Un nou început

Domnul Nakasato avea 99 de ani și un dinte. Un dinte nou, ceilalți dăduseră demult bir cu fugiții și sfârșiseră, care în karaage, care în donburi, care în pământul înnămolit din fața casei. Când vietatea a început să scarmene sub piele și vârful dintelui a scos botul alb, domnul Nakasato s-a speriat, iar când dintele s-a făcut mare, a intrat cu adevărat în panică. Viața cu un dinte nou în gură i se părea ca susurul unui izvor spart de trecerea trenului. Degeaba îl tot lovea cu limba, împiedicându-se de el la fiece cuvânt pe care-l rostea în barbă, dintele era solid ca un menhir în mijlocul câmpiei, nu avea de gând să se clintească și, cel puțin la prima vedere, avea ambiția să trăiască mai mult decât însuși proprietarul său. Domnul Nakasato nu avea cui să se plângă. Unicul copil, un băiat, în vârstă de 76 de ani își trăia propria viață la capătul celălalt al Japoniei, în timp ce nepotul, împreună cu familia, se cufundase în înspăimântătoarea pădure Aokigahara și nu mai auzise nimic despre ei de foarte multă vreme.       

Când ceilalți dinți începură să iasă unul câte unul, Domnul Nakasato înțelese că ceva îngrozitor s-a întâmplat. La orice s-ar fi așteptat pe ultima treaptă a vieții, doar la așa rușine nu. Se simțea asemeni lui Demostene, de parcă ar fi avut gura plină de pietricele, deși nu avea nimic de corectat, era prea târziu să mai corecteze ceva, cu atât mai puțin vorbele, căci își vorbea doar sieși, fără temeri și fără așteptări.   

Domnul Nakasato era pregătit pentru ultima trecere. Era pregătit să urce muntele Fuji, până sus în vârf, unde urma să se întâlnească cu Fuchi și de acolo ea avea să îl poarte mai sus, dincolo de ultimul zbor al păsărilor, spre locul unde soarele strălucește întotdeauna. Și toate erau întocmite pentru asta. Doar treaba cu dinții îl cam încurca. Ce-avea să spună Fuchi când avea să-l vadă rânjind așa, cu toți dinții înșirați de la un capăt la altul al gurii?! Că e un neserios, asta ar fi spus despre el, că una vorbim și alta ne înțelegem. Iar lui i-ar fi fost tare, tare rușine să fie dojenit astfel. 

Zilele domnului Nakasato erau măcinate de noii săi dinți, de parcă diminețile s-ar fi născut între măselele din spate, amiezile ar fi fost sfâșiate de caninii ascuțiți, iar serile s-ar fi tocit molcom între premolari. O vreme s-a gândit să-i scoată. Era exclus să meargă în oraș la dentist. Nu fusese în oraș nici pentru amărâtul ala de femur frânt, care se prinsese la loc strâmb, ca o felie de pământ alunecând de-a dura cu puhoaiele de apă și proptindu-se între copacii bătrâni, înainte să ajungă în mare. O opțiune ar fi fost să îi scoată singur cu cleștele din magazie, dar flacăra ce abia mai pâlpâia în trupul subțire ar fi fost prea tulburată de asemenea zbatere.  

După ce mai bine de jumătate de gură s-a umplut de dinți, domnul Nakasato s-a trezit cu încă un necaz. Încercând într-o dimineață să se bărbierească, a observat că pielea sa are mai puține riduri decât ultima dată când încercase asta. A dat să o atingă, dar a retras imediat mâna speriat, de parcă l-ar fi ars. Pielea devenise moale și plăcută la atingere. Domnul Nakasato a lăsat jos mașina de bărbierit, a ieșit pe ușă, a părăsit casa fără să privească înapoi și a mers cale lungă încetând să-și mai numere pașii. Când urma tălpii în iarbă s-a adâncit peste măsură, domnul Nakasato s-a lăsat să cadă. Oh, Amaterasu, spune-mi, de ce faci asta? Cu ce-am greșit? Unde au fost pașii mei ne-drepți? Dar Amaterasu nu i-a răspuns și domnul Nakasato a rămas cufundat în iarba înaltă. Nu era pregătit pentru un nou început, el știa că trebuie să se ocupe de final, nu de început, să-și cutreiere drumul, să urce muntele Fuji și să se întâlnească cu Fuchi. Și se pregătise temeinic pentru asta. 

În zilele ce-au urmat domnul Nakasato a adunat tot ce era de adunat și a socotit temeinic. În urma liniei trase a rezultat că nu mai e îndrituit să urce muntele Fuji. Cu atât mai puțin să o întâlnească pe Fuchi. Dacă ea și-ar fi aplecat ochii până în gradina sa, el tare s-ar fi bucurat, ar fi însemnat că e loc de iertare. Dacă nu, avea să moară ca un lup singuratic, în inima pădurii, ferit de zumzetul de albine și licăririle de stele.     

Când a sosit, moartea l-a găsit în poartă, cu un picior în curte și cu unul în afară. O mână era încleștată pe clanță și alta pe stâlpul de fier al porții. O vreme n-a știut nimeni cine e. Trebuie să fie un bărbat de aproximativ 40-50 de ani care a venit în vizită la domnul Nakasato, a spus medicul legist din oraș. Studii mai aprofundate realizate mult mai târziu la Tokyo, au dovedit până la urmă că scheletul aparține domnului Nakasato însuși, chiar dacă maxilarele sale aveau frumos înșirați de la un capăt la altul toți cei 32 de dinți. Însă tot n-a avut cine să-i țină cenușa în palme. Fiul său murise între timp, iar de nepot și de familia lui nu mai auzise nimeni nimic. 

 

Omul-porc

 - Bună ziua, pot să vă ajut cu ceva? – întrebă scriitorul.

- Da, cred că da – răspunse bărbatul din fața sa vizibil jenat, frecându-și mâinile una în jurul celeilalte și ocolind cu ochii privirea interlocutorului.

Scriitorul tăcu, așteptând ca bărbatul să vorbească mai departe, dar cuvintele neputincioase nu păreau a fi în stare să-i depărteze buzele și să se strecoare printre ele. 

- Știu că pare o nebunie și că o să fie greu să acceptați ce-o să vă spun, dar cred că am în mine un porc – reuși bărbatul să expire cuvintele. 

- Un porc?! Un animal adică?! – se miră scriitorul și bărbatul încuviință dând din cap. Și când v-ați dat seama că aveți înăuntru un porc?

- Acu ceva vreme. N-aș putea spune exact când, să tot fie un an, un an și ceva. L-am auzit într-o noapte grohăind. Era o liniște absolută și am auzit așa, un fel de groh-groh surd. Am ciulit urechile și zgomotul s-a auzit din nou. Am crezut la început că a intrat în casă un animal, vreun câine, vreo vrabie. Am aprins luminile, am coborât la parter, am verificat toate camerele, coșurile de gunoi, cămara. Nu era nimeni. De cum m-am așezat în pat am auzit iar același zgomot, ca un hârâit când vrei să-ți cureți gâtul și să-ți dregi glasul. Dar nu era uman. După o vreme mi-am dat seama că vine dinăuntru. Atunci am zis că am iar probleme cu stomacul și m-am liniștit. Știți, am avut o gastrită urâtă când eram tânăr și de atunci mă mai supără din când în când. O vreme nu l-am mai auzit. De fapt ziua nu se aude niciodată, grohăiturile lui sunt acoperite de vaietul lumii. Doar seara când e foarte liniște se aude. Nu mereu și nu agresiv, ci mai degrabă ca un scâncet de copil, ca un tors de mâță.   

- E foarte interesant ce îmi spuneți. Cu totul ieșit din comun. Nu știu, chiar nu știu ce să zic. Dar prima întrebare care îmi vine în minte este de ce nu mergeți la un doctor, de ce ați venit la mine, eu sunt scriitor. 

- Știu, domnule, am venit special la dumneavoastră pentru că nu cred că e vorba de carne și oase, e vorba de suflet. Iar cărțile cu asta se ocupă, cu primenirea sufletului. Eu cred că așa cum grapa scarmănă pământul, îl mărunțește și-l netezește, ca să-i fie ușor seminței să încolțească, tot așa cartea scarmănă sufletul omului, îl mărunțește și-l netezește, ca să-i fie ușor seminței să rodească, doar că în cazul cărților sămânța tot de-aici se scutură, de cele mai multe ori.  

- Este foarte clar că e vorba despre interiorul dumneavoastră, despre psihic și nu despre învelișul de carne, asta e mai limpede ca apa din golful To Sua. Oricum, ceea ce-mi spuneți se învârte undeva între poetic și fantastic și e de domeniul iraționalului. Nimeni nu poate accepta că un animal, un porc în cazul nostru, poate trăi în interiorul unui om. 

- Oh, domnule, dacă ați consimți să stați măcar o noapte lângă mine v-ați convinge cu siguranță, fără să fie nevoie de explicațiile mele și ați fi la fel de intrigat. Vă asigur. 

Un zâmbet timid ateriză în colțul buzelor scriitorului, își trase sufletul câteva secunde, apoi își luă zborul. Se lăsă o tăcere hâdă, ce se adâncea între cei doi ca grăsimea fierbinte scursă-n putineiul cu unt. 

- Știți, există o poveste a lui Murakami, În căutarea oii fantastice, probabil că n-ați citit-o, în care o oaie intră în corpul oamenilor ca să-i conducă. Lui Murakami îi pare clar scopul intrării oii în corpul oamenilor, deși ceea ce a vrut să spună el cu adevărat prin această metaforă nu e pe deplin înțeles de restul lumii. Însă oaia interacționează cu cei pe care îi locuiește, le spune ce să facă, îi sâcâie. La prima vedere oaia și omul sunt două entități total diferite, ca și cum oaia ar avea creierul și gândirea ei, iar omul pe ale sale. Simțiți asta în relația dumneavoastră cu porcul? Vorbește cu dumneavoastră, vă comunică ceva, vă obligă sau vă instigă să faceți ceva? 

- Nu, domnule. Cum vă spuneam, face doar groh-groh, groh-groh. Și asta doar noapte, ziua nu știu ce face. Probabil că grohăiturile lui sunt acoperite de hărmălaia lumii. 

- Dar de un an, de când spuneți că a intrat înăuntru, simțiți că s-a schimbat ceva în modul în care gândiți sau acționați, pentru că într-un fel sau altul trebuie să-și facă simțită prezența, fie că e vorba de un porc real, fie de unul închipuit. Mintea dumneavoastră n-ar fi imaginat un porc, și nu e vorba de un animal oarecare ci de ditamai porcul, nu de un șoarece sau o libelulă, nu l-ar fi imaginat, cum ziceam, doar de dragul de a sta acolo înăuntru și a face din când în când, groh-groh, groh-groh. De aceea vă rog să vă gândiți bine, pentru că trebuie să fie ceva, ceva care iese din normalul lucrurilor, din mersul obișnuit de zi cu zi, din firesc.    

Omul-porc își duse o mână la falcă, își lăsă toată greutatea pe un picior și stătu așa ca o ciupercă vreme îndelungată. 

- Ei...?!

- Da, cred că da. 

Scriitorul își lungi gâtul spre el și așteptă. 

- Cred că porcul încearcă să vorbească cu mine de fiecare dată când apare ceva neplăcut în viața mea. Nu pot garanta, dar dacă stau bine să mă gândesc, așa pare să fie...

- Eiii, asta e grozav, ne apropiem... Eu cred că este vorba de o dedublare a personalității. Dacă la Murakami, oaia pare să fie duhul rău intrat în trup, care îi mână pe oameni să facă lucruri împotriva voinței lor, pentru propria ei satisfacție, în cazul dumneavoastră cred că e vorba de o dedublare a personalității, ca și cum ați trăi două persoane în același înveliș. Stresul societății, din ce în ce mai puternic și care-și schimbă întruna înfățișarea, ca un nor plimbându-se pe cer de la sud la nord, ne afectează atât de mult, încât o bucată din noi reușește să țină pasul, iar cealaltă bucată rămâne în urmă. Prima încearcă să se regenereze continuu pentru propria ei supraviețuire, încearcă să lupte cu toată energia pentru a fi în frunte, în timp ce a doua se blazează, simte că surplusul de efort necesar pentru a sta la suprafață nu e recompensat cu avantaje pe măsură și că o viață simplă care acoperă un set de nevoi minimaliste, precum și reorientarea către pământ, cu toate detaliile lui nevăzute de la înălțimea omului ce râvnește spre cer, e tot ce îi trebuie. De aici și ruptura. Cele două jumătăți supraviețuiesc dacă sunt hrănite de simțuri, iar simțurile la rândul lor sunt trecute prin mașina de tocat a gândirii și transformate în vreri. 

Omul-porc căzu pe gânduri. Nu pricepea deloc cum se poate ca el să doarmă cu el însuși în pat, să strângă bine plapuma în jurul trupului, iar celălalt să nu rămână dezvelit. Dacă trăiau doi oameni în el, unul ar fi trebuit să rămână cu spinarea dezvelită în noaptea rece și să-l doară șalele a doua zi dimineață. Iar pe el nu-l doreau șalele. Nici pe dreapta, nici pe stânga. Ceva era șubred în teoria scriitorului. 

- Eu zic că-i complicat ce spuneți dumneavoastră și nu cred că se potrivește în cazul meu. Nu trece testul cu plapuma. Și fiindcă scriitorul rămase cu gura căscată, îi explică pe scurt în ce constă testul. 

Scriitorul oftă. 

- Atunci s-ar putea să fie vorba despre ceva mult mai simplu. Există o teorie, precis n-ai auzit de ea, a elefantului și a călărețului. Asta e o teorie emisă foarte recent, dar ea există din timpurile cele mai vechi. Platon a încercat să explice același lucru prin alegoria carului, tras de doi cai diferiți. Carul reprezintă mintea omenească care e condusă de un cal nobil, elegant, docil, care e rațiunea, dar și de un al doilea care reprezintă contrariul, poftele, lenea, profitul. Ei bine, în noua teorie sunt aleși elefantul și călărețul care reprezintă practic aceleași două dimensiuni umane, dar vizual alegerile sunt mult mai sugestive. Elefantul reprezintă stabilitatea, baza, rânduiala și urmărește doar supraviețuirea individului. Atât, supraviețuirea! În timp ce călărețul e partea din noi care socotește, analizează, scormonește trecutul și face prospecțiuni în viitor. Călărețul are sentimente și e cel care vrea, care are dorințe. Însă călărețul nu poate fi cine e, adică cel din șa care mână elefantul înainte, dacă nu are stabilitate, cum ar veni dacă n-are elefantul sub fund. Înțelegi dumneata? E evident, nu poți de exemplu să construiești ceva, simbolic vorbind, dacă nu ai liniște. Și cel mai bun exemplu e scrisul, niciun autor nu poate scrie dacă nu are confortul gândirii și e bombardat continuu cu impulsuri sonore sau fizice. Și probabil că aici ne găsim. Eu cred că porcul e elefantul, își încheie scriitorul pledoaria mândru de sine.  

Omul-porc fu și mai derutat de noua teorie. 

- Cum ar veni... porcul e elefantul – bombăni el fără să fie în stare să proceseze nicio fărâmă din informațiile aruncate de scriitor. 

- Adică porcul mă ține pe mine deasupra, cum ar veni. Ca să stau în șa, să văd lumea de sus și drumul înainte. El calcă în picioare toate tufișurile, pomii, uscăciunile care apar în față, pentru ca eu să nu mă împiedic. 

Mintea omului-porc se lumina pe măsură ce cuvintele se înșiruiau, ca o potecă pe care un lampagiu cenușiu aprinde rând pe rând felinarele.

- E perfect! Ai spus-o mai bine ca Haidt, mult mai bine! 

Omul-porc își înclină capul spre dreapta, apoi spre stânga și concluzionă.

- Asta se poate. Pentru că de fiecare dată când mi-a fost greu, porcul s-a comportat exact ca elefantul de care vorbiți, dacă stau să mă gândesc bine. O să mai cuget la asta, a mai adăugat omul-porc, a mulțumit și a plecat. 

Ajuns acasă bărbatul se lăsă în fotoliu, își propti bărbia în palme și rumegă vorbele scriitorului. După o vreme se îndreptă de spate și strigă tare.

- Găinăăă! 

Imediat se auzi un cotcodac și un fâșâit, ca un morman de pene zburlindu-se, traversă încăperea. Omul-porc îi ceru găinii un ou, pe care-l prăji și-l mâncă din două înghițituri. Oul înțelepciunii, așa îl considera bărbatul. De fiecare dată când se afla la ananghie, chema găina cu ouă minune și înfuleca câte un ou. Se simțea cu fiecare ocazie mai liniștit, mai încrezător în forțele sale, mai îndrăzneț. 

- M-am tot gândit la ce a spus scriitorul ăla. A bătut câmpii mai tot timpul, dar mi-a vorbit de unul deștept, Hiadt parcă a zis că îl cheamă. Și ăsta aflase de elefant și de călăreț. Eu zic să-l primim și pe porc. M-am tot uitat înapoi și scriitorul, de fapt Haidt ăsta, are dreptate. Noi doi facem pereche bună, Găină, dar în trei ar merge și mai bine, pentru că tu îmi dai toată încrederea, toată puterea de care am nevoie, dar porcul mănâncă toate lăturile lumii scăpându-mă de ele.  Face aici exact ce face elefantul lui Hiadt, curăță locul de toate rahaturile, pentru ca noi să zburăm de pe o scândură pe alta, Găină. Și nu știi cât mă ajută asta! Ei, ce spui, îl primim?!

- Desigur, pare absolut rațional ce spui. Și cred că băgându-l în echipă nu vom avea decât de câștigat. Îi fac loc chiar de azi! – adăugă Găina.   

Visul din vis

Pământul se scufundă ca o trieră în lupta cu valurile. Doar o mână de vâslași se zbate să îl mai țină la suprafață îndesându-și în carnea palmelor mânerele rotunjite de chin ale vâslelor. Ceilalți aleargă pe punte care-ncotro, înălțând tricouri rupte, fuste uzate, ba chiar batiste și eșarfe în chip de vele și suflând în ele, fiecare în altă direcție. Pe partea mea de Pământ, apa a ajuns deja până la glezne și urcă încet, totul s-a înclinat pe-o parte, biblioteca, televizorul LED, canapeaua de piele bej, măsuța de cafea cu încrustații de sidef, lampa cu globuri de sticlă mată, amenințând să se verse grămadă în mare. Martha continuă să croșeteze imperturbabil, trăgând cu ochiul din când în când la televizor, niciodată n-am știut ce, căci nicicând n-a terminat lucrul, probabil desface noaptea tot ce lucrează ziua, așteptând ca o Penelopă îndârjită un Ulise al ei pe care să-l îmbrace în dragoste. 

În urechile mele e un zgomot continuu teribil. Valurile scrâșnesc, scândurile rupte din trierele scufundate trosnesc lovindu-se între ele sau de cocile încă întregi, vântul șuieră prin găurile din pereții de lemn din care ies vâslele încă rămase deasupra, în timp ce televizorul urlă necontenit, e război, ascundeți-vă sub masă și puneți-vă o oală în cap, preferabil smălțuită, când cântă sirenele, dacă vreți să supraviețuiți bombelor. Schimb canalul în care doarme aurolacul ce-a amenințat un vânzător de butic cu cuțitul și a furat din raftul de lângă casa de marcat, unde se țin de obicei guma de mestecat, tic-tacul și batoanele Mars, trei vise murdare ca el, din care înghite acum hulpav.    

Am obosit, vâslele au făcut șanțuri adânci în palme, deși eu nu sunt unul dintre vâslași, unde se strânge apa de ploaie și lacrimile necurse, pentru a aluneca apoi mai departe pe lângă casă, până în canalul colector din stradă. Și apoi mai departe. Îmi ascund palmele, le lipesc una de alta, rugându-mă ca nimeni să nu fi observat linia vieții care are un comportament indecent, aici se întrerupe, aici revine, iar se întrerupe și iar revine. Mama Omida dă încurcată din umeri, n-a mai văzut niciodată așa prăpădenie, îmi dă banii înapoi și se pune pe jelit.  

E deja întuneric, palmele nu se mai văd, chipurile s-au șters, trupurile se cufundă în noapte. Sunt debusolat și decompensat, iar fără busolă și compas nu se poate naviga niciunde în lume, fie pe pământ, fie în cer, nici măcar Magelan n-ar fi putut și s-ar fi rătăcit în viață, cum de altfel s-a și întâmplat pe insula Mactan, care a fost ultima pe care a atins-o, dintre atâtea insule ce le descoperise lumii.

Mă culc. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, deși știu că ar trebui să dorm ca un bărbat, măcar să dorm ca un bărbat. Se spune că poziția fetusului este comună în rândul persoanelor care își fac griji cu ușurință, care sunt conștiincioase și ordonate, dure la exterior și sensibile în interior. O visez iarăși pe Irene. Nu e nimic erotic în visele pe care le am cu Irene, de fapt nici n-am găsit-o pe Irene, nu știu nici măcar cum arată, în toate visele mele nu fac decât să o caut. Uneori stăm de vorbă. Fără s-o fi găsit. Stăm de vorbă despre nimicuri, despre petalele de cyclamen, și aici am căzut de acord că partea colorată sunt într-adevăr petalele, iar frunzele se ascund de cele mai multe ori sub cele uscate de platan, de aici confuzia, despre reflexia norilor în apa lacului, în special la asfințit, când norii se înmoaie în culorile apusului, despre cicade, da, despre cicade, eu neștiind nimic despre ele, trăisem mereu cu impresia că muzica aceea vine de la greieri, dar Irene mi-a spus că de fapt sunt masculii de cicade, care scot cele mai puternice zgomote produse în natura, 110 decibeli și asta prin vibrația unor membrane numite țimbale, iar aici Irene s-a oprit și a râs, vai ce-a mai râs Irene, vezi să nu spui vreodată țambale și să mai zici pe urmă că știi de la mine. Visele cu Irene sunt lungi, uneori mă pierd pe potecile multe și întinse, ce se deșiră precum coaja tăiată rotund pe conturul de măr, de sus de pe piscuri și până jos lângă mare. Alteori o simt pe Irene ascunzând-se printre copaci. Îi simt respirația de ciută, curioasă și speriată în același timp, coborând de-a lungul pârâului și împroșcând malul cu tresăriri iscoditoare. Alteori șed toată noapte pe câte un colț de stâncă cu fața mereu către marea care strălucește ca un balaur cu solzi de argint și aștept până când ea ajunge în spatele meu. Atunci începem să povestim.

Când mă trezesc zgomotul se repede iar și mă apucă de urechi. Copacul cu vrăbii de peste drum s-a scuturat demult și vrăbiile s-au împrăștiat în lumea largă. Doar un polițist cocoțat în vârful lui ridică bastonul și începe să sufle într-un fluier isteric și să dea din mâini dirijând circulația sângelui, sânge în Ucraina, sânge în Gaza, sânge în Arras, sânge pe pereți. Dacă doriți să donați s-a deschis o pungă mare în stația de la CET, îmi spune o babă știrbă oprită sub copac pentru a-și trece sacoșa cu cumpărături dintr-o mână în alta. Și dacă donați, a zis guvernul că vă scade impozitul la casă, continuă ea zâmbind ștrengărește și plesnindu-se cu palma peste burta scobită.    

Mi s-a făcut foame. De fapt mi s-a făcut somn. Nu, nici somn nu mi-e, vreau doar să mă culc, să mă strâng ghem, să-mi strâng pătura sub bărbie și să las Pământul dezvelit, să simtă și el cum e să-ți fie frig. Martha îmi cere din ochi să-i dau farfuria, eu o întind, ea plimbă polonicul prin oală și îl scoate plin. Dă să-l scuture în farfurie dar mâncarea nu vrea să cadă. Încearcă o dată, de două ori, de trei ori, lovește polonicul de marginea farfuriei din ce în ce mai furioasă pe mâncarea care nu cade, până când farfuria se sparge. Martha aruncă polonicul și mâncarea se împrăștie pe pereți. Sosul de roșii lasă o urmă în formă de inimă pe faianța albă. Mai bine te-ai duce să te culci, mă ceartă Martha. 

Închid ochii. Strâng genunchii la piept și-mi lipesc bărbia de ei, apoi trag pătura până aproape de ochi. O caut pe Irene. Irene nu este, așa că încep să cobor pe poteca ce șerpuiește printre pini. Somnul de amiază e mai scurt, deci trebuie să o găsesc repede, altfel somnul are să fie o pierdere de vreme. Ea nu apare, însă imediat ce încep să pășesc descopăr o veveriță care adună nuci. Liniștea clipei e spartă de cojile verzi ce cad peste frunzele uscate. Mica făptură maronie nu se vede, mi-o imaginez doar după ramurile tremurând în timp ce eliberează fructul dorit din cămașa de toamnă, apoi brusc veverița apare într-un vârf de ram, sare în pini și dispare. O aștept să se întoarcă și veverița revine nu după mult timp. Se aud iar cojile verzi căzând, apoi trupul plăpând trecând peste ramurile dezgolite, cu nuca în gură. Alerg după ea. Pe măsură ce mă depărtez pădurea devine tot mai deasă, desișul tot mai înalt, dar știu sigur că veverița își duce nucile pentru a le adăposti de Baba Iarnă în Regatul Pinilor, în care locuiește prințesa Irene. Palatul de Marmură albă strălucește printre frunzele ruginii, în sfârșit l-am găsit. Mă întâmpină în poarta impozantă, așezată exact la mijlocul podului, doi porci mistreți fioroși, cu colții în formă de seceră. Rânjesc amândoi. Irene, nu cunoaștem nicio Irene, ia-o îndărăt băiete și dispari cât mai repede. Pentru o clipă mă gândesc că poate Irene a fost răpită și e sechestrată în Palatul de Marmură, dar ce pot face altceva decât să strâng din ochi și să dorm, să dorm adânc mai departe. Veverița bate drumul înapoi înspre nucii bătrâni, eu mă depărtez de cariera de marmură abandonată, din care blocuri uriașe stau să se prăvale în vale și pe sub care trec toamna mistreții care coboară din munte să caute de mâncare prin curțile oamenilor. 

Deschid ochii. Nu vreau să-i deschid. La ce bun să mă mai trezesc. Voi lega somnul acesta de următorul. Și poate de următorul și de următorul. Martha mă întreabă dacă sunt bolnav, îmi pune o mână pe frunte. Îmi aduce o cană cu apă și o aspirină. Să nu te dai jos din pat fără să-ți pui ciorapii de lână. Jos, televizorul horcăie, afară se aude marea izbind cu putere în diguri. Cineva spune că a adus la mal morții de la toate capetele lumii și localnicii se îngrămădesc să le aprindă o lumânare, astfel încât malul arată acum ca o pajiște de licurici. Așchii din trierele prinse de furtună se adună în grămezi, icnind în sus și în jos odată cu valul, fiind culese pe seară de oamenii fără adăpost care locuiesc în bordeiele de pământ săpate-n faleză. E frig și fac focuri.

Închid ochii. Cobor pe poteca șerpuind printre stânci. Muntele se termină în mare ca un evantai, poteca se lățește brusc, țărâna se transformă în nisip și pe vârfurile evantaiului marea croșetează dantele de spumă. Pe apă plutesc bărci sau sunt frunze uriașe de aloe, nu le văd bine de aici. N-o mai caut pe Irene, de-acum știu c-are să vină. Mă opresc în buza pădurii. Mă întind peste mușchiul moale și cald, a fost o zi însorită. Frunzele copacilor mă învelesc și-mi mângâie fruntea. Mă simt strâns în brațe. Irene. Îmi las capul în poala ei, soarele curge pe zare, mă las mângâiat și adorm. Visez. O visez pe Martha. S-a făcut noapte, Martha și-a pus pe umeri un șal tricotat și a coborât pe mal cu o lumânare în mână, căutând printre crucile ridicate deunăzi. Caută tot mai febril, pare să știe foarte bine ce caută și e convinsă că e acolo. În cele din urmă găsește, e o cruce identică cu celelalte sute, sau poate mii, sau zeci de mii. Arunc ochii peste lemnul ursuz și citesc numele meu. Martha a înfipt într-o crăpătură trei fire de iarbă și s-a întors.  

Legenda omului de lut

A căutat fericirea în lumea întreagă. A căutat-o în chip de pasăre și-n chip de jivină sălbatecă, a căutat-o în unduiri de valuri și-n ropot grăbit de cascade, a căutat-o printre aripile zdrențuite ale vântului și-n miresmele florilor. A căutat-o în talpa înfiptă-n noroi oglindind petice de cer în cioburi de ape și printre brazii înalți strângând în brațele lor rămuroase feliile de necuprins. Și n-a găsit-o!

Apoi, într-o seară, obosit de-atâta drum, a ațipit pe marginea unei stânci, în jurul căreia poteca se furișa poznaș înainte de a-și adânci cătarea în jos către mare. Și lung îi fu somnul, cum lungă-i fusese cătarea. Dimineață, crăpă ochii și soarele îl lovi ușor peste pleoape, ca un copil neastâmpărat care se joacă cu obrajii nedeșteptați ai părintelui. Vântul adia lin, un susur de izvoare avântându-se în întrecere cu foșnetul brazilor, în timp ce două mierle croșetau mărgele de mătase pe marginea cântecului pădurii. Cărarea cobora în zig-zag, izbindu-se la fiecare cinci pași de colții stâncoși și rupându-se-n panglici subțiri de fiecare dată când pădurea făcea salturi spre mare ca ciuta. Priveliștea îl orbi. Nu văzuse atâta frumusețe niciodată. Nu era nimic ieșit din comun, dar bucățile acelea de rai adunate toate împreună făceau ca lumea să se strângă ca un evantai, lăsând deschisă privirii ochilor și sufletului doar valea aceea. Și a șezut bărbatul pe marginea lui de stâncă o zi, a șezut două, a șezut șaptezeci și nouă. L-au răvășit vânturile, l-au bătut ploile, l-a acoperit glodul coborând de pe creste odată cu puhoaiele toamnei și întinzându-se până jos înspre mare, unde toate își află liniștea. L-au căutat oamenii, mult l-au căutat. Aici trebuie să fi stat, a spus cineva ce-i găsise bastonul și traista. L-a mâncat lutul, a spus altul râcâind cu vârful bocancului lutul întins pe cărare. Au, a icnit bărbatul, dar nimeni nu l-a auzit, căci ei aveau urechi să audă și nu din cele s-asculte și ochi să privească și nu din cei ca să vadă. Dar el se bucura când ei îi scărmănau cu tălpile spinarea și-și adânceau palmele între umerii săi noduroși. Ba chiar își răsfira degetele ajunse în clipocitul de valuri și le făcea semn în sus către creste, unde tălpile lui impunătoare sprijineau cerul: nu conteniți cu căutatul!

(JOKERI DE CUVINTE)

Stupul (partea a doua)

Din ziua aceea am privit-o cu alți ochi pe Nanako și toată povestea. Oricât mi s-ar fi părut de lipsit de logică, aveam impresia că cineva o controlează. Că nu face ceea ce își dorește, ci este doar un robot comandat, care nu trăiește în interior, ci numai în afară, că e doar înveliș și niciun pic miez. Am oscilat mult dacă să mă întorc sau nu, dar ceva îmi spunea că trebuie să mă întorc, așa că după numai două săptămâni am reluat întâlnirile cu Nana. Dar de data asta aveam să fiu mult mai atent la ceea ce mi se, sau mai degrabă ni se, întâmplă. 

Nanako mă căutase de mai multe ori de când mă rupsesem de ea. Robotul telefonului înregistrase opt mesaje necitite. Nefiind afișat numele apelantului, am ascultat primele cuvinte, apoi am șters mesajele unul câte unul.

- Ce mă bucur că te văd! Eram îngrozitor de speriată că ai pățit ceva. Am bântuit străzile în speranța că te voi întâlni și nu-mi venea să mă mai întorc acasă. Dar pe de altă parte camera mă trăgea întruna  spre ea, șoptindu-mi că poate te-ai întors fără să mă anunți și ești la ușă, sau jos, așezat pe treptele scării. Nu ai fost însă! Oh, dar tare mă bucur că acum ești aici. Camera mea ți-a simțit lipsa și pereții au fost reci zilele astea, iar ploaia a bătut lugubru în ferestre. 

Nanako exagera desigur. În ultimele săptămâni nici un sfert dintre zile nu fuseseră ploioase, soarele apărând pe cer chiar și în după-amiezele în care subțirii stropi de ploaie împroșcaseră Osaka. Și era oarece melancolie în vorbele ei, și simtire, ceea ce nu îmi aduceam aminte să fi găsit înainte. Dar pe de altă parte am observat că făcuse puține referiri la propria-i persoană și mai mult la camera ei, de parcă aceasta ar fi fost o ființă vie, care simte, care are dorințe și care comunică. 

Partidele noastre de amor nu și-au schimbat desfășurarea, senzațiile mele, că Nanako era doar un actor bine instruit de către un regizor misterios, rămâneau neschimbate, dar am încercat să înțeleg tot mai mult din ceea ce e dincolo de aceste impresii, ce nu e în regulă și care ar fi resoartele interioare ce făceau lucrurile să arate așa cum arătau. Am început să casc ochii tot mai mari în jurul meu, începând bineînțeles cu clădirea în care îmi petreceam timpul cu Nana. Mă intriga uniformitate ei, ușile la fel, așezate la distanțe egale una de alta la toate nivelele, lipsa oricărui element de decor, curățenia impecabilă, albul pereților alunecând în pardoseala de aceeași culoare, înghițind muchia dintre ele, de parcă totul s-ar fi scăldat în doar două dimensiuni și nu în trei, spațiul apărându-mi mai degrabă ca un fagure de albine, decât ca o clădire de locuințe. 

Și fiindcă gândul îmi rămăsese la camera de alături, atât de asemănătoare cu cea a lui Nanako, am căutat să mai văd una, încercând să mă lămuresc dacă a fost o pură întâmplare sau într-adevăr ceva absolut anormal se întâmpla acolo. Așa că, de fiecare dată când mă urcam în lift, apăsam butonul etajului de deasupra sau al celui de mai jos și treceam încet prin dreptul ușilor de pe palier, sperând că am să găsesc una crăpată. Întotdeauna însă, ușile erau închise și nu întâlneam pe nimeni în cale. Până într-o zi, când la etajul de deasupra am prins ușa din față închizându-se ușor în timp ce noi tocmai ieșeam din lift. Am țâșnit și am împins-o cu putere. Nanako s-a speriat și a început să țipe, iar bărbatul care o închidea e rămas câteva secunde blocat, apoi m-a îmbrâncit cu forță afară. Dar până să mă scoată din casă am apucat să o văd. Și semăna perfect cu celelalte două. Aceleași elemente de mobilier, aceeași fotografie, același aranjament al camerei. Atunci m-am speriat. 

Nanako continua să strige la mine, dar eu am smucit-o și aproape am târât-o până în garsoniera ei, împingând-o peste pat. 

- Ești nebun?! Ce se întâmplă cu tine? 

- Nu sunt deloc nebun, Nanako, dar aici se întâmplă ceva necurat, ceva ce depășește logica umană. Asta mă sperie!

Nanako a tăcut. Aștepta să-i explic mai departe, să-i dau detalii despre ceea ce credeam că e necurat, despre ceea ce observasem. Am deschis gura să-i vorbesc despre camerele identice, despre fotografii, apoi m-am gândit că va trebui să-i vorbesc despre ea, despre schimbările pe care le-am observat la ea și mi-am dat seama cât de greu i-ar fi fost să mă înțeleagă.

- E atât de dificil să-ți explic. Dar...

Nu reușeam deloc să-mi găsesc cuvintele, să leg un fir logic explicațiilor mele. Nanako stătea cu ochii mari deschiși proptiți pe buzele mele. 

- E ceva ciudat cu locuință asta a ta. Cum ai găsit-o?

- De fapt nu eu am găsit-o, ea m-a găsit pe mine. Dădusem anunț și o femeie m-a căutat și mi-a prezentat-o. Era atât de ieftină încât n-am putut să refuz. 

- Vezi?! Și asta arată atât de ciudat! Și apoi camerele, toate camerele sunt la fel. Absolut la fel! Până și fotografia de pe raftul al doilea pe peretele dinspre sud e asezată în aceeași poziție în fiecare cameră.

Nanako a ridicat sprâncenele a mirare. 

- Asta e? Asta e tot? Faptul ca încăperile arată identic? Faptul că mobila e aranjată la fel în toate camerele depășește logica umană? Că în fiecare cameră există o fotografie a proprietarei te sperie de moarte? 

Am tăcut. O bucată de vreme m-am gândit că poate Nanako are dreptate. Că erau doar niște coincidențe, niște asemănări dictate de rațiuni logice, cum ar fi de exemplu că există un singur magazin care înrămează  fotografii în acel cartier, că merg pe o părere preconcepută care s-a înșurubat atât de adânc în creierul meu încât mă împiedică acum să văd realitatea.  

- Nu e vorba doar de mobilă, Nanako, e vorba de detalii, de rama fotografiilor, de floarea de ume, de micile nimicuri de pe rafturi, de felul în care camera asta comunică cu tine...

- Camera asta comunică cu mine? So!

- Da! Exact așa! Tu nu mai ești tu. Cineva îți spune ce să faci, te schimbă, te leagă de zidurile astea. Nu înțelegi? 

Nanako rămăsese cu gura deschisă și cu trupul împietrit. Era clar că nu înțelegea nimic.

- Nu știu cine face asta. Nu știu ce urmărește. Poate că te privește printr-o gaură în zid, poate are instalate microfoane sau camere minuscule, tehnologia a avansat atât de mult încât nici nu le mai recunoști chiar dacă sunt sub nasul tău. Sau poate prin televizor, mulți hakeri fac asta, mizerabilii – am încercat eu să găsesc explicații. Înfierbântat și nervos am smuls televizorul din perete și am azvârlit cu el de podea. A crăpat imediat. L-am cercetat apoi pe toate părțile, încercând parcă să descopăr pitit înăuntru un animal feroce care mănâncă sufletele oamenilor, apoi negăsind-l, m-am aruncat cu tălpile pe el. 

- So! So, potolește-te! So, oprește-te, te rog! – țipa Nanako, dar eu săream peste ecranul de plastic, tot mai înalt și tot mai apăsat. 

Nanako a început să plângă. M-am oprit și am luat-o în brațe.  

- Nanako, nu mai vreau să ne întâlnim aici. Vino să locuiești la mine pentru o vreme. Te rog! Apoi o să găsim altceva pentru tine, ceva potrivit, îți promit. Clădirea asta e o gaură neagră, ne trage înăuntru, descărnează simțirea din noi și ne lasă schelete, ne topește sufletele. Nu mai suntem noi.  

Sfârșit, am căzut în genunchi. Nanako mi-a luat capul în palme și m-a mângâiat pe creștet. I-am cerut iertare, m-am ridicat în picioare și am fugit pentru a doua oară. 

Am tot analizat întâmplările din ultima vreme și aveam convingerea că ceea ce simteam era acolo, era adevărat, deși nu găseam argumente solide și logice. Ceva, cineva ne ținea lipiți de pereții aceia, așa cum Pământul ține lipită Luna, fără să interacționeze fizic, dar profitând de calda-i și dulcea-i lumină nocturnă. 

O perioadă m-am gândit că e vorba despre un dezaxat sexual, poate chiar proprietarul, care a construit prin pereți un sistem complicat de tuburi telescopice și oglinzi oblice, care ne privește prin ele, ne îndeamnă, ne împinge să fim acolo cât mai mult cu putință, să facem dragoste și să ne îndesăm unul în brațele celuilalt. Apoi mi-am dat seama că așa ceva era greu de pus în practică și sigur, cel mai ușor ar fi fost să ne spioneze prin televizor, de exemplu, dar asta nu se întâmplase, sau nu avea să se mai întâmple, căci tocmai ce-l făcusem praf. M-am decis atunci că e momentul să mă revolt în fața impulsului de a mă întoarce. Știam că este o vrere exterioară, o vrere ce mi se impune. Nanako tot nu avea telefon, așa că am sunat-o la telefonul public din capătul străzii, dar desigur, nu mi-a răspuns. Am căutat-o apoi la restaurant să vorbim față în față, să o conving să se mute, să îi explic că viața ei este probabil în pericol. Dar un bărbat mi-a spus că Nanako nu mai lucrează acolo și că nu știe unde a plecat. Eram uluit. Puterea care ținea ca într-o gheară clădirea unde locuia Nanako se întindea acum și mai mult. Mă trăgea înapoi, mă forța să mă întorc împotriva voinței mele. 

Am tras mașina în parcarea subterană, am ajuns la lift val-vârtej și m-am înfipt direct în ușa lui Nanako. Era acasă. Mi s-a aruncat cu brațele de gât. În timp ce îi mângâiam umerii am observat televizorul. Era acolo, la locul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nanako m-a văzut. 

- Cred că proprietarul a adus unul nou – a bâiguit ea. 

Am simțit că explodez. 

- Strânge-ți repede tot ce ai mai important și hai să plecăm. Nu mai poți rămâne aici nicio secundă – i-am spus surexcitat și am început eu însumi să-i adun lucrurile aflate la îndemână și să le îndes într-o geantă de umăr agățată în cuierul de pe ușă. 

- Hei, hei, So! Oprește-te! So, oprește-te, te rog. Ceva nu e în regulă cu tine de la o vreme. Ai luat-o razna complet. Cred că ar fi timpul să îți iei un concediu mai lung de la serviciu și să te odihnești. Poți să stai la mine dacă vrei, o să am grijă de tine, îți fac de mâncare, te îngrijesc... 

A dat să-mi mângâie obrazul, dar m-am ferit și i-am împins mâna într-o parte.

- Vezi, vezi?! Exact despre asta e e vorba. Nu înțelegi că stupul exact asta vrea? Să rămânem aici! Vrea să ne sugă energia, vrea să ne jupoaie sentimentele. Nu înțelegi că asta nu e o clădire obișnuită, ci e o clădire vie? Un cuib în plină forfotă, special construit să ne înrobească. Nu pricepi că asta nu e o cameră, ci un element de fagure, un fagure uriaș construit pentru oameni, iar noi suntem albinele ce umplu celulele acestea cu patimi, cu simțiri, cu răscoliri lăuntrice. Nu înțelegi că totul e aranjat astfel încât să ne întoarcem mereu, iar și iar, cu căldările pline și să le deșărtăm aici, în pătrățica asta?! Clădirea asta trăiește prin noi și e din ce în ce mai puternică pentru că noi o hrănim.   

- So, mă sperii, oprește-te, te rog! Mi se face frică, So!

Am mai adunat de prin cameră tot ce mi s-a părut mai important și am îndesat în sacoșă și în buzunarele propriei jachete, am prins-o pe Nanako de încheiatura mâinii și am tras-o spre ușă. Dar imediat ce am scos capul am vazut-o. Era în ușa scării de incendiu. Avea capul mic, trupul masiv, părul vâlvoi, un amestec de negru și galben cu urme de albastru și verde. Din burtă îi crescuse a treia pereche de membre, iar pe spate, ca o pelerin de ploaie, avea două perechi de aripi fine. Am intrat înapoi, am tras ușa și am încuiat-o. Nu mai fusesem niciodată atât de speriat. 

- Ce-i? Ce-ai văzut, So? So, ești alb ca varul! 

- Matca, am văzut matca. Era acolo în ușa scării de incendiu – m-am bâlbâit eu și m-am așezat în fund, cu spatele rezemat de ușă. Nana s-a așezat pe vine în fața mea și mi-a luat capul în poala ei. M-a mângâiat cald. 

- O să fie bine, So! Lasă-mă să am grijă de tine. O să fie bine până la urmă, ai să vezi. 

Știam că Nana nu mă crede, cum ai putea să crezi o asemenea grozăvie?! Și vorbe nu mai aveam. Nu mai găseam niciun cuvânt care să poată fi folosit pentru a-i explica ceea ce ni se întâmplă. Și nici nu vedeam vreo ieșire. De aceea m-am lăsat în brațele Nanei, așteptând să se întâmple o minune. Însă tocmai când începusem să cad, am simțit mirosul. Apoi fumul a început să umple încăperea. 

- Ohh... am uitat takoyaki(5) pe plită – a strigat Nana și a dat fuga la plită, în timp ce eu am sărit în picioare. 

- N-ai lăsat nicio takoyaki! E ea! Nu vezi, nici acum nu ți-e limpede privirea? Nu înțelegi că nu ne mai lasă să plecăm, acum când și-a dat seama că suntem deciși să scăpăm de aici? 

Am pus mâna pe telefon și am sunat la pompieri.

- Ați sunat la 119, vă rog să-mi spuneți ce urgență aveți. 

- E un incendiu în bloc, un incendiu uriaș. 

- Numele și adresa vă rog. 

- So Fujiwara, Osaka. E blocul de vizavi de hotelul Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost până mai deunăzi o parcare. E un bloc nou. Dar veniți repede vă rog, focul se extinde, deja nu se mai vede nimic înăuntru din cauza fumului.

Femeia de la celălalt capăt a tăcut pentru câteva secunde, apoi a revenit. 

- Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare. Puteți să explicați mai clar despre ce imobil vorbiți? 

Am închis. Am pus mâna pe clanță să deschid ușa, dar clanța era fierbinte. Am apucat șalul Nanei, l-am înfășurat peste clanță și am reușit să deschid. Holul era plin de fum. Nu se vedea aproape nimic. Am apucat-o pe Nana de încheietura mâinii și i-am spus scurt. „Ține-te după mine, să nu-mi dai drumul la mână”. Am găsit cu greu ușa scării de incendiu. Am deschis-o și doar pe pipăite am dibuit treptele. Le-am coborât cât am putut de repede, ținând cont de fumul gros ce înconjura totul. Am început să tușesc. Mi-era teamă că ne-am putea intoxica cu fum. Încercam să-mi amintesc câte etaje avem de coborât, dar desi apăsasem butonul ăla nenorocit de atâtea ori, nu-mi puteam aduce aminte cu niciun chip cu număr apărea pe el. În spatele meu o auzeam pe Nanako tușind de asemenea. „Tine-te bine, ajungem imediat”, o încurajam și pipăiam mai departe cu tălpile marginea treptelor. „Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare” spusese femeia de la capătul firului și eu tot nu înțelegeam ce voise să spună. „Ține-ți bluza la gură și la nas, să nu îți intre fumul pe gât. Nu-ți fie teamă, Nanako, mai e puțin și ajungem” îi spuneam, dar nu aveam niciun habar câte etaje am coborât deja și câte mai sunt încă de coborât. Speram că aerul avea să se limpezească curând spre parter, deși aveam senzația că nu vom mai ajunge niciodată. Îmi încordam auzul, să aud pașii lui Nanako în spatele meu și văzul, încercând să descopăr un dram de lumină prin fumul gros care ne învăluia. Și dintr-o dată l-am descoperit. 

- Își revine! Faceți loc, lăsați loc omului să respire – spunea cineva aplecat lângă mine. 

Eram întins pe asfalt și o mulțime de trecători își rostogoleau ochii peste trupul meu. Sub umărul drept se vedea o dungă albă pictată pe asfalt, care se întindea până la tălpi. 

Am strâns palma. Nu era o alta înăuntru. M-am ridicat cu greu în capul oaselor. Eram complet amețit. Aruncând ochii împrejur n-am descoperit nici-o urmă de Nanako. Am urmărit cu privirea dunga albă de vopsea pictată pe asfalt. Dincolo de cea pe care o acopeream pe jumătate era alta, apoi alta și alta. Iar acolo unde se terminau dungile începea drumul. Și peste drum era hotelul Vermilion.        

(5) Takoyaki este o gustare japoneză de formă sferică făcută dintr-un aluat pe bază de făină, umplut cu carne de caracatiță tocată sau tăiată cubulețe, tempura, ghimbir murat și ceapă verde. Acest fel de mâncare este specific pentru zona Osaka, unde este preparat din 1930. 

(sfârșit) 

Stupul (prima parte)

Era sâmbătă dimineață. Abia ce-mi terminasem micul dejun frugal și lâncezeam sub fereastra deschisă a bucătăriei, încercând să croșetez primele ochiuri ale unei zile ce se anunța anostă, asemeni de altfel celorlalte taman înnodate. Am auzit telefonul ca prin vis, țârâitul său abia furișându-se printre trilurile unei păsări mici și zburlite, ce se așezase pe balustrada balconului de alături. Primul impuls a fost sa nu răspund. Mai bine de nouăzeci la sută dintre telefoanele pe care le primeam erau de la oameni pe care nu-i cunoșteam și care voiau ceva de la mine, fie să-mi reînnoiesc abonamentul la cablu, desigur la un preț mai mare, dar cu milioane de beneficii, fie să plătesc nu știu ce taxe restante, fie să mă asigure că bursa e în scădere și e momentul potrivit pentru a face investiții pe piața de acțiuni, fie pur și simplu pentru a-mi cere să dau muzica mai încet, astfel încât vecina de jos, aproape surdă, să poată asculta știrile. M-am rupt totuși din lâncezeala în care începuseră să-mi crească rădăcini și am răspuns. 

- Alo, So? – atât s-a auzit, apoi liniște. Era o voce feminină plăcută, tânără, dar care nu deschidea nicio fereastră, oricât am răsfoit la repezeala registrii memoriei. Faptul că îmi vorbea pe numele mic însemna totuși că mă cunoaște destul de bine, dacă nu chiar foarte bine. 

- Da, eu – am răspuns neutru, dar intrigat de apariția vocii. 

- Sunt Nanako, cred că mă mai ții minte. Nanako Abe.

- Ooo... Nana, ce mai faci? Mă bucur să te aud. 

Nu mă bucuram neapărat să o aud pe Nana, dar așa vine vorba când intri în contact cu o persoană cunoscută pe care n-ai mai auzit-o de mult timp. Încă nu apucasem să procesez ce ar putea însemna reconectarea cu ea. 

- Și eu mă bucur să te aud, So – a replicat Nana și am simțit cum vocea ei capătă o tonalitate cu o treaptă mai luminoasă. Apoi, pentru câteva clipe, am tăcut amândoi. În fundal se auzea vuietul străzii, motoare, voci, o sirenă, vântul, semn că Nana mă sunase cel mai probabil de la un telefon public. 

- N-am fost în apele mele în ultima vreme și m-am gândit ca poate vrei să ieșim să bem o cafea împreună. Ne putem plimba prin parc dacă nu plouă. Sau poate mergem la un film dacă îți face plăcere... 

- Sigur, mi-ar plăcea. Pe la șase ar fi ok să trec pe la tine? – am întrebat-o, deși imediat mi-am dat seama că nu știam unde stă. 

- Nu, prefer să ne vedem în oraș. În centru la Lilo Roasters(1) ar fi cel mai bine, cred eu.

- OK, e bine așa și pentru mine. La șase? 

- Da. 

Confirmarea întâlnirii venise spontan, nu apucasem să judec nimic, să fac vreo socoteală, să mă gândesc dacă vreau sau nu să mă vad cu Nanako. Cel mai probabil amintirea întâlnirilor noastre anterioare fusese cea care răspunsese în locul meu. O cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, în primăvară. Intrasem într-un local să mănânc iute ceva și să mă întorc la muncă. Nana a venit la masa mea și m-a întrebat ce doresc să comand. Eram cu ochii în meniu, încercând să găsesc o porție ce poate fi preparată rapid, dar care să-mi și țină de foame până la sfârșitul zilei. Când am ridicat ochii să-i spun ce doresc. am rămas surprins de zâmbetul ei. Nu era o frumusețe, dar avea un zâmbet copleșitor. Imediat ce fluturii din colțul buzelor s-au ridicat luându-și zborul, am văzut cum întreg localul începe să se înmoaie ca un flan(2) uitat în farfurie, pereții au prins a se topi, alunecând în stradă odată cu mesele și cu toată nebunia din jur, ca după o viitură colosală de lapte condensat spălând versanții înaltului. Rămăsesem pe fostul amplasament al localului doar ea și cu mine. M-am pierdut, am uitat pe dată ce am vrut să comand și a trebuit să caut din nou în meniu. Am mâncat repede, cu noduri în gât, perpelindu-mă întruna în încercarea de a pune la cale un plan pentru a-i obține numărul de telefon. Am plecat fără să i-l cer. Aveam emoții în fața femeilor. În special atunci când, dintr-un motiv sau altul, îmi făceau inima să tresară. Ăsta era și motivul principal pentru care rămăsesem neînsurat până la treizeci și doi de ani. Dar inima a tot tresărit, a țopăit pe drumul către casă, s-a tot lovit cu capul de pereți ca un pistil de porțelan într-un clopot delicat împodobit cu desenele lui Hokusai(3), apoi a stat de veghe toată noaptea, iar dimineață n-a vrut să se atingă de nimic. Mi-am făcut curaj și după muncă m-am dus din nou acolo. Am căutat-o din ochi. M-a văzut și a venit imediat ce-a terminat cu clientul pe care-l servea. Avea sprâncenele adunate deasupra nasului, semn că era încordată. „Ooo, ce teamă mi-a fost când te-am văzut. Am știut că nu ai venit să mănânci. Am crezut că ceva nu a fost bine în ziua dinainte și te-ai întors să ceri socoteală” îmi spusese ea mai târziu. M-am bâlbâit și până la urmă i-au spus printre adânci inspirări că venisem doar ca să-i cer numărul de telefon. Ea a râs, avea dinții regulați și frumoși. Mi-a spus că nu are telefon, dar că dacă vreau să ne vedem pot să o aștept în ziua următoare peste drum, la șase, când i se termină schimbul, sau o pot suna la telefonul din capul străzii dacă îi spun precis ora. Am așteptat-o a doua zi peste drum. Ne-am plimbat prin parc, am mâncat o prăjitură prea dulce după gustul meu, am văzut un film mediocru la primul cinematograf care ne-a ieșit în cale, apoi am invitat-o la mine acasă. N-a părut nicio secundă că ezită. Am făcut dragoste ca doi copii, un pic derutați de apropierea neașteptată, un pic stânjeniți de goliciunea prea albă și de lumina veiozei care tăia felii din trupurile noastre împletite. Nana avea douăzeci și patru de ani și lucra la restaurant pentru a strânge bani de facultate. Visa să se facă ziaristă. Nu prea aveam pasiuni comune. Nu o interesau cărțile, preferând să răsfoiască reviste în timpul liber, din muzică asculta doar noutățile venite din State, în schimb era interesată de modă, îi plăceau plimbările, dar numai prin oraș, n-ar fi ieșit în ruptul capului să cutreiere munții. Ne-am mai întâlnit fix în alte șapte ocazii. De fiecare dată am tăiat cafeaua, prăjitura, plimbarea și filmul și ne-am rezumat la sex. Stinghereala dispăruse aproape de tot, iar hormonii, care fuseseră învățați să danseze la prima întâlnire și prinseseră gustul, izbucneau în urale și apoi în zbenguieli nebune, de fiecare dată când ea răspundea pozitiv apelului meu. Nu era un sex pasional, ci mai degrabă unul de întreținere, o necesitate fiziologică ce se dorea a fi împlinită, pentru a nu începe să excaveze din interior și a nu crea crevase periculoase unui întreg ce se voia rotund. De altfel viața mea sexuala fusese destul de subțire până atunci, cu întâlniri ocazionale și pendulări în jurul credinței că sexul vine dintr-un reflex animalic, iar eu, ca om, ar trebui să-mi controlez acest impuls neuman, care nu aduce decât o bucurie momentană și nimic altceva, poate doar o greață și o dezamăgire surdă multe zile după aceea. Cred că din această cauză nici nu au fost mai multe întâlniri cu Nana. Poate că s-a adăugat la asta și faptul că nu aveam mai nimic în comun, în afara dorinței de a sonda plăcerea carnală ce încolțise înlăuntrul nostru. Cu atât mai mult m-a surprins revenirea ei, după o atât de lungă tăcere. 

La șase am fost la Lilo. Am băut o cafea bună și am stat pe îndelete de vorbă. După vreo oră am mers în altă parte și am mâncat o prăjitură. A fost mult mai bună decât prima. Apoi am căutat împreună un film. Ea a ales „In the Mood for Love” ce tocmai apăruse. Mi-a plăcut, dar trupul meu era deja chinuit de gândul că la finele lui vom merge la mine și vom face dragoste, așa că imaginile de pe ecran se împleteau nepotrivit cu imaginile ce se proiectau în cutia mea craniană. În semiîntunericul sălii îi studiam profilul arzând în flăcările ecranului, pieptul mic înălțându-se și coborând ritmic, palmele împreunate deasupra genunchilor. Eram tentat să o ating, să-i mângâi brațul, coapsa, dar știam că dacă o să fac asta chinul avea să fie și mai amarnic.

- Mergem la mine – m-a informat scurt, foarte sigură pe ea, după ce proiecția s-a încheiat. M-a surprins, căci de fiecare dată ne refugiasem în apartamentul meu, destul de cochet, ea evitând să-mi vorbească despre cuibul său. Am casa mea acum. Am găsit o garsonieră ieftină, un bloc nou lângă Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost o parcare, dacă știi zona. Spațiul e mic, dar e chic. Și e al meu – a continuat cu mândrie în glas.

Nu ne-a luat mult să ajungem, vreo cincisprezece minute. Am parcat în subsol și am urcat cu liftul. Pe palier erau șase uși identice, probabil șase garsoniere. Nu era elegant, dar era homy, totul era nou și curat. Camera Nanei era într-adevăr mică, nu avea loc decât pentru un pat și o comodă. Un dulap pentru haine era încastrat într-unul din pereți, în timp ce pe ceilalți doi erau agățate rafturi. Un televizor era aninat între două dintre ele. Un spațiu și mai mic servea drept bucătărie. Exista acolo o chiuvetă minusculă, cam cat o oală mai mare, o plită electrică deasupra unui frigider mic, asemănător cu cele din hoteluri și un dulăpior în perete, cu trei rafturi pentru vase. Baia era separată. Desigur, nu avea cadă, ci doar un duș. Ceea ce m-a surprins însă cel mai mult la mica ei garsonieră era o fotografie a ei, format A5, frumos înrămată, așezată pe una dintre policioarele din perete. I-o făcusem chiar eu în parc, la prima noastră întâlnire. M-am speriat un pic. Nana simțea cu adevărat ceva pentru mine? De asta păstrase tocmai acea fotografie dintre toate cele pe care le avea?! Căci din partea mea nu fusese niciodată vorba de sentimente, era o prietenă de hârjoneală și atât. Nu aveam nicio îndoială în privința a ceea ce simțeam și considerasem întotdeauna că și ea privea la fel lucrurile. Învârtindu-mă un pic prin cameră am descoperit însă altceva, ce m-a pus și mai mult pe gânduri. Era vorba despre un flyer cu noutățile din cinematografe, vechi de trei ani, pe care îl primisem odată cu biletele la filmul pe care îl văzusem împreună. Păstrase deci și flyerul. L-am ridicat și i l-am arătat. A râs. 

- L-am găsit în cutia mea cu prostioare. Eram curioasă să știu dacă mai ții minte ce e. Mai am și o floare de ume(4) presată, cea pe care mi-ai pus-o după ureche în parc, dacă vrei să știi. Uite acolo – mi-a arătat ea pe unul din rafturi, apoi s-a apropiat, mi-a smuls flyerul din mână, l-a așezat la loc și a început să-mi descheie nasturii cămășii. 

Orice urmă de sfială dispăruse. Eram doi oameni maturi, responsabili, care încercau să umple un gol pe care singuri îl dezveleau. Nevoia de atingere fizică creștea cu fiecare întâlnire. Nu mai încercam să-mi suprim dorințele, le lăsăm să se deschidă, așa cum se deschid cupele de lalea sub sărutul soarelui și încercam să le umplu bolul cu scrâșniri ale simțurilor, cu gemete smulse din miezul pântecului, cu luciri de priviri alunecând peste pielea aburind. Pe de altă parte și Nanako se schimba pe măsură trecerii timpului, dar într-un mod care mă îngrijora. Nu fusese niciodată pasională, ba aș putea spune că la primele noastre întâlniri, în urmă cu trei ani, o găsisem oarecum rigidă, nu neapărat rece, dar aparent nepăsătoare. Făceam dragoste așa cum mâncam prăjituri sau discutam despre filme, unul din puținele domenii în care aveam ceva să ne spunem. De când reluasem legătura se schimbase complet, era ca un delfin care atinge pentru prima dată apa oceanului. Nu era vorba de pasiune, ci de o trăire complexă, cu toate simțurile, deși, curând aveam să-mi dau seama că era vorba de o trăire doar până la limita epidermei. Aveam senzația că nimic nu trece dincolo, nimic nu ajunge în suflet. Nanako părea o mașină de făcut sex, un robot care rulează perfect programul care i-a fost instalat și care se perfecționează învățând din propria-i experiență. Sufletul părea că i s-a evaporat complet, așa cum se evaporă miresmele florilor adunate în glastre, lăsând locul unui trup zvâcnind în smucirile unor sfori al căror capăt se afla dincolo de tavanul încăperii și chiar de acoperișul clădirii.  

- Nanako, ceva nu e în regulă, nu știu să spun exact ce, dar așa simt - am recunoscut eu în cele din urmă, după câteva luni bune. Cred că greșim undeva. Cred că ne afundăm prea mult în mlaștina simțurilor și uităm că suntem oameni, uităm să privim înlăuntru, să judecăm, să dorim și să căutăm împlinirea dorințelor. Cred că am lăsat să ne scape esența și am inversat un pic ordinea lucrurilor. Poate că ar fi bine să ne oprim pentru o vreme, să încetăm să ne vedem, să lăsăm gândurile și simțirile să se sedimenteze.  

- Hai, nu fi copil! – m-a întors Nanako zâmbind. Nu îți mai plac? Atingerile mele nu te mai plimbă pe buza cerului? Zvârcolirile pântecului nu mai aprind focuri de artificii în creierul tău obosit? Privirile lui Nanako se încețoșau pe măsură ce vorbea, pentru ca în final să se umple de lacrimi. Am luat-o în brațe.  

- Nu-i vorba despre asta, îmi placi. Îmi place să fac dragoste cu tine, să te ating. Îmi place grozav. Dar am senzația că ne ducem în jos, că alunecăm pe un tub care ne coboară undeva spre miezul Pământului. Și cu cât ne vedem mai des, cu atât simt cum viteza acestei alunecări crește. Trebuie să rupem undeva lanțul ăsta. Și să-i punem zale noi - i-am mai spus și m-am smuls din brațele sale, ieșind în viteză pe ușă, fără să mai aștept un răspuns. 

Și probabil că relația mea cu Nanako s-ar fi încheiat acolo, în acel moment, dacă imediat după ieșirea pe ușă n-as fi făcut o descoperire care să ne schimbe viața. Ieșisem din camera ei și mă îndreptam către lift, când am observat ușa de alături deschisă. În mod normal nu mi-aș fi băgat nasul, dar aruncând doar o privire am cuprins întreaga încăpere, mică fiind și am rămas complet surprins de ceea ce văzusem. Camera arăta identic, dar absolut identic, cu cea a lui Nanako. Poate nu m-ar fi mirat atât de tare până la urmă, căci fuseseră pesemne mobilate asemeni de aceeași companie angajată de proprietarul clădirii, dar erau detalii care frapau și mai ales fotografia. O fotografie A5, cu o ramă identică cu cea a lui Nanako și care prindea în chenar chipul unei fete tinere, ședea pe raftul al doilea al peretelui dinspre sud. Am intrat pe vârfuri și am ridicat fotografia. Fata nu aducea cu Nanako, deși părea să aibă cam aceeași vârstă, dar fotografia semăna atât de mult. Alte câteva nimicuri, care păreau să lege doi îndrăgostiți, erau împrăștiate pe rafturi. Am lăsat fotografia și am fugit.     

(1) LiLo Coffee este o cafenea deschisă de doi tineri vizionari, Hotta și Kata. Activitatea se desfășoară în trei locații, LiLo Coffee Roasters, LiLo Coffee Kissa și LiLo Coffee Factory, toate în Osaka. 

(2) Flan este un desert răspândit în toata lumea, făcut din lapte, lapte condensat, ouă și zahăr, foarte asemănător cu crema de zahăr ars. Se pare că a fost preparat pentru prima dată în Imperiul Roman

(3) Hokusai, care a trăit între 1760 și 1849 a fost un pictor japonez de ukiyo-e, gen artistic al litografierii cu blocuri de lemn. Este cunoscut mai ales pentru seria de stampe Fugaku hyakkei („100 de imagini ale Muntelui Fuji”) și Hyakunin isshu uba ga etoki („Ilustrații pentru 100 de poeme”) din care au fost însă terminate doar 27

(4) Ume este numele caisului japonez (numit uneori și prun japonez), un arbore originar din China dar care crește și în Coreea și Japonia. Este cultivat în grădini și parcuri, cu scop ornamental, pentru florile și fructele sale.

(prima parte)

Lin Lin

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției de pictură de la A2Z Art Gallery. Venisem târât de Pierre, pentru a-l susține și a fi un prim admirator al lucrărilor sale. Din păcate picturile nu făceau ca pereții sufletului să capete calde vibrații. Dar eram prieteni buni și nu puteam să-l refuz. Galeria era plină de lume când am ajuns. Fum, șampanie fină, minijupe, talii subțiri, papioane, pipe, sacouri cu coatele peticite și peste toate un zumzet continuu ca o prăvălire îndepărtată de ape. 

Am întârziat intenționat, ca să trec peste speechurile de început. „Pierre este un artist complex. Prin creațiile sale, dovedind o desăvârșită mânuire a penelului, el configurează o lume miraculoasă...”. Știu textele astea pe dinafară. Variază puțin în funcție de talentul și zona artistică în care se bălăcește pictorul, dar altfel același discurs ce poate fi aplicat sutelor de artiști.

Lin Lin era o fată firavă, tunsă băiețește, cu un aer ștrengar și cu ochii așezați la marginea feței, parcă înadins fugind unul de altul, pentru a putea prinde dintr-o privire și marginea din stânga și cea din dreapta a șevaletului. Purta un pantalon-salopetă verde și o bluză albă cu dantelă, iar în picioare o pereche de balerini galbeni. Făcea notă evident discordantă cu restul mulțimii simandicoase. 

Picturile lui Lin Lin se deosebeau de toate celelalte. Dacă majoritatea pictorilor împrăștiau pe simeze dungi și cercuri colorate, oarecum drepte, oarecum rotunde, Lin Lin aduna fulgi. Tablourile ei păreau formate din fulgi care la fiecare adiere sunt gata să zboare și să cadă apoi pe umeri pentru a se îmbiba în țesături sau pentru a se topi în plete. Culorile lucrărilor sale erau pale, de parcă Lin Lin își înmuia cu teamă penelul în culoare. Sau poate că teama venea la atingerea pânzei, pe care nu voia s-o rănească.   

Lin Lin a trecut neobservată de public, care s-a îndreptat cu ochelari de cal spre numele mari, dar și de majoritatea criticilor. I-a atras însă atenția lui Nicolas Bourriaud, care a amintit-o într-unul din discursurile care au încheiat ceremonia. Lin Lin, este un artist ale cărei lucrări captează vederea prin originalitate – a spus el fără să-i arunce vreo privire, ca și cum ar fi vrut doar să facă o notă pe un petec de vorbă, ca să nu uite. Dacă Lin Lin va adăuga mai multă forță și mai multă culoare lucrărilor sale, va ajunge departe – a încheiat el scurt.

Și Lin Lin l-a ascultat. Anul următor a lăsat deoparte acuarela și a acoperit pânzele în guașă. Nu le-a dispărut delicatețea, dar au început să capete greutate. Fluturii nu mai zburdau prin pânzele sale, locul lor fiind luat de păsări cu aripi mari care acopereau aproape în întregime cerul. Culoarea se rostogolea vioaie, ca un hopa-mitică făcând tumbe. Lumea a început să îi aprecieze lucrările, oprindu-se de-acum în fața lor, cu atât mai mult cu cât Nicolas Bourriaud a aplaudat schimbarea la vernisajul expoziției din Lyon, un an mai târziu. 

Am avut surpriza ca Lin Lin să mă recunoască atunci. A tresărit când m-am apropiat, a zâmbit cald și mi-a întins o mână de copil. Dacă la prima întâlnire o descoperisem mică și firavă, acum îmi părea că se topise de-a dreptul, asemeni unui om de zăpadă, care însă se-mpresoară cu căldură nu din exterior, ci din lăuntru. Părea obosită și împuținată. I-am spus asta și a murmurat aproape fără să dezlipească buzele, zâmbind însă în același chip ștrengar: Ooo, nu-ți fie teamă, are grijă Mama Yi de mine, nu pier eu atât de ușor. 

Pe Lin Lin aveam să o mai văd și la alte vernisaje, la Londra, la Frankfurt, la Milano. Lucrările sale erau de acum apreciate de public și de critică. Își pierduseră într-o oarecare măsură grația, însă căpătaseră nu doar greutate, căpătaseră forță, ascuțime, pentru a se înfige în ochiul privitorului, fiind în asemenea măsură încărcate de culoare, încât ai fi putut spune cu mâna pe inimă că acolo e o bucată de braț, o cărămidă dintr-un zid, o privire decojită din dejurîmprejur, o felie de suflet. Lucrările arătau mai mult ca un basorelief, decât ca o pânză pictată.

Dar pe măsură ce lucrările sale căpătau mai multă forță, Lin Lin apărea tot mai slăbită. La ultima întâlnire de la Factory18, în Viena, nu am recunoscut-o. Nu numai că era o firavă umbră a femeii ce-o cunoscusem în Paris, dar devenise parcă transparentă, culoarea din trup scurgându-se în pantofi. Mă speriam de fiecare dată când cineva se apropia, ca nu cumva s-o calce, să treacă peste ea așa cum treci peste preșul întins la ușă. Devenise însă faimoasă, iar succesul ei mă bucura. 

Apoi, pentru o bună bucată de vreme nimeni nu a mai văzut-o. Apărea pe primele pagini ale ziarelor, în emisiunile televizate de artă, în analizele criticilor. Dar în persoană niciunde. 

După trei de ani de la dispariție, am decis să o caut. A fost tare greu. Nimeni nu mai știa nimic despre ea, dispăruse ca un fum în zăpadă. Unul dintre prietenii ei chinezi și-a amintit însă că văzut-o în Madaozhen, unde locuia împreună cu bătrâna ei mamă. Am găsit-o în sfârșit într-un bloc comunist făcut din cuburi, cu pereți reci, cenușii. Mi-a deschis Mama Yi. Avea obrajii zbârciți, făcuți parcă din vorbe lepădate. Lin Lin - am întrebat - unde e? Femeia s-a codit să spună ceva. Apoi, fiindcă am arătat că nu am de gând să plec, a deschis ușa spre micul dormitor. Iar acolo, într-un colț al patului, era ceea ce rămăsese din Lin Lin. Din femeia cu aer ștrengar mai era doar un ghem de carne. Se topise ca înghețata lăsată în farfurie. Brațele îi deveniseră două cioturi, trupul se împuținase încât părea al unui miel, iar fața arăta precum o pictură uitată în ploaie, cu făgașe scurgându-se-n carne, ducând cu ele culoare și miez. Am înțeles tot. Am închis ochii și-am fugit. 

La Paris, același Nicolas Bourriaud anunța nașterea unei stele de nivel mondial.