Craniul

A fi sau a nu fi, declama actorul. Murise demult, dar costumul său arăta mereu impecabil sub reflectoarele scenei. Trecuse parastasul de 7 ani, iar el tot mai încerca să afle sensul vieții, ținând în palmă la fiecare spectacol un cap de bărbat, de obicei din primul rând. Cine și-ar mai duce povara vieții, de n-ar fi groaza tainei ce urmează, încheia actorul apocaliptic, în timp ce capul dădea din cap ca și cum ar fi priceput. Spectatorii alergau înspre casă pentru a cumpăra cât mai multe bilete.

(Una dintre povestirile de 500 de caractere cu titlu dat scrise pentru Ficțiuni Reale. Am scris câteva sute, dar aceasta îmi pare una dintre cele mai reușite.)  

timpul

am lăsat afară o prăjitură 

simplă, cu blat de pandișpan 

cu caise din loc în loc

și zahăr pudră pe deasupra

a venit timpul și a mâncat-o

mie mi-au rămas câteva firimituri

pe care, până să mă dezmeticesc

a mână de furnici harnice le-au luat în spinare

și duse-au fost

Haosul

Lem era la piscină când a aflat vestea. Nu era cine știe ce lux, doar o conservă de sardine în care plouase și în care încă mai persista mirosul de pește, înconjurată de o tufă deasă de portulaca oleracea. „Vine Ragnarök” scria în misivă. Atât și nimic mai mult! Nici „vino să mă salvezi”, nici „ascunde-te”, nici „te-am iubit, o să mor cu tine-n gând”. Doar „Vine Ragnarök”. Lem a luat biletul de la valkiria cu picioare lungi și torsul de statuie grecească și l-a răsucit pe toate părțile, dar nu a găsit niciun alt cuvânt în afara celor două ochite din prima privire. Cum stătea prost cu memoria, dar nu atât de prost încât să nu știe cine e Ragnarök, la a doua privire a citit mult mai clar „Fii atent, vine sfârșitul lumii!”. A împăturit biletul și a rămas în nemișcare. Nu avea îndoieli în privința avertizării primite. Erau informații la prima mână, chiar din cer, din Valhalla. Dacă nici Loki nu știa când vine sfârșitul lumii, atunci nimeni nu mai știa. Rămase încremenit așa multă vreme. Când se scutură, se miră de sine însuși. S-ar fi așteptat să se sperie, să înceapă să tremure, să alerge ca un nebun de la un capăt la altul al pajiștii. Dar nu, el rămăsese cu bărbia sprijinită pe marginea cutiei de sardine, contemplând florile câmpului. Până la urmă ce-ar fi putut face el, Lem, pentru ca sfârșitul lumii să mai întârzie puțin?! Sau mai mult. Nimic, căci era o biată viespe cu un pic de atitudine războinică. Și doar urma sfârșitul Universului, nu numai a lumii viespilor, nu numai a lumii pământene, ci și a cerului cu toți zeii săi, cu Odin, cu Oxo, cu Thor și Freyr și Frigg și Baldur și cu toate animalele lor ciudate, cerbul Eikthyrnir, capra Heidrun, corbii Huginn și Muninn, sau lupul Fenrir. Sfârșitul Universului nu se putea compara cu sfârșitul unei vieți obișnuite, era ceva măreț, impunător și magic în același timp. Apoi gândul îi fugi spre Loki. Cu siguranță că ea nu avea aceeași părere atâta timp cât scrisese pe bilet cele două cuvinte și i-l trimisese tocmai de pe lumea cealaltă. Lui Loki îi era de bună seamă frică de moarte, chiar dacă se afla în miezul ei. Sau poate tocmai de aceea. Și brusc îl cuprinse tremurul. Ieși din piscină, își scutură aripile de câteva ori ca să se zvânte și o porni către casă. 

   

Când Lem intră în Valhalla deghizat în rădașcă nu avea niciun pic de teamă. Ce ar fi avut de pierdut dacă ar fi fost prins, când Ragnarök avea oricum să prefacă totul în scrum în cel mai scurt timp?! Se alinie în rând cu rădaștele, trecu de controlul caprei Heidrun și intră în Værelse. De cum păși înăuntru înțepeni. În zilele pe care le petrecuse acolo, văzuse soldații lui Oxo ucigându-și timpul în lupte amicale cu fandări elegante și în chefuri interminabile cu băutură și dansatoare exotice. Acum soldații erau toți în picioare, acoperiți de armuri din cap până-n tălpi și înarmați până-n dinți. Stăteau aliniați și înghesuiți unul în altul, ascultând cuvintele de îmbărbătare ale comandaților. Lem nu văzuse atâția soldați în întreaga lui viață. Și nici n-ar fi bănuit că există atât de mulți. Privind pe deasupra coifurilor priveliștea se înfățișa ca o îngrămădire fără margini de gâlme mici și rotunde, asemeni nisipului privit de la nivelul mării.  

- Asta nu-i nimic, dar tot Asgardul, Alfheim, Jotunheim, Midgard, Muspell, Nidavellir, Niflheim, Svartalfheim, Vanaheim sunt și ele pline ochi cu soldați – îi șoptise Loki. E o nebunie ce se petrece aici. Iar nouă nu ne-a mai dat drumul să ne întoarcem, ba mai mult, toate celelalte rădaște sunt aduse încoace. Nu știu de ce, nu ne-a spus nimeni. 

- Brrr - se cutremură Lem îmbrățișând-o pe Loki. Vrei să ne întoarcem?

- Nici eu nu mai știu sigur ce vreau. Aici o să fie o luptă îngrozitoare, măcel o să fie. Pe de altă parte când va sosi Ragnarök cu oștirile sale, Pământul va fi primul care va cădea. Dar Pământul e cel care m-a născut, e cel care m-a hrănit, pe Pământ sunt florile și iarba și roua de pe frunze - icni rădașca și în cele din urmă izbucni într-un plâns hohotit în brațele lui Lem. 

- Bun, ne întoarcem! – hotărî Lem pentru amândoi. Dar cum naiba ieșim de aici? Toate porțile sunt închise și zăvorâte.

- Toate cu excepția porții Edda, cea mai mică dintre porțile Valhallei, de fapt e atât de mică încât abia poate fi văzută cu ochiul liber. Odin are un bulgăre de apă pe care îl folosește ca pe o lupă pentru a ști cine intră și cine iese pe poartă. Acolo vin ultimele rădaște – suspină Loki, apoi îl apucă de mână și-l târî după ea. 

Așteptară vreme bună până să se deschidă porțile Eddei, si când ele se crăpară, se strecurară pe furiș și se treziră în frunzișul bătrânului copac Yggdrasil, cel care adăpostea cele nouă lumi de dincolo de marginile cerului. Era un aer chiar de sfârșit de lume. Niciun zgomot nu clătina auzul, nicio adiere de vânt nu mângâia urechile, nicio frunză nu tulbura împrejurul. Toate stăteau înțepenite, așteptând parcă o explozie stelară. 

- Stai aici – îi spuse Lem ascunzând-o sub o frunză verde aprins. Eu o să caut să văd ce-i de făcut ca să ne întoarcem și vin imediat.

Apoi Lem începu să sară de pe o frunză pe alta, privind în zare spre ceea ce ar fi putut fi armata lui Ragnarök. Dar nu se vedea niciun nor învârtoșat, nu se auzea nicio învolburare de armuri, nu se clintea niciun fir de senin. „Măi să fie, se pare că tipul ăsta s-a răzgândit, ori poate că iscoadele lui Odin nu și-au făcut treaba. Bag seama că nu-i deloc pe aproape. Lem înaintă totuși din frunză în frunză până la marginea unui ram pentru a se convinge definitiv. Niciun zgomot, nicio clătinare a văzduhului, nicio scamă în senin. „Avem tot timpul din lume, tipul ăsta n-o sa ajungă aici prea curând. Trebuie să tocmesc o valkirie care să ne ducă înapoi pe Pământ. Nu cred că va fi ușor, căci paza este de o sută de ori mai strictă și nu văd de ce și-ar asuma cineva un asemenea risc. Pe de altă parte, dacă tot vine sfârșitul lumii, ce-am mai avea de câștigat sau de pierdut fiecare dintre noi?!”. Tocmai când își vorbea astfel sieși, pășind îngândurat înapoi către frunza unde o lăsase pe Loki, îl zări pe străin. Era mic-mic, nu mai înalt decât o muscă, era îmbrăcat într-o armură ușoară și avea sub braț o suliță care, pe lângă cea a viespilor serioase, părea o jucărie pentru copii. Lem zâmbi. Era simpatic individul. Așa cum se arăta, părea un puști îmbrăcat în hainele de militărie ale lui taică-su, căruia îi furase și spada ce-i atârna acum peste vârfurile picioarelor învelite în ciorapi de zale. Lem era sigur că tipul fugise din Valhalla ca și ei. Probabil că îi era teamă să lupte și căuta o scăpare. 

- Salut. O să fie o nebunie, este? – îl încercă Lem.

- O să fie – confirmă străinul.

- Ce-ai de gând să faci? – îl cercetă Lem mai departe.

- Ce mi-a fost scris. Nimic mai mult, nimic mai puțin – mormăi enigmatic individul.

Apropiindu-se și privindu-l mai atent, Lem constată că nu avea deloc chipul unui copil, ba dimpotrivă, avea fața unui războinic sângeros. O claie de păr încurcat și smucind în toate direcțiile îi acoperea creștetul, o barbă lungă îi atârna până la brâu, rulată ușor înspre vârf, în timp ce ochii întunecați erau înconjurați de cearcăne mari, iar obrajii îi erau brăzdați de cute adânci.

- Hmmm... dar cine ești tu? Nu cumva oi fi Oxo?

Necunoscutul scutură din cap. 

- Ești Odin? – mai încercă o dată Lem.

- Pe Univers, sunt Ragnarök și încetează odată cu întrebările astea tâmpite. Am și așa destule pe cap – se stropși individul.

Lem făcu ochii mari cât Sirius și Canopus. Îl mai privi o dată atent pe cel ce aducea haosul, sfârșitul lumii, dezmembrarea Universului și nu-și putu ascunde un zâmbet care i se lăți obraznic pe toată fața. Și el, ca toți ceilalți, se așteptase ca Ragnarök să fie o persoană impunătoare, ca Odin sau ca Zeus, ca Jupiter sau ca Ra, un luptător desăvârșit, un iscusit mânuitor al trăsnetelor și al vorbelor grele, un individ care să întunece pământul atunci când se ridică din jilțu-i de piatră. Își aminti pe dată de miile de șiruri de soldați aliniați din Værelse, cu armurile lor grele, cu armele lor ucigătoare, cu fețele lor războinice, așteptând înfrigurați marea încleștare. Dacă ar fi știut că așa arată cel ce stârnește haosul, nici nu s-ar fi sinchisit să mai purceadă la luptă, ar fi fost sub demnitatea lor de războinici. 

- Unde îți sunt soldații? – întrebă Lem într-o doară, privind absent peste umăr.

- Urmează să apară, trebuie doar să le fac un semn – bombăni Ragnarök cu morga unui șahist care nu știe încă dacă e bine să împingă pionul de la D2 la D4 sau nu și fără să mai aștepte vreun alt comentariu ridică degetul arătător în aer și începu să-l învârtă ca și cum ai învârti lingurița în ceai ca să amesteci zahărul cu lichidul brumăriu, doar că ceașca e răsturnată cu susul în jos. 

Pe dată cerul se întunecă, ca și cum s-ar fi aflat sub aripa unei păsări uriașe aflate în trecere. Apoi vântul începu să bată năprasnic, asemeni unei mașinării cu mii de brațe, având lame ascuțite la fiecare capăt al acestora, pe care le răsuceau necontenit. În câteva clipe dejurîmprejurul deveni un nor uriaș de deșeuri minuscule în care Lem recunoscu bucăți mici de aripi, resturi de armuri, frunze tocate, sau pietre transformate în nisip. Valhalla nu mai exista. Nici copacul Yggdrasil, nici Værelse, nici sutele de mii de oșteni așteptând înfrigurați, nici Loki. Nu mai era decât el și Ragnarök, plutind în abis ca două gunoaie celeste. 

Lem înghețase. Nu mai putea nici să respire. După o lungă perioadă de tăcere reuși să îngâne.

- Pe Dumnezeul Viespilor, totul a dispărut! Ai distrus lumea întreagă. De ce ai făcut asta?

- Ți-am spus doar. Ăsta îmi este destinul. Dar nu-ți fă nicio grijă, prin miliardele astea de resturi, e undeva o sămânță care o să încolțească într-o zi și în câteva catralioane de ani Universul va recăpăta o formă apropiată de cea pe care o cunoști – adăugă Ragnarök, apoi își trecu sulița dintr-o mana în alta și se scărpină în ureche cu cea rămasă liberă. 

- O Doamne, dar eu nu pot să aștept atât pentru a o reîntâlni pe Loki. Apropo, eu cum de-am scăpat din tocătorul asta de materie?

- Sincer, nici nu știu. N-a fost nimic planificat, dar când am ajuns în dreptul tău m-am gândit că ar fi bine să am cu cine sta de vorbă în pustiul ăsta măcar vrun milion de ani de acum încolo. Dar Loki cine-i, e una dintre zeițele voastre?

- Da, se poate spune și așa – icni Lem. Loki este cea mai minunată făptură din Univers.

- Serios? Eu auzisem de Afrodita, de Venus, de Nefertiti, de Frigg. De Loki cum de n-am auzit?

- Poate nu e chiar de talia Afroditei în ceea ce privește frumusețea, dar în privința sufletului o bate la fund de o sută de ori.

- Și tu în ce relație ești cu această Loki?

- Euuu... cred că o iubesc. De fapt sunt sigur. Sunt mai mult decât sigur, o iubesc! – adăugă Lem cu emfază apăsând pe prima silabă a fiecărui cuvânt. 

- Ce grad de rudenie e ăsta? Ți-e un fel de soră? 

- Mai mult decât atât!

- Ți-e mamă! 

- Mult mai mult decât atât. 

- Ți-e și soră și mamă. 

- Ești un prost. Se vede că n-ai iubit niciodată. De altfel, cu fața de aia de neanderthalian nici nu mă mir că nu s-a uitat nicio fată la tine.

- Ce e aia iubit? – se încruntă Ragnarök.

- Pfuuu... mi-e greu să-ți explic. Iubire e atunci când ți se topește sufletul, când începi să curgi pe dinăuntru ca un pârâu ce-și caută izvoarele, când nu mai știi de tine și te întregești unui trup din care nu-ți mai aparține nici măcar o particulă, când crezi că pășești, dar fapt zbori fără să ai aripi, când ajungi dintr-un salt cu ea în brațe pe Lună și adormiți îmbrățișați în curbura ei fără să vă fie teamă că alunecați înapoi pe Pământ.  

- Hmmm... din câte îmi spui iubirea asta e tot un fel de haos – murmură Ragnarök, decis că pionul de la D2 la D4 e o mișcare bună. 

- Da – zâmbi Lem - e tot un fel de haos, dar unul din care mori de plăcere...

- Deci și din iubire mori! – se miră Ragnarök.

- O, da! Mori și renaști, mori și renaști, de atâtea ori încât îți pare că ajungi la marginea lumii, aia înclinată, de unde simți că te verși în abis.

- Ooo, asta e mai ceva decât haosul lumii și renașterea Universului. E foarte interesant ceea ce-mi spui. Nu știam că există așa ceva.

- O fi interesant, dar Loki s-a dus în vârtejul ăsta de lame pe care l-ai creat tu. Iar iubirea mea e sfâșiată. Nu-mi rămâne altceva decât să mor și eu.

- Cred că aș putea face ceva pentru tine. Ca să nu mori. Și ca să nu mai suferi așa. 

- Doar dacă ai un buton de reset și aduci lumea înapoi cum a fost. Doar asta m-ar putea ajuta, dar mi se pare cea mai absur...

- Aș putea face asta pentru tine! – îl întrerupse Ragnarök, oarecum nepoliticos. Povestea pe care mi-ai spus-o mi se pare grozavă. Și cum ai deja un haos, nu cred că-ți mai trebuie unul. Așa căăă... o să aduc totul înapoi cum a fost și o să mai trec pe aici peste vreo mie de ani. Renașterea Universului mai poate aștepta un pic...

Și Ragnarök ridică iar degetul arătător în aer, începu să-l învârtă, de data asta în sens invers, ca și cum ai învârti lingurița în ceai ca să amesteci zahărul cu lichidul brumăriu, doar că ceașca e răsturnată cu susul în jos, până când Universul redeveni cum a fost. Lem privi curios împrejur. Totul părea să fie exact ca înainte de întâlnirea cu Ragnarök. Alergă degrabă înapoi și o găsi pe Loki sub frunza verde aprins unde-o lăsase. 

- Ai găsit? 

- Ce?

- Cum să ne întoarcem.

- O, daaa, am găsit! – murmură Lem și o strânse în brațe. 

Fatacaretransformăpisoiiînmandarine

- Ea e. Vine! – șopti Bastet, scrutând trotuarele cocoțată pe acoperișul șubred al clădirii. 

- Sigur e ea? Să nu intrăm în alte belele! – întrebă una dintre vocile din subsolul clădirii mohorâte și nouă perechi de luminițe începură să se clatine prin beznă ca o ploaie nehotărâtă de stele. 

- Ea e, Fatacaretransformăpisoiiînmandarine - confirmă Bastet. Puteți să ieșiți.

Pisoii ieșiră unul câte unul și fata îi scărpină pe fiecare sub bărbie. 

- Ăștia sunt ultimii – spuse Bastet coborând în grabă de pe acoperiș. Trebuie să plecăm cât mai repede din Orașul Cernit, până nu îl înghite noaptea cu totul, adăugă ea trăgând cu coada ochiului spre cenușiul care se furișa pe străzi, încerca fiecare ușă, fiecare fereastră și sufla în lămpile cu petrol.    

Fata cu rochie portocalie îi atinse cu degetul pe frunte și pisoii se transformară pe dată în mandarine. Apoi apăru camionul. Fata îi așeză pe toți într-o lădiță. Mașina scrâșni cu zgomot și apucă șoseaua spre est, către Orașul Culorilor Netulburate. 

(text scris pentru Jokeri de cuvinte pe poză dată și în limita a 1000 de caractere)

Valhalla gândacilor (final)

Lem se simțea însă în Værelse ca un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Nu avea stare, nu-și găsea locul, se sufoca. Încercă din răsputeri să înțeleagă dacă era viu sau mort. Era un mort trecut în lumea cealaltă, ca toți cei ce-l înconjurau, sau nu murise de fapt niciodată și ajunsese în raiul gândacilor dintr-o ciudată întorsătură a sorții, aceasta era dilema care-l măcina și avea puține elemente care să-l ajute în judecată. Începu să numere oi și duse numărătoarea până la o sută fără niciun fel de probleme. Apoi încercă să-și amintească lucruri de pe Pământ. Cuibul de sub streașina casei, pe maică-sa care îl avertiza mereu să nu fie lacom, luptele cu albinele când era prins la furat, petrecerea cu gașca din butoiul cu borhot când era să moară înecat și numai apariția lui taică-su care-l căutase toată ziua îl salvase, erau doar câteva dintre amintirile care i se perindau prin fața ochilor. Încercă să-și amintească o poezie pe care o învățase la scoală. N-o reținuse pe toată, dar reuși să recupereze din memorie câteva versuri întregi, plus alte frânturi disparate. Amintiri sale era curate și limpezi, mai puțin cele legate de ultima luptă de pe câmpul pe care îl găsiseră valkiriile, când fusese probabil lovit și gândurile îi fuseseră puternic zdruncinate. Trase linie și concluzionă că e viu, că fusese întotdeauna viu și că locul lui nu era acolo, că trebuia cu orice chip să se-întoarcă. Dar cum? Căci pe porțile Valhallei nu ieșise nimeni niciodată. Poarta Valgrind, ca și celelalte porți, erau construite numai pentru a primi suflete, nu și pentru a le permite să se întoarcă. 

O vreme lăsă baltă chefurile, retrăgându-se într-un colt al marii săli Værelse. Era exclus să ceară ajutor gândacilor, odată cu noua viață parcă fuseseră spălați cu toții pe creier. Nu știau decât lupte și chefuri, chefuri și lupte. De dormit nu mai simțea nimeni nevoia să doarmă, iar oboseala nu mai venea niciodată, indiferent de ce parte fusese depus efortul. Valkiriile nu l-ar fi ajutat nicicând, căci ele nu aparțineau lumii vii, ci aceleia ce se întindea dincolo de orizont. Iar glasul fără chip cu siguranță i-ar fi luat mai degrabă gâtul decât să-l ajute să plece, dacă ar fi aflat de el. Rămâneau doar rădaștele, dar și ele erau neam de gândac și oricât ar fi fost de ușoare, nu și-ar fi imaginat că ar fi putut ajuta o viespe să zboare. Numai căăă... Aici Lem făcu o descoperire care îi dădea speranțe, căci era o deosebire uriașă între rădaște și ceilalți locuitori ai Valhallei, rădaștele erau vii ca și el, ceilalți erau cu toții morți și recondiționați. Cum locul în Valhalla era rezervat doar vitejilor morți în bătălii, iar rădaștele clar nu se încadrau în categorie, Lem presupuse că ele erau aduse pentru o perioadă de pe Pământ pentru a-i bucura pe războinici, apoi erau duse înapoi, urmând ca Odin să hotărască mult mai târziu soarta lor.

Le cercetă vreme îndelungată pe fiecare, cum zâmbește, cum își unduie trupul, cum toarnă miedul în cupa de crin, cum își pleacă urechile la buzele masculului pentru a-i asculta vorbele, cum se eliberează din strânsoarea brațelor sale, sau dimpotrivă, cum se abandonează lor. Și o găsi pe cea pe care o căuta, o rădașcă roșcată, cu picioare lungi și gesturi tandre ca mângâierile lunii alunecând peste cochiliile aduse de valuri. Nu părea a se lăsa prinsă de voie în brațele masculilor și zâmbea rar, iar atunci când o făcea tulbura miedul din cupe și nectarul din butoaie.  

Lem se apropie de ea în pași mici, sacadați și bătând continuu din palme în ritmul muzicii. Rădașca îl privi surprinsă, apoi mișcările sale deveniră brusc mai vioaie și mai ample. Lem o înconjură în cercuri mici, rotindu-se în jurul său și continuând să bată din palme. Îi prinse mijlocul, dar șerpoaica se eliberă alunecând din strânsoare.   

- Ești cea mai frumoasă făptură din Univers. Ești mai frumoasă decât Luna ieșind udă din mare și mai pricepută în ale cântului și dansului ca o mierlă îmbătată de soare – îi șopti el în ureche aplecându-se peste umărul ei.

Mișcările rădaștei încremeniră pentru o secundă, de parcă întreg Universul își oprise rotirea, apoi continuă să danseze, încetând însă să-l mai privească.

- Mmm... iar trupul îți miroase de parcă te-ai tăvălit într-un câmp plin de sânziene, ruscuțe, cicoare, floarea miresei, margarete, untișor, lumânărică, mărul lupului. 

Brusc dansul se deșiră de pe trupul rădaștei, iar brațele sale rămaseră înțepenite în aer.

Îl apucă de-un cot și-l trase într-un colț al sălii. 

- Pe Sfântul Odin, cine ești? Nimeni nu-și amintește în Valhalla numele și miresmele florilor. Acestea sunt amintiri care se șterg odată cu moartea, pentru a nu-l face pe cel ajuns aici a-și dori să se întoarcă. Tu nu ai murit, ești mai viu decât mine. 

Lem clipi șăgalnic. 

- Sunt viu, e adevărat, sunt o viespe vie care a ajuns aici dintr-o neașteptată eroare. Și Lem îi povesti pe îndelete întâmplarea prin care trecuse. 

- Ești un idiot – șuieră rădașca și continuă să danseze și să-și unduie trupul și brațele. Aplaudă mai departe și mișcă-ți soldurile, nu sta înțepenit așa, o să ne vadă Oxo și n-o să ne fie bine niciunuia. 

- Oxo? Cine e Oxo? 

- Zeul Værelsei, unul din nenumărații zei ai Valhallei care își antrenează oștirea de suflete moarte pentru a le pune în slujba lui Odin în așteptarea bătăliei din urmă cu Ragnarök,

- Și Ragnarök ăsta cine naiba mai e, că am tot auzit de el?

- Haosul – șopti rădașca încet, ca și cum s-ar fi temut să rostească numele cu glas tare. E lupta ce-are să amestece nemărginirea, zeii, oamenii și toate celelalte suflete. Toți vor muri în urma ei, dar din colbul creat un nou Univers se va naște.   

După trei zile planul era pregătit și rădașca i-l explică în detaliu. 

- Taci și ascultă– îl pironise Loki cu ochii văpaie, căci aflase că acesta-i era numele. Va trebui să pleci când valkiriile vor veni în Valhalla să ducă dansatoarele înapoi pe Pământ. Nimeni nu știe când se va întâmpla asta, dar tu va trebui să fii pregătit. Eu voi afla cu ceva vreme înainte și când îți voi da semnalul tu te vei ascunde sub burta caprei Heidrun, cea care numără rădaștele care pleacă și pe cele care vin, iar când ultima va fi ieșit din Værelse, tu ai să te strecori degrabă și-ai să te pitești sub o frunză a mărețului copac Yggdrasil. Dar oricât va dura, tu nu trebuie să te miști și nici să ieși de sub frunză. Tu trebuie să aștepți să apară cerbul Eikthyrnir, cel care mănâncă întruna frunzele de stejar pentru ca să crească mereu altele noi, tinere și puternice și să țină copacul în viață. Tu ai să-l lași să te ridice odată cu frunza sub care te-ai ascuns și ai să i te așezi sub limbă cât el va mesteca frunzele de Yggdrasil. Ai să rămâi acolo până când te vei îmbiba în seva frunzelor magice și abia atunci vei scăpa de moartea în care ai fost învelit și de aripile de chitină și vei putea să te strecori printre buzele cerbului care rup frunza cea nouă. El va căuta mai departe să te înghită, dar tu ai să te ferești și ai să te așezi mereu sub bărbia sa, căci el cată mereu spre înalt și n-are cum să te vadă. Abia atunci să prinzi de picior pe una din valkirii și să urci în spinarea ei. Să stai nemișcat până când te va vărsa pe Pământ, îi mai spuse Loki, iar el ascultă cu luare aminte și făcu întocmai cum îi spusese. 

Lem clipi de câteva ori. Trupul nu-l mai durea, iar ochii nu-i mai erau grei. Își privi degrabă aripile. Erau ale sale, așa cum le știa. Aruncă ochii de jur împrejur. Nici o urmă a măcelului care avusese loc cu ceva vreme în urmă. Nici gândaci și nici viespi, doar flori de câmp care îi gâdilau nările cu miresmele lor. Își vântură aripile de trei ori, apoi își luă fără nicio osteneală zborul. Doar în urechi încă mai stăruiau cântecele Valhallei și pe retină încă se mai unduia trupul lui Loki.       

Valhalla gândacilor

Motto:

Arthur: Acum mă frământă următoarea întrebare, cum s-o numi Valhalla gândacilor?

Dan: Promit să mă gândesc și eu. O să trimit un gândac-spion micmicmic, atât de mic de nici nu există. Vedem ce găsește.

Lem încercă să crape puțin ochii, dar efortul îl obosi peste măsură. Îl durea tot corpul de parcă colțurile ochilor se continuau înlăuntrul privirii, treceau prin tot trupul și se agățau în celălalt capăt al său. Îi închise la loc, apoi îi deschise cu băgare de seamă, puțin câte puțin. Când priveliștea se înfățișă pe de-a-ntregul, îi închise din nou, gemând. Încearcă să îi redeschidă, de data aceasta cu teamă. De jur împrejurul său erau sute de cadavre. Trupuri sfârtecate, picioare rupte, ochi scoși din orbite și rostogoliți printre firele de iarbă, aripi frânte. Viespi și gândaci deopotrivă. Un măcel avusese loc nu cu mult timp în urmă. O luptă pe care ambele tabere o încheiaseră învinse. Încercă să își întindă aripile și s-o șteargă cât mai repede cu putință, dar acestea rămaseră înțepenite, ca și cum în calea sa de la cap la aripi gândul se oprise undeva în drum obosit, sau poate speriat. Abia atunci observă că trupul îi era învelit în giulgiu negru de chitină, dur și greu. Nici vorbă să poată zbura cu aripile acelea. Încercă să-și amintească ce s-a întâmplat mai devreme, dar fără folos. Cel mai mult îl sâcâia că nu putea înțelege de ce are aripi de gândac, când știa foarte bine că este o viespe. Trupul îi era de viespe, gândurile îi erau de viespe, dorințele la fel, doar aripile îi erau de gândac. Cel mai probabil s-au lipit de trup în timpul luptei, sau poate că mi le-am strâns singur pe lângă corp ca să creadă că sunt unul de-al lor și să scap cu viață, își spuse trăgând cu greu aer în piept. Pe lângă neînțelegerea cu privire la aripi, mai avea o problemă. Nu era deloc sigur dacă e mort sau e viu. Nu se putea mișca, nu-și simțea trupul, avea aripi de gândac peste un trup de viespe, toate astea îl făceau să aibă frisoane. Pe de altă parte gândea. Primea semnale din exterior, le analiza și putea trage concluzii. Asta era îmbucurător. Și tocmai când se gândea mai intens la opțiunea morții, le văzu. Le recunoscu dintr-o privire, erau valkiriile, libelule-fecioare, cu trupurile lor de zeiță, cu capul uriaș în care ochii se roteau continuu ca două baloane de păpădie clătinându-se în adierea vântului și cu picioarele lungi și puternice gata să apuce și să fugă. Una câte una coborau în planare deasupra câmpului, apucau trupul unui gândac și se înălțau înapoi către cer. Erau nenumărate, aliniate una după alta, șirul lor nesfârșit arătându-se pe cerul curat ca o coadă de zmeu fluturând. Auzise povești despre libelule-fecioare, tinere și puternice, bătând în permanență drumul între Pământ și Valhalla, Marele Palat, dar niciodată nu crezuse că există cu adevărat. Încercă din nou să miște aripile, fără însă vreun rezultat. Tocmai când credea că viața s-a sfârșit, că va fi strivit ca o râmă, simți cum este ridicat cu ușurință în aer. Încercă să se zbată, să scape, să se ferească de-o gură ce-o aștepta să-l atace. Dar nicio pereche de fălci nu încercă să-i sfârtece trupul fragil, nicio pereche de brațe nu încercă să-l strivească. Plutea lin deasupra Pământului ca atunci când aripile îi funcționaseră normal, doar că acum nu trebuia să facă niciun efort. Își reveni repede din încântare și încercă să înțeleagă ce se petrece. Și din nou îngheță. Sunt mort, apucă să șuiere prin gura întredeschisă. Sunt mort și merg în lumea de dincolo. Basmele cu insecte pe care le auzise de-a lungul vieții vorbeau despre libelule-fecioare ca despre acele creaturi înaripate care ajută războinicii viteji ce-au murit cu spada în mână să ajungă în lumea cealaltă, să ajungă în Valhalla. Nu era nicio îndoială, de aceea veniseră. De altfel, se întrebase adesea dacă există o Valhalla a gândacilor. Ar trebui să existe, poate nu cu numele acesta, ci cu altul, dar trebuie să existe, își spusese, căci Valhalla e a războinicilor viteji, nu e a oamenilor, nu e a vikingilor și nu e a zeilor. Iar când aflase că Valhalla nici nu e un nume propriu, ci însemnă de fapt sala celor căzuți, nu mai avu nicio îndoială. În locul acela se opriseră desigur pentru veșnicie și vikingii, și mongolii lui Timut Lenk, și falangele lui Alexandru cel Mare, și legiunile romane, și gândacii cu corn, poate și câteva viespi.  

În timp ce zbura, Pământul se făcea tot mai mic, până când dispăru complet din raza vederii. Pe măsură ce se înălța i se făcu însă frig, dar nu un frig de gheață, ci un frig răcoros, ca și cum ar fi zburat toată ziua prin soare și dintr-o dată s-ar fi așezat la umbra unor frunzele uriașe de brusture. Și atunci, odată cu frigul ce-l împresura, zări și copacul. Era un stejar uriaș cum nu văzuse niciodată în viața lui, ridicându-se brusc din neant și acoperind cerul cu coroana sa. Auzise de el, Yggdrasil și de cele nouă ramuri ale sale pe care erau așezate cele noua tărâmuri, Asgard, Alfheim, Jotunheim, Midgard, Muspell, Nidavellir, Niflheim, Svartalfheim, Vanaheim.

Copacul devenea din ce în ce mai mare, până când dispăru cu totul. Trecu printre ramurile sale, printre crengile mărunte, printre frunzele mici cât o antenă de viespe, apoi cât un trup întreg, pentru ca în cele din urmă să capete forma și dimensiunile unei frunze mature. Pe una dintre ele îl lăsă libelula-fecioară. Până să se dezmeticească se simți împins din spate de un gândac, în spatele căruia era un altul și-n spatele căruia continuau să aterizeze altul și altul. Înaintă aliniindu-se unui lung șir de gândaci ce mărșăluiau ordonați către același punct, poarta Valgrind, principala intrare în Valhalla. Era o poartă impunătoare prin care treceau și oamenii și gândacii și zeii. De-o parte și alta a porții străjuiau cei doi corbi Huginn și Muninn, simbolizând memoria și înțelepciunea, pe centru era un pocal răsturnat din care se prelingea ambrozia, în timp ce stâlpii uriași erau îmbrăcați în liane împletite.   

Lem își strânse mai tare giulgiul negru în jurul trupului și încercă să se facă mic. Îi era teamă, îi era foarte teamă. Era pe cale de a pătrunde în Valhalla gândacilor, el fiind doar o biată viespe. Ba mai mult, părea să fie o viespe vie, în timp ce toți ceilalți din jurul său erau vitejii războinici căzuți în luptă. Chiar înainte de a păși pe sub poartă, de-o parte și alta două flori uriașe de convallaria majalis își scuturau din albii clopoței roua peste trupurile cernite. Lem simți cum picătura îi cade pe spinare și-i face genunchii să se îndoaie. Imediat, o fierbințeală îi pătrunse în corp, izbindu-se în stânga și-n dreapta, alergând de la un capăt la altul și umplându-l de o lumină interioară stranie. Își ridică una dintre aripi să scuture lichidul de pe antene, apoi o strânse la loc. Abia atunci conștientiză minunea. Își putea mișca fără nicio problemă aripile. Ba mai mult, nu trebuia să le mai țină lipite pe lângă corp pentru că ele făceau acum parte din trupul său, un trup care nu mai părea nici de viespe, dar nici de gândac, de parcă un meșter priceput luase pârțile componente a două carcase diferite și stricate și încercase să facă una nouă perfectă. Privind atent în jur constată cu surprindere că seva plantelor majalis avea puteri tămăduitoare, căci toți ciungii, betegii, orbii, șchiopii, răniții aveau acum trupul perfect. Și nu doar trupul le fusese tămăduit, ci și înlăuntrul, iar viața ce o pierduseră o căpătaseră înapoi. 

După ce trecu prin poarta Valgrind dincolo de zidurile cetății, Lem zări cele nouă cărări. Șirul de gândaci se îndreptă spre Svartalfheim, tărâmul piticilor. Când intră însă în Værelse rămase cu gura căscată. Uriașa încăpere, aducând cu sala de bal a unui palat imperial era absolut impresionantă. Înaltă cât fluturele să se înalțe la cer și să nu-i simtă lipsa, mare cât să adune mii de războinici, cu cinci sute de uși și o mie de ferestre, cu zidurile împodobite de scene războinice, cu acoperișul făcut din scuturi de aur și cu armele agățate pe coloanele ce-l susțineau, era absolut copleșitoare. Atât de copleșitoare încât Lem se împiedică și era cât pe ce să facă ghem șirul de gândaci.  

- Bine ați venit vitejii mei. Aici e locul vostru, aici e puterea și aici e tihna, aici e locul ospețelor și al întrecerii, aici e locul în care vă veți pregăti pentru ultima zi – se auzi un glas, fără ca proprietarul său să se arate vederii. Șiruri lungi de gândaci îl ascultau parcă vrăjiți. De acum bucurați-vă și pregătiți-vă pentru întâlnirea cu Ragnarök. 

Lem ar fi vrut să-l întrebe pe cel de alături cine e Ragnarök, dar își imagină ca toată gândăcimea știa cine e, iar întrebarea l-ar fi dat de gol, ceea ce l-ar fi putut costa viața, așa că înghiți în sec și își propuse să afle asta cu altă ocazie. 

Viața în Værelse era minunată. Ziua se luptau, pregătindu-se pentru marea întâlnire cu Ragnarök, oricine ar fi fost el. Își dovedeau măiestria în mânuirea spadei, în împungerea cu sulița, în utilizarea halebardei, în răsucirea stelei dimineții. Cu noile trupuri refăcute după aprigele bătălii de pe Pământ, mânuirea armelor părea o simplă joacă, dar vocea fără chip îi avertiza necontenit că lupta cu Ragnarök avea să fie cea mai cumplită luptă a Cosmosului, căci atunci aveau să se înfrunte deopotrivă zeii, oamenii și celelalte viețuitoare. 

Asta în timp ce nopțile, nopțile erau așa cum Lem nu-și imaginase vreodată că poate fi o noapte. Noaptea era a petrecerilor, a exceselor, a băuturii și a desfrâului. Valkiriile învelite acum în văluri de funigei și având aripile presărate cu pulberi de stele, cărau mied în butoaie uriașe de anemone, din care umpleau cupele de gențiane ale petrecăreților, sau împingeau căruțe cu iasomie, iriși, crini, narcise sau violetele din care ostenii culegeau cu paie lungi ambrozia și nectarul. Printre ei se prelingeau, ca hetairele printre coloanele templelor grecești, rădaște dezbrăcate de întuneric, cu trupurile aproape transparente și unduindu-și curburile printre cupele mereu pline.   

(va urma, că acum trebuie să-l scot cumva de acolo viu și nevătămat)

vikingul

am avut cândva un gândac

era negru lucios și avea coarne

îmi imaginam că este un războinic fioros

un viking sălbatec stând la prora unui drakkar al gândacilor

îl țineam într-un borcan de sticlă de opt sute

când îl deschideam mirosea a mazăre și a lemn ud

într-o zi gândacul a dispărut

am plâns cum plâng toți copiii cărora le dispar perușii, hamsterii, țestoasele

tata mi-a spus că l-a găsit în vasul de la veceu

plutind cu burta-n sus și-a tras apa

mi-am imaginat că vikingul meu s-a întors în lumea din care a venit

înfruntând valurile și furtuna pe corabia lui din lemn de mazăre 

și mi-a trecut