adormi murmurând “în interior, în interior”. 

N-a știut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc și a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro - strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldații tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba șezând pe vine dincoace de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis și privind, ca un guanaco speriat, zidurile solide și reci ale temniței sale. “Cum… cum… cum ai ieșit de-acolo?” – spuse soldatul înțepenit de groază și începu să urle, alertându-și camarazii. Bărbatul își duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniștească și ca să-l împace, se strecură ușor ca un abur printre barele groase, înapoi în celulă. Se așeză pe pat și zâmbi. Închise ochii la loc.

“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro… - strigă Eleuterio Francisco Rubalcaba deschizând ochii cu zâmbetul pe buze, ca și cum ar fi fost pe malul însorit al lacului, în zilele frumoase ale copilăriei - în ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieții care vegheau în permanență la ușa sa. “Și câte zile mai sunt până la execuția mea?” – întrebă el, privind șiret cum băiatul începe să se piardă cu firea și să se bâlbâie. “Două, cred, domnule…” “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba și constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu știu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai știu… Vă rog, nu mă mai zăpăciți așa, de-o grămadă de zile mă tot întrebați asta”. Bărbatul întinse mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei și alunecă cu degetul de-a lungul cercului. “Dacă am găsi o cale prin care să ne întoarcem înapoi în trecut de fiecare dată când ajungem la un anumit punct, am putea trăi veșnic, într-o buclă perpetuă”. Apoi, spre stupoarea lui Hose, se făcu fir subțire de mătase și ieși prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan, ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi și se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo, ca să golească o ladă cu sticle de rom și să strângă în brațe câteva târfe focoase.

“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu pușca zăbrelele – trezește-te, a sosit ceasul”. Văzând că deținutul nu se mișcă, scoase de la brâu inelul cu chei și desfăcu gratiile. Înaintă câțiva pași, îl apucă de umăr, și-l zgâlțâi sănătos. “Hei… tâlharule, ți-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli, însă, pe podea, ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat, duse două degete la beregata bărbatului și așteptă câteva secunde. Apoi rămase încremenit. Fața bărbatului era acoperită de un rânjet larg, întinzându-se de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Și ceea ce era și mai grav, murise fericit.

                                         ***

- Doctore, te rog să ne spui cauza morții și momentul decesului. Este foarte important să înțelegem ce s-a întâmplat și a cui este vina. Am fost păcăliți, doctore și asta nu-mi place. Nu-mi place deloc! Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul, în timp ce cu o mână își mângâia barbișonul, iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc de partea cealaltă a impozantului birou.

Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului, se așeză și fără nicio clipă de răgaz începu să desfășoare firul explicațiilor. 

- Mă tem, colonele, că veștile pe care am să ți le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morții pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobișnuit, deși am desfăcut în bucăți corpul decedatului. Știu, o să spui că era un bărbat zdravăn, de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale un asemenea om. Nu pot să-ți dau nicio explicație, dar aceasta este concluzia finală. Însă ceea ce este și mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Știu, colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Medicina nu minte. Și fiindcă mi s-a părut și mie cât se poate de neobișnuit, l-am rugat pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos, să refacă toate analizele. Nici el nu a avut nicio explicație, dar a confirmat toate rezultatele mele. Deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat, din cauze naturale – încheie doctorul jenat, cu privirea în pământ… 

întoarcerea lui Divino

îl mai ții minte pe Divino?

filipinezul ăla micuț sau naiba știe ce era

care preda instructajul PSI 

la fabrica de macarale unde mă angajasem

l-am visat azi noapte, eram necăjit că nu mai dădea niciun semn

mă uitase complet, 

m-am apropiat de el tiptil și am observat că dormea

l-am scuturat ușor de umăr

scoală-te divino, i-am spus încet la ureche

dar el a continuat să viseze macarale și mie tare mi-era necaz

divino, scoală-te și scrie-ți numele pe cer cu litere mari 

el însă nici nu s-a clintit, ca și cum ar fi rămas înghețat în celălalt poem

asemeni gâzei în încleștarea lacrimii de chihlimbar

scoală-te divino, am șoptit apoi de nenumărate ori 

până când tu m-ai auzit și ai crăpat ușor ochii 

apoi ai zâmbit larg, atât de larg încât zâmbetul tău subțire 

a început să sculpteze dealuri și văi în brațul meu dezgolit

ce mult îmi place cum zâmbești divino, am răsuflat eu ușurat

în timp ce tu ai scâncit fără să deschizi ochii

Peștișorul de aur

Bărbatul tresări. Se ridică iute de pe scaunul de pânză cu trei picioare, apucă bățul și smuci brusc. Apoi mulină repede, făcu o pauză, cătă din ochi către zvârcolirea de ape și mulină iar. Nu mai trăsese nimic de mai bine de o jumătate de oră, treaba nu mergea deloc bine. După dimensiunile ghiontului de apă nu se aștepta la cine știe ce. Două trei cochilii lichide și alea mici cât frunza de leuștean. Ridică undița și strâmbă din nas. Un cărășel mic, nu mai mare de-un lat de palmă și subțire ca o frunză, cu solzi strălucitori și aurii. Oscilă o clipă, apoi îi desfăcu acul din buză și dădu să-l arunce în găleată, lângă cei trei confrați scăpătați, când auzi un glas ca un clopoțel.

- Buna ziua pescarule, eu sunt peștișorul de aur și sunt gata să-ți îndeplinesc trei dorințe. Care ar fi cea mai mare dintre ele?

Bărbatul îl privi morocănos. Frigul îi intrase în oase, se simțea înghețat și înțepenit ca un știulete de porumb prins de noiembrie sub roata tractorului și nici nu apucase să strângă ceva serios. Îl privi pe peștișor în ochi, apoi aruncându-l în găleată lângă ceilalți trei, izbucni în râs.

- Păi cred că tu ai nevoie să ți se îndeplinească trei dorințe, nu eu. În primul rând fiindcă ai nimerit în undița mea, apoi fiindcă o să ajungi în punga cu pește și în cele din urmă fiindcă o să te prăjești în tigaia Maricicăi.

Peștișorul de aur încremeni. Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. Era cel mai tâmpit pescar pe care îl întâlnise în viața lui. Convins că omul nu înțelesese cuvintele sale, fie din cauza sticlei de votcă ce zăcea răsturnată la picioarele scăunelului, fie din cauza vântului ce-i șuiera pe la lângă urechile aproape înghețate, se decise să-i explice cu răbdare încă o dată.

- Pescarule, fii atent aici la mine, ca să ne înțelegem. Și să știi că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Eu, deci eu ăsta de aici din găleată, sunt peștișorul de aur și pot să-ți îndeplinesc oricare trei dorințe. Înțelegi?! Ori-ca-re trei dorințe! – repetă peștișorul rar pentru a fi înțeles de oricine, chiar și de un pescar matol și înghețat.

- Bine, mă! Am înțeles – răspunse bărbatul fără să-l privească, potrivind cu migală o râmă nouă în cârlig.  

Peștișorul de aur începu să se foiască neliniștit în căldare. Omul părea complet dus, nici după ce îi explicase în detaliu despre ce e vorba, iar el îi confirmase că a înțeles, nu dădea semne că a aterizat înapoi pe Pământ.

- Hei, pescaruleee… tu ai auzit ce am spus? Ori-ca-re trei dorințe! Poți să-mi ceri să te acopăr cu aur, poți să-mi ceri case, mașini, poți să-mi ceri orice-ți trece ție prin minte și eu îți aduc. Înțelegi? Uite, ca să-ți explic mai clar, ultimul pescar pe care l-am întâlnit a vrut să-i schimb piciorul de lemn cu unul adevărat. Și am făcut treaba asta pentru el. Pricepi? Acum omul are două picioare normale ca orice bărbat. Hei, pescarule, tu auzi ce spun?

Bărbatul părea mai degrabă atent la pluta ce începuse iar să se legene. Dură însă doar două trei secunde, apoi se liniști. O mai privi cu ochi ficși încă aproape un minut, dar constată că nu se mai clatină. Poate că mi s-a părut doar și mi se încețoșează mie privirile – murmură absent.

Peștișorul de aur începu să se scarpine după ceafă. Îl trecuseră toate sudorile la gândul prelingerii tigăii fierbinți a Maricicăi de-a lungul coastelor sale aurii. “Cum dracu de-am dat peste un asemenea dobitoc?! Numai mie mi se putea întâmpla una ca asta. Parcă sunt blestemat, nu alta. Ăilalți, toți, dau numai peste bărbați adevărați, care vor mașini bengoase, gagici mișto, bani gârlă, vile la Monaco și se lăfăie în lumină și bogăție, în timp ce ăsta al meu e complet cretin, mă tine aici într-o găleată de tinichea cu două degete de apă” – mormăi el în barbă. 

- Pescarule! Pescaruleee… mă pescarule mă... 

- Bă peștișorule, termină cu prostiile! Cine mai crede azi în minuni, bă, spune-mi și mie?! Uită-te și tu în jur și vezi în ce rahat ne scăldăm. Plutim bă. Dacă ar exista minuni, chiar crezi că ne-ar ocoli toate?! Dă-o dracu de treabă! Nu-s copil de țâță să pun botu la d-astea, bă peștișorule. Bine, de crezut în minuni cred mulți, dar să fim serioși, nu am văzut una îndeplinindu-se bă, una! D-aia îți zic, io merg pe barba mea!

- Băi besc… bai pescarule, stai mai ușor, să ne înțelegem, să știm despre ce vorbim – se bâlbâi peștișorul de aur. Tu chiar n-ai auzit niciodată de peștișorul de aur și de cele trei minuni cu care vine la pachet? N-ai citit nicio carte despre asta? Nu ți-a povestit bună-ta când erai mic? Dacă n-ai auzit povești, poate ai văzut și tu filmul ăla cu lampa lui Aladin. Ăla care o freacă până iese duhul din ea. Trebuie să-l fi văzut. Un duh albastru și mare, cu cercel în ureche. Ei bine, când iese din lampă își duce mâinile încrucișate la piept și zice cu emfază “Teeen thousand years will give you such a crick in the neck.” Și pe urmă “I'm a mystical genie, stop mocking me”. Ei bine ăla sunt eu, adică nu sunt chiar ăla, dar pot să-ți îndeplinesc trei dorințe oricât de mari ar fi ele, exact ca el - mai încercă cu un ultim efort, chiar înainte ca bărbatul să se ridice de pe scăunel, să-și strângă tacticos undițele și să verse conținutul găleții de tablă într-o pungă Kaufland.

                                                                ***

- Auzi mă Ilie, d-ăștia mici galbeni să nu mai aduci, mă, să le dai naibii drumu înapoi. Mi-a murdărit toată chiuveta cu solzii ăia ai lui. S-a pus dracu o patină galbenă pe ea de n-am putut s-o scot nici cu tix. Nu știu ce-o fi mâncat ăsta. Și apoi nici la gust n-a fost bun, parcă-i de tablă, zău așa. Până și Mița a azvârlit înapoi osu ăla galben, cică-i prea tare, nu poate să-l roadă...